Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.055/1/2022
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela Elena│Înaltei Curţi de │
│Bogasiu │Casaţie şi Justiţie, │
│ │preşedintele │
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- pentru preşedintele │
│Rodica Dorin │delegat al Secţiei a │
│ │II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia a│
│Sandu-Necula │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ileana-Izabela│- judecător la Secţia a│
│Dolache-Bogdan│II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Iulia Manuela │- judecător la Secţia a│
│Cîrnu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a│
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Oana │- judecător la Secţia a│
│Surdu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena Diana │- judecător la Secţia │
│Ungureanu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia │
│Năstasie │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Maria Hrudei │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia │
│Gheorghe │de contencios │
│Severin │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia │
│Marcela │de contencios │
│Canacheu │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.055/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 3.087/30/2015/a36, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere la raport de către apelanta-creditoare şi intimata-debitoare. La 26 septembrie 2022 a fost înregistrat la dosar un memoriu amicus curiae depus de Moţiu Florin Aurel, profesor doctor la Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. 6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 4 mai 2022, în Dosarul nr. 3.087/30/2015/a36, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: "1. Dacă aplicarea prevederilor art. 266^1, art. 266^3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, introduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 150/2018, este compatibilă cu Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare?2. Care sunt în concret modalităţile de executare silită care pot fi efectuate potrivit Codului de procedură fiscală? Se poate dispune inclusiv poprirea contului unic de insolvenţă, prin derogare de la prevederile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014?3. Sunt considerate în curs executările silite încetate ope legis în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, conform dispoziţiilor art. 352 alin. (4) din Codul de procedură fiscală?" II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 8. Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală): "ART. 266^1 Sfera de aplicare (1) Prezentul capitol se aplică pentru executarea silită a tuturor creanţelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie penală, provenite din săvârşirea de infracţiuni, astfel: a) sumele reprezentând repararea prejudiciului material; b) amenzi; c) cheltuieli judiciare; d) sume confiscate. (2) Prin cazuri speciale de executare în sensul prezentului capitol se înţelege cazurile date în competenţa organului de executare prevăzut la art. 220 alin. (2^1) lit. a). ART. 266^3 Executarea silită în cazul debitorilor insolvenţi (1) Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, executarea silită a creanţelor prevăzute la art. 266^1 datorate de debitorii declaraţi insolvenţi se realizează potrivit dispoziţiilor prezentului cod. (2) Prin excepţie de la prevederile art. 220 alin. (8), în cazul debitorului care datorează sume de natura celor prevăzute la art. 266^1 şi pentru care s-a dispus atragerea răspunderii potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, coordonarea executării silite revine organului de executare silită cazuri speciale în a cărui rază teritorială îşi are/şi-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent. ART. 352 Aplicarea legii noi şi ultraactivarea legii vechi ART. 352 (...) (4) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), executările silite în curs la data intrării în vigoare a prezentei legi se continuă potrivit dispoziţiilor prezentului cod, actele îndeplinite anterior rămânând valabile. (...)" 9. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014): "ART. 75 (1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează. (2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi; c) procedurile extrajudiciare aflate pe rolul comisiilor sportive din cadrul federaţiilor sportive care funcţionează potrivit Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect denunţarea unilaterală a contractelor individuale de muncă sau convenţiilor civile ale sportivilor şi sancţiuni sportive aplicabile în această situaţie sau orice alte litigii având ca obiect dreptul sportivului de a participa la competiţie. (3) Nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acţiunile judiciare pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acţiuni se va putea formula, pe parcursul perioadei de observaţie şi de reorganizare, o cerere de plată, transmisă cu confirmare de primire, ce va fi analizată de către administratorul judiciar într-un termen de 15 zile de la data primirii, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător, fără ca aceste creanţe să fie înscrise în tabelul de creanţe. Împotriva măsurii dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestaţie cu respectarea art. 59 alin. (5)-(7). (4) Titularul unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar ori cu privire la care acesta a omis să se pronunţe în termen de 15 zile de la data primirii cererii de plată sau recunoscută de judecătorul-sindic potrivit alin. (3), în cazul în care cuantumul creanţei depăşeşte valoarea-prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observaţie deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă aceste creanţe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii administratorului judiciar de admitere sau omitere a pronunţării asupra cererii de plată ori a hotărârii instanţei de judecată. Prevederile art. 143 alin. (2) şi (3) se vor aplica în mod corespunzător. (5) În cazul bunurilor debitorului deja adjudecate sau al sumelor indisponibilizate prin proceduri de executare silită până la data deschiderii procedurii, organele de executare vor vira sumele corespunzătoare în contul prevăzut la art. 39 alin. (2), mai puţin onorariul acestora şi celelalte cheltuieli de executare efectuate; debitorul îşi păstrează toate drepturile prevăzute de respectiva procedură. (6) Sumele provenite din executările silite vor fi plătite de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar către creditorii titulari ai cauzei de preferinţă asupra bunurilor adjudecate în termen de 30 de zile, chiar şi în perioada de observaţie. Asupra acestor sume nu se vor aplica onorariul şi cheltuielile aferente procedurii insolvenţei. (7) Sumele de bani existente în contul debitorului la data deschiderii procedurii şi asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum şi garanţiile în numerar (cash colateral) vor fi distribuite la simpla cerere a creditorului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru acoperirea creanţelor exigibile ale acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului. În cazul sumelor aferente unui cont escrow, în caz de opoziţie, acestea vor fi transferate în contul prevăzut la art. 39 după verificarea de către judecătorul-sindic a îndeplinirii condiţiilor de fond ale contractului. (8) Sumele de bani existente în contul debitorului la data deschiderii procedurii şi asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum şi garanţiile în numerar (cash colateral) vor fi distribuite la simpla cerere a creditorului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru acoperirea creanţelor exigibile ale acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului. În cazul sumelor aferente unui cont escrow, în caz de opoziţie, acestea vor fi transferate în contul prevăzut la art. 39 alin. (2) după verificarea de către judecătorul-sindic a îndeplinirii condiţiilor de fond ale contractului. (9) Pentru asigurarea resurselor în vederea continuării activităţii curente a debitorului în perioada de observaţie, sumele de bani care fac obiectul cauzelor de preferinţă prevăzute la acest articol vor putea fi folosite de către administratorul judiciar cu acordul creditorului titular al garanţiei. În cazul refuzului acestui acord, judecătorul-sindic poate autoriza folosirea acestor sume de bani, cu acordarea în beneficiul creditorului titular al garanţiei a protecţiei corespunzătoare, conform prevederilor art. 87 alin. (3). ART. 163 (...) (3) Contul de insolvenţă deschis în condiţiile art. 39 alin. (2) nu va putea fi în niciun mod indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanţele judecătoreşti." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 10. Potrivit încheierii de sesizare, instanţa de trimitere a constatat că prin Decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 28.726/3/2006, s-a dispus confiscarea de la inculpatul A, de la partea responsabilă civilmente B (societate aflată în prezent în procedura insolvenţei), de la inculpatul C, de la părţile responsabile civilmente D şi E şi de la inculpaţii F şi G a sumei de 162.993.336,80 lei. 11. Prevalându-se de prevederile art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală, organele fiscale au dispus poprirea contului unic de insolvenţă, debitoarea B formulând contestaţie împotriva acestei măsuri. 12. De asemenea, instanţa de sesizare a arătat că în alte dosare asociate este în discuţie valorificarea de către administratorul judiciar a unor imobile asupra cărora organele fiscale au instituit sechestre în temeiul aceloraşi norme menţionate mai sus. 13. Din înscrisurile înaintate la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că, prin cererea înregistrată cu nr. 3.087/30/2015/a36 pe rolul Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă, debitoarea a formulat contestaţie la executare împotriva adresei nr. xxxx/7.06.2021, de indisponibilizare a sumelor existente în contul unic de insolvenţă, poprire comunicată contestatoarei la data de 15 iunie 2021, precum şi a procesului-verbal privind cheltuielile de executare silită nr. xxxx/3.05.2021, comunicat contestatoarei la 4 iunie 2021, solicitând admiterea contestaţiei şi anularea indisponibilizării sumelor existente în contul unic de insolvenţă şi a procesului-verbal privind cheltuielile de executare silită, cu cheltuieli de judecată. 14. Prin Sentinţa nr. 1.328 din 9 decembrie 2011, Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă a admis în parte contestaţia şi a dispus anularea adresei privind înfiinţarea popririi nr. xxxx/7.06.2021 şi a formelor de executare care privesc contul unic de insolvenţă al debitoarei, fiind respinsă în rest contestaţia. 15. În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că, prin Încheierea civilă nr. 821 din 15 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3.087/30/2015, instanţa a dispus, în temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva averii debitoarei, astfel că orice creanţă sau drept asupra bunurilor acesteia se poate realiza numai în cadrul procedurii de insolvenţă şi cu respectarea prevederilor legii insolvenţei. 16. La 20 iulie 2015, potrivit prevederilor art. 110 din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar a întocmit tabelul preliminar al creanţelor debitoarei, ce cuprinde toate creanţele născute împotriva debitoarei până la data deschiderii procedurii de insolvenţă, respectiv 15 mai 2015. 17. Astfel, în ceea ce priveşte creanţele deţinute de organul fiscal împotriva debitoarei, născute până la data de 15 mai 2015, acesta este deja înscris în tabelul preliminar de creanţe al debitoarei, cu o creanţă garantată în valoare de 18.448.656 lei, care nu cuprinde şi creanţa născută din hotărârea penală definitivă. 18. Prin adresa de înfiinţare a popririi nr. xxxx/7.06.2021, organul fiscal a solicitat băncii să indisponibilizeze sumele existente şi viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi valută deschise pe numele debitoarei, pentru suma de 162.993.337 lei, reprezentând confiscare penală, debitoarea fiind înştiinţată cu privire la înfiinţarea popririi. 19. Astfel, executarea silită, în speţa de faţă, a început în temeiul art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală. 20. Instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, este insesizabil contul de insolvenţă din care ar urma să fie suportate cheltuielile procedurii şi distribuite sumele reziduale în ordinea expres prevăzută de această lege. 21. S-a arătat că, de altminteri, prevederile art. 781 alin. (5) din Codul de procedură civilă (care nu sunt incompatibile cu normele fiscale) prevăd că nu pot fi executate sumele destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora debitorul nu poate dispune. Or, debitorul nu poate dispune în mod liber de sumele din contul de insolvenţă. 22. Prin urmare, contul unic al debitoarei nu poate face obiectul popririi dispuse de organul fiscal. În condiţiile în care intimata a procedat la poprirea contului unic de insolvenţă, activitatea debitoarei este blocată, aceasta fiind în imposibilitate efectivă de a-şi mai desfăşura activitatea curentă, în sensul redresării activităţii. 23. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel organele fiscale creditoare, arătând că executarea silită a fost demarată în mod corect şi legal, cu respectarea dispoziţiilor art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 306 din 11 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 5 iulie 2021. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 24. Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că este învestit cu o cauză în ultimă instanţă, chestiunea de drept este nouă şi nu a mai fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar de aceasta depinde soluţionarea pe fond a cauzei. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 25. Apelantele-creditoare, organele fiscale, invocă, pe de o parte, aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 266^1 şi art. 266^3 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 306 din 11 mai 2021. 26. Intimata-debitoare aflată în insolvenţă invocă, pe de altă parte, Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018, Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, Decizia nr. 17 din 20 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 20 ianuarie 2021, precum şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza C-212/15 ENEFI Energiahatékonysági Nyrt împotriva Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov. 27. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate de către părţi puncte de vedere la raport. 28. Astfel, apelanta-creditoare a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile. A arătat că dispoziţiile art. 266^3 din Codul de procedură fiscală sunt clare şi că, în urma statuării Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 306 din 11 mai 2021, se poate afirma că problema de drept nu mai reprezintă o noutate, iar dificultatea în interpretarea şi aplicarea prevederilor legale a fost mult atenuată. 29. În acest sens a arătat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 306 din 11 mai 2021, cu referire la titlurile executorii pronunţate în materie penală, s-a stabilit fără putinţă de tăgadă faptul că legiuitorul a dat prioritate dispoziţiilor Codului de procedură fiscală în raport cu alte acte normative. 30. Intimata-debitoare a susţinut că sesizarea este admisibilă, fiind întrunite toate condiţiile legale. De asemenea, chestiunea de drept are o complexitate ridicată, ce impune intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că, în opinia Curţii Constituţionale, Codul de procedură fiscală este lege specială în raport cu Legea nr. 85/2014, pe când în interpretarea dată de instanţa supremă prin deciziile susinvocate, legea insolvenţei este legea specială, inclusiv în raport cu Codul de procedură fiscală, şi nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintro altă lege. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 31. Prin încheierea de sesizare, completul de judecată a arătat că, fiind adoptată o normă care derogă de la prevederile Legii nr. 85/2014, legiuitorul nu s-a preocupat de armonizarea celor două proceduri, respectiv executarea silită individuală efectuată potrivit Codului de procedură fiscală şi cea concursuală realizată potrivit legii insolvenţei. Astfel, s-a omis a se menţiona care este modalitatea concretă în care se va realiza executarea silită potrivit prevederilor art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală. 32. Instanţa de trimitere a constatat că existenţa unei condamnări penale poate justifica adoptarea unei proceduri derogatorii de executare silită, însă întrebarea este în ce măsură aceasta îi poate afecta pe ceilalţi creditori din procedura insolvenţei, arătând că poate duce chiar la blocarea procedurii insolvenţei, care s-ar produce prin poprirea contului unic de insolvenţă. 33. În aprecierea completului de judecată care a formulat sesizarea, aplicarea prevederilor art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală se poate realiza doar într-o modalitate care să se armonizeze cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie 34. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Bucureşti, Timişoara, Alba Iulia, Craiova, Iaşi şi Piteşti au transmis practică judiciară identificată ca fiind relevantă asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării, precum şi opinii teoretice, iar curţile de apel Bacău, Cluj, Constanţa, Galaţi, Ploieşti, Târgu Mureş şi Suceava au transmis doar puncte de vedere exprimate de judecători. Curţile de apel Oradea şi Braşov au comunicat că nu au identificat practică judiciară în materie şi nu au formulat puncte de vedere teoretice. 35. Cu privire la prima întrebare, într-o opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală sunt compatibile cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014, în măsura în care se reţine că relaţia dintre cele două acte normative este de la general la special. Astfel, dispoziţiile Codului de procedură fiscală reprezintă norma generală, iar cele ale legii insolvenţei reprezintă norma specială, care derogă de la norma generală. Puncte de vedere teoretice în acest sens au exprimat judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi instanţele din raza de competenţă teritorială a acesteia. 36. S-a exprimat şi opinia potrivit căreia prevederile art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală nu sunt compatibile cu Legea nr. 85/2014, în raport cu preeminenţa aplicabilităţii Legii nr. 85/2014, şi nu se poate dispune poprirea contului unic de insolvenţă (Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Suceava). În acest sens a fost depusă o sentinţă definitivă a Tribunalului Iaşi. 37. Într-o altă opinie s-a considerat că art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală conţin norme de executare silită derogatorii de la procedura insolvenţei şi, prin urmare, executarea silită a creanţelor prevăzute de art. 266^1 din Codul de procedură fiscală, datorate de debitorii insolvenţi, este realizată potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală. S-a arătat că relevantă pentru dezlegarea problemei de drept este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 306 din 11 mai 2021. 38. Puncte de vedere teoretice în susţinerea acestei opinii au formulat judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, secţiile III-V civile şi Secţia a VII-a civilă, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, Tribunalul Constanţa - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Galaţi. 39. Au fost depuse trei sentinţe definitive pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă, o decizie a Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă, o decizie a Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă şi o decizie a Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. 40. Referitor la cea de-a doua întrebare, într-o primă opinie s-a apreciat că atât timp cât legea nu prevede că o creanţă bugetară stabilită printr-o hotărâre penală dobândeşte un drept de preferinţă, aceasta va fi valorificată în cadrul procedurii insolvenţei, în raport cu natura şi izvorul său. 41. Puncte de vedere teoretice în acest sens au exprimat judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă, iar practică judiciară s-a identificat la Curtea de Apel Craiova. 42. Într-o altă opinie s-a arătat că reglementarea Codului de procedură fiscală indică formele de executare silită mobiliară şi imobiliară, inclusiv executarea silită prin poprire, însă contul unic de insolvenţă, astfel cum este indicat prin dispoziţiile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, este exclus de la măsura popririi, întrucât norma imperativă stipulează expres că acest cont nu poate fi indisponibilizat în niciun mod şi prin nicio măsură de organele de cercetare penală, administrative ori de instanţele judecătoreşti (Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, secţiile III-V civile şi Secţia a VII-a civilă, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi instanţele din raza de competenţă teritorială). Au fost depuse trei sentinţe definitive pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă şi o decizie a Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă. 43. S-a exprimat şi opinia conform căreia modalităţile de executare sunt cele stabilite de dispoziţiile Codului de procedură fiscală, iar cum dispoziţiile acestui cod derogă de la dispoziţiile Legii nr. 85/2014 şi sunt prioritare, se poate dispune şi poprirea contului unic de insolvenţă (Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Suceava - cu menţiunea că doar pentru bunurile şi veniturile realizate în cursul procedurii). 44. În ceea ce priveşte cea de-a treia întrebare s-a apreciat într-o opinie majoritară că executările silite încetate ope legis în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu pot fi văzute ca fiind în curs, întrucât art. 352 alin. (4) din Codul de procedură fiscală nu cuprinde vreo trimitere expresă la executările silite încetate de drept, ci le vizează exclusiv pe acelea în derulare (Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, secţiile III-V civile şi Secţia a VII-a civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi instanţele din raza de competenţă teritorială, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava). Au fost depuse trei sentinţe definitive pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă. 45. Într-o altă opinie, considerând că întrebarea priveşte executările silite realizate prin raportare la dispoziţiile art. 266^1, respectiv art. 266^3 din Codul de procedură fiscală, având în vedere caracterul derogatoriu al acestor dispoziţii faţă de cele ale Legii nr. 85/2014, s-a considerat că executările silite respective sunt în curs, acestea neîncetând prin deschiderea procedurii insolvenţei debitorului, conform art. 75 din Legea nr. 85/2014 (Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Galaţi). 46. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 47. Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 306 din 11 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 5 iulie 2021, şi nr. 614 din 30 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 24 iunie 2022, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 266^3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ale art. I pct. 102 din Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 30/2017, în ansamblu, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 48. În considerentele Deciziei nr. 614 din 30 septembrie 2021, la paragrafele 38 şi 39, Curtea Constituţională a arătat că „38. (...) prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, executarea silită a creanţelor bugetare de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare şi a sumelor confiscate datorate de debitorii declaraţi insolvenţi, stabilite prin hotărâri judecătoreşti, se realizează potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală. De asemenea, prin excepţie de la prevederile art. 220 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, în cazul debitorului care datorează sume de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare şi a sumelor confiscate şi pentru care s-a dispus atragerea răspunderii potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, coordonarea executării silite revine organului de executare silită cazuri speciale în a cărui rază teritorială îşi are/şi-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent. Aşadar, prin art. 266^3 din Legea nr. 207/2015 se reglementează două chestiuni: (i) faptul că executarea silită a creanţelor bugetare de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare şi a sumelor confiscate datorate de debitorii declaraţi insolvenţi şi care sunt creanţe bugetare stabilite prin hotărâri judecătoreşti în materie penală nu mai urmează procedurile de insolvenţă, ci se realizează potrivit procedurilor în materie fiscală; (ii) coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, nu mai revine organului de executare silită competent în a cărui rază teritorială îşi are/şi-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent, astfel cum prevede art. 220 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, la care face referire textul criticat, ci coordonarea executării silite revine organului de executare silită cazuri speciale în a cărui rază teritorială îşi are/şi-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent. 39. Faţă de această împrejurare, Curtea a observat că cele prezentate mai sus sunt aspecte procedurale ce ţin de executarea silită a tuturor creanţelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie penală, provenite din săvârşirea de infracţiuni, reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare şi a sumelor confiscate şi pentru care s-a dispus atragerea răspunderii potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa.“ 49. În continuare, la paragrafele 42-44, s-a reţinut că: „42. În aplicarea dispoziţiilor art. 56 din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 139 din Legea fundamentală, Codul de procedură fiscală constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanţelor fiscale şi bugetare, iar unde acest cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi contribuabili/plătitori, context în care acesta reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel (art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 207/2015). Prin urmare, executarea silită prin care se urmăreşte valorificarea unor creanţe fiscale sau bugetare face, de principiu, obiectul unor reglementări cuprinse în Codul de procedură fiscală, prin care sunt prevăzute, la art. 220, şi aspecte cu privire la competenţa organelor îndrituite cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii şi cu efectuarea procedurii de executare silită a unor creanţe bugetare, care se realizează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. 43. Curtea a constatat că prin normele criticate legiuitorul a dat prioritate dispoziţiilor Codului de procedură fiscală în raport cu alte acte normative, prin aplicarea principiului unicităţii reglementării în materie invocat chiar de autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate prin prisma normelor de tehnică legislativă, astfel cum acesta este prevăzut de art. 14 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 44. În acest context, Curtea a reţinut că procedurile în discuţie sunt stabilite prin norme de natura legii ordinare, fapt ce a permis Guvernului ca, în baza unei legi de abilitare, să le modifice prin intermediul unei ordonanţe, inclusiv să deroge de la prevederile Legii nr. 85/2014, având în vedere că şi art. 75 alin. (1) şi (2) din această lege, invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, prevede aspecte procedurale, respectiv faptul că «(1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. (...) (2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi;(...)»“. 50. Cât priveşte dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, şi acestea au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind respinse excepţiile de neconstituţionalitate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 484 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.214 din 11 decembrie 2020, Decizia Curţii Constituţionale nr. 690 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 18 martie 2019, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 746 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 8 februarie 2019. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 51. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 52. Înainte de cercetarea în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, constată că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. 53. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, ce reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 54. Sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, care este învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea apelului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de tribunal într-un litigiu în materia insolvenţei, iar hotărârea ce urmează a fi pronunţată de curtea de apel este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 55. În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la existenţa unei „chestiuni de drept veritabile“, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că aceasta trebuie să constea întro problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021). 56. De asemenea, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65) s-a reţinut că „problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...), reclamă (...) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (...) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei“. 57. Tot în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că, pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare“ (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42). 58. Din modul în care instanţa de trimitere a formulat punctul de vedere asupra problemei de drept, expus la capitolul VI din prezenta decizie, se constată că judecătorul cauzei nu se confruntă cu o veritabilă dificultate în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în circumstanţele litigiului dedus judecăţii, aceasta putând fi dezlegată prin identificarea legii generale şi a celei speciale şi aplicarea principiului specialia generalibus derogant, sens în care un reper important îl constituie dezlegările obligatorii ale Curţii Constituţionale, aduse prin Decizia nr. 306 din 11 mai 2021 şi Decizia nr. 614 din 30 septembrie 2021. 59. Din punctul de vedere al instanţei de trimitere, rezultă că dificultatea acesteia nu este una de interpretare, instanţa fiind mai degrabă nemulţumită că, fiind emisă o normă care derogă de la prevederile Legii nr. 85/2014, legiuitorul nu s-a preocupat de armonizarea celor două proceduri, respectiv executarea silită individuală efectuată potrivit Codului de procedură fiscală şi cea concursuală realizată potrivit legii insolvenţei, omiţând a menţiona care este modalitatea concretă în care se va realiza executarea silită potrivit dispoziţiilor art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală. 60. Or, o astfel de omisiune nu poate fi clarificată pe calea mecanismului procedural al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, poate avea ca obiect doar o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, iar nu o chestiune teoretică sau o propunere de îmbunătăţire a textului de lege ce se cere interpretat, care necesită o modificare legislativă. 61. Din raţionamentul instanţei de trimitere se constată că aceasta acceptă că existenţa unei condamnări penale poate justifica adoptarea unei proceduri derogatorii de executare silită, ceea ce denotă faptul că judecătorul cauzei nu întâmpină o dificultate reală în identificarea legii generale şi a celei speciale sau în interpretarea vreuneia dintre acestea. 62. Din contră, dificultatea pare să rezide în acceptarea consecinţelor aplicării acestei legi asupra procedurii insolvenţei, judecătorul punându-şi întrebarea, teoretică şi fără o implicaţie concretă asupra cauzei pe care o are de soluţionat, în ce măsură aceasta îi poate afecta pe ceilalţi creditori din procedura insolvenţei, arătând că poate duce chiar la blocarea procedurii insolvenţei, care s-ar produce prin poprirea contului unic de insolvenţă. Or, această întrebare ţine de concepţia generală a legiuitorului în abordarea tratamentului acestui tip de creanţe, respectiv executarea silită a acestora. 63. În sfârşit, în aprecierea completului de judecată care a formulat sesizarea, aplicarea prevederilor art. 266^1 şi art. 266^3 din Codul de procedură fiscală se poate realiza doar într-o modalitate care să se armonizeze cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014. 64. Însă, o dată în plus, această apreciere nu impune clarificarea unei chestiuni de drept, ci mai degrabă sugerează o modificare legislativă care nu poate forma obiectul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 65. Este necontestat faptul că şi chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite, situaţie specifică însă oricărui litigiu dedus judecăţii, şi poate genera divergenţe de jurisprudenţă, care „constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială“, iar >„rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă“ (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Ştefan şi Ştef împotriva României, paragrafele 32 şi 33). 66. Se observă însă că jurisprudenţa sumară transmisă de instanţe, prezentată la capitolul VII din prezenta decizie, nu relevă divergenţe de practică judiciară, ci, dimpotrivă, reflectă o interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor în discuţie în circumstanţe similare, în timp ce posibila opinie divergentă este împărtăşită numai la nivel teoretic prin punctele de vedere exprimate de unii judecători. 67. Cele două posibile interpretări divergente ale dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală incidente în perioada raportului juridic ce formează obiectul cauzei reprezintă în realitate poziţiile divergente pe care se situează părţile diferendului fiscal, respectiv contribuabilul şi organul fiscal. 68. Or, aşa cum a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, „o asemenea situaţie este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, iar rolul instanţei este de a înclina balanţa, pe baza raţionamentului logico-juridic, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, în favoarea uneia dintre părţile litigante, rolul judecătorului fiind tocmai acela de a aplica legea, pe baza metodelor de interpretare, în circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.“ (Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, paragraful 65) 69. În condiţiile prezentei sesizări, dezlegarea ce ar fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă chiar soluţia ce urmează a fi pronunţată în litigiul în care a fost formulată sesizarea. Este adevărat că, de regulă, hotărârea pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept anticipează în mare măsură soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauza în care este formulată sesizarea, ca o confirmare a legăturii de dependenţă între chestiunea de drept şi litigiul de fond, însă, în speţă, reprezintă o veritabilă dezlegare a litigiului respectiv. 70. În speţă, chestiunea de drept se rezumă, în esenţă, la stabilirea legii aplicabile, respectiv dispoziţiile din Codul de procedură fiscală în vigoare în perioada derulării raportului juridic de drept fiscal ce formează obiectul litigiului în care a fost formulată sesizarea sau cele ale Legii nr. 85/2014. 71. În dezlegarea chestiunii de drept un reper solid îl reprezintă, aşa cum s-a arătat mai sus, jurisprudenţa Curţii Constituţionale citată. Din această perspectivă, în condiţiile existenţei unei dezlegări jurisprudenţiale obligatorii ce poate fi aplicată prin analogie, se poate afirma că problema de drept nu prezintă o noutate care să ridice judecătorului probleme de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, dificultatea în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale fiind mult atenuată. 72. Astfel, în cauză, nu există o dificultate sporită de interpretare şi aplicare a legii care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai mult, o intenţie neexprimată expres de semnalare a unor inconveniente generate de acceptarea unei anumite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale din perspectiva procedurii insolvenţei şi atingerii scopului acesteia. Or, nu acesta este rolul mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele dezideratului de asigurare a unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia. 73. Totodată, se impune a se preciza că, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragrafele 38 şi 42), s-a statuat că: „(...) punctul de vedere al instanţei trebuie să aibă o anumită complexitate şi necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând astfel o dezlegare de principiu. (...) Rolul completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, sigur şi categoric, norma a cărei interpretare se solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare“. 74. Aşadar, se poate conchide în sensul că pretinsa problemă de drept supusă interpretării de către instanţa de trimitere nu implică o reală dificultate, în contextul în care dispoziţiile legale indicate în sesizare nu sunt nici lacunare, nici incomplete sau neclare, iar raportul dintre dispoziţiile fiscale şi cele ale legii insolvenţei a format deja obiectul dezlegărilor obligatorii ale Curţii Constituţionale, neexistând astfel riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare. 75. Distinct de această împrejurare, se impune a se reaminti că, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, ceea ce nu este cazul în prezenta procedură. Interpretarea legii reprezintă o etapă în procesul aplicării acesteia, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de drept. 76. În consecinţă, în contextul particular al întrebării formulate de instanţa de trimitere, situaţia relevată în cuprinsul încheierii de sesizare are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanţele judecătoreşti, fiind în atributul exclusiv al acestei instanţe operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente, în raport cu diferitele circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu şi realizarea unui raţionament judiciar de către judecătorul astfel învestit. 77. Or, aşa cum anterior s-a arătat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 34 din 24 mai 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 80 şi 81), „dezlegarea ce poate fi dată prin activarea acestui mecanism trebuie să fie una de principiu, având valenţele unei lămuriri asupra conţinutului şi finalităţii textelor de lege supuse interpretării, adică a identifica voinţa legiuitorului, iar nu determinarea unui anumit mod de aplicare a reglementării legale la o situaţie litigioasă pe care autorul sesizării o consideră complexă. În egală măsură, trebuie subliniat că funcţia şi rolul instanţelor judecătoreşti sunt acelea de a interpreta şi aplica legea la cazul concret dedus judecăţii, spre a-i da acestuia o rezolvare în raport cu norme legale din fondul legislativ activ, iar nu de a sancţiona în vreun fel anumite politici legislative considerate, eventual, de natură a afecta calitatea legii.“ 78. Atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al mecanismului hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici judiciare neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa unor chestiuni de drept dificile de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar nu a uneia teoretice, sesizarea cu acest obiect nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege. 79. În considerarea argumentelor expuse, întrucât cerinţa esenţială privind existenţa unei chestiuni de drept are în vedere o problemă de drept reală şi dificilă, iar nu teoretică, ce trebuie să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege ori incidenţa şi aplicarea unor principii generale al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, iar nu critica unei reglementări legislative imperfecte în opinia autorului sesizării, fără a presupune implicarea completului sesizat cu dezlegarea unei chestiuni de drept în soluţionarea pricinii, prin aprecierea aspectelor relevante în judecarea cauzei, se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat în privinţa acestei chestiuni de drept, nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. 80. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 3.087/30/2015/a36, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dacă aplicarea prevederilor art. 266^1, art. 266^3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, introduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 150/2018, este compatibilă cu Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare? 2. Care sunt în concret modalităţile de executare silită care pot fi efectuate potrivit Codului de procedură fiscală? Se poate dispune inclusiv poprirea contului unic de insolvenţă, prin derogare de la prevederile art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014? 3. Sunt considerate în curs executările silite încetate ope legis în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, conform dispoziţiilor art. 352 alin. (4) din Codul de procedură fiscală? Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2022. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Repana -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
