Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- │
│Benke Károly │magistrat-asistent-şef│
│ │delegat │
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, obiecţie formulată de Guvernul României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.580 din 29 decembrie 2021 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.954A/2021. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că art. II din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât redactarea sa adoptată de Camera Deputaţilor - Cameră decizională - se îndepărtează de la soluţia aplicării imediate a noilor reglementări referitoare la contestaţia privind tergiversarea procesului şi lasă, în mod nejustificat, în afara sferei sale de reglementare, contestaţiile formulate după data intrării în vigoare a legii noi în procesele pornite anterior acestei date, care vor rămâne supuse legii vechi în configuraţia rezultată ca urmare a pronunţării şi publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 604 din 16 iulie 2020. În privinţa acestei situaţii juridice va subzista vidul legislativ creat ca urmare a deciziei antereferite. Se arată că art. II este o normă de drept intertemporal, specială, derogatorie, astfel că aceasta nu ar mai putea fi extinsă la alte situaţii decât cele la care se referă în mod expres. 4. Se arată că, deşi art. II doreşte să asigure o anumită eficacitate Deciziei Curţii Constituţionale nr. 604 din 16 iulie 2020, în realitate, nu acoperă toate cauzele aflate pe rol la data intrării în vigoare a noii legi. Totodată, reglementarea criticată nu amenajează inconvenientele de ordin practic referitoare la cauzele aflate în diverse stadii procesuale, având în vedere că legea nouă aduce o schimbare radicală a instituţiei contestaţiei privind tergiversarea procesului - sub aspectul competenţei de soluţionare, structurii şi procedurii sale de soluţionare. Or, raţiuni ce ţin de calitatea normei juridice ar fi făcut necesară reglementarea consecinţelor noii soluţii legislative promovate şi corelarea acestora cu actele normative de acelaşi nivel. Mai mult, textul criticat se referă doar la aplicabilitatea procedurii prevăzute de aceasta la contestaţiile formulate şi nesoluţionate până la momentul intrării sale în vigoare, iar nu la aplicarea în bloc a noilor prevederi ale art. 524-526 din Codul de procedură civilă. În acest sens, se fac trimiteri la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la calitatea legii, precum şi la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 5. Totodată, se menţionează că, deşi valorifică principiul aplicării imediate a legii noi, norma propusă exclude un palier al acestui principiu, şi anume ipoteza contestaţiilor formulate după data intrării în vigoare a legii noi în procesele pornite anterior acestei date. Principiul egalităţii în faţa legii semnifică faptul ca toate persoanele cu o vocaţie egală să fie judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi dispoziţii legale, de fond sau de procedură. Or, în cauză, acest principiu este nesocotit, fiind încălcate prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie. 6. Se mai susţine că amenajarea, chiar cu titlu de drept intertemporal, a unor dispoziţii neclare şi imprevizibile referitoare la soluţionarea contestaţiilor privind tergiversarea procesului poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. 7. Pe rol se află, de asemenea, obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, obiecţie formulată de Preşedintele României. 8. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 190 din 7 ianuarie 2022 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 52A/2022. 9. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că art. III din legea criticată încalcă dispoziţiile Legii nr. 24/2000 referitoare la sistematizarea legislaţiei şi la unicitatea obiectului. În acest sens, se arată că obiectul legii analizate este modificarea Codului de procedură civilă, or, art. III se referă la posibilitatea contestării paternităţii stabilite pe cale judecătorească, prin hotărâre definitivă. Astfel, acest text nu se integrează în conţinutul normativ al Codului de procedură civilă, nereglementând o cale de atac sau un motiv de retractare/ reformare a hotărârii judecătoreşti. Acţiunile în materie de filiaţie sunt reglementate de Codul civil, iar nu de cel de procedură civilă. Prin introducerea acestui articol distinct, cu aplicare limitată în timp, norma va rămâne exclusiv în această lege, fără a avea conturat un regim juridic necesar pentru punerea în aplicare, ceea ce este contrar normelor de tehnică legislativă. 10. Se arată că motivarea noii soluţii legislative este contrară unor norme în vigoare, care au surprins o nevoie socială ce s-a bucurat deja de consacrare legislativă, nefiind legată de o nevoie socială nouă sau de perspectivă. O asemenea tehnică de fundamentare a soluţiei legislative echivalează cu lipsa motivării. Făcându-se referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 13 martie 2019, se concluzionează că legea criticată eludează valorile statului de drept, este contrară cerinţelor de calitate a legii şi încalcă efectele general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale. 11. Dintr-o altă perspectivă, se consideră că dispoziţiile art. III din legea criticată contravin autorităţii de lucru judecat de care trebuie să se bucure o hotărâre judecătorească, protejării interesului superior al copilului (astfel cum este recunoscut prin convenţiile internaţionale la care România este parte), legalităţii căilor de atac, predictibilităţii şi clarităţii normei, precum şi dreptului la un proces echitabil. 12. Se arată că stabilirea paternităţii pe cale judecătorească este reglementată de Codul civil în titlul III capitolul II - Filiaţia. Astfel, potrivit art. 424 din Codul civil, dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil, stabilirea paternităţii din afara căsătoriei se poate face prin hotărâre judecătorească. Totodată, potrivit art. 425 din Codul civil, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de către reprezentantul lui legal, sau, după caz, poate fi pornită ori continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii. În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii, acesta, potrivit dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul civil, nu se prescrie în timpul vieţii copilului. 13. Este de necontestat faptul că datele de stare civilă ale unei persoane trebuie să corespundă întotdeauna adevărului, iar paternitatea stabilită pe cale judecătorească nu poate fi contestată printr-o nouă acţiune, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, de către „tatăl din afara căsătoriei“, întrucât hotărârea judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat. Or, prezumţia de adevăr a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit paternitatea nu poate fi înlăturată/răsturnată decât prin exercitarea căilor ordinare sau extraordinare de atac prevăzute de lege. Se menţionează că acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei este o acţiune personală în reclamaţie de stare civilă ce are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre copilul din afara căsătoriei şi tatăl său şi de aceea ea aparţine copilului. Calitatea procesuală activă într-o astfel de acţiune revine copilului, ca o materializare a dreptului persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, drept prevăzut de art. 26 alin. (2) din Constituţie (Decizia nr. 263 din 10 mai 2016). Or, norma criticată permite ca, în acţiunea de contestare, şi tatăl din afara căsătoriei să aibă calitate procesuală activă, ceea ce tinde la modificarea regimului juridic al acţiunii în stabilirea paternităţii, reglementată în Codul civil. Norma este neclară întrucât prin utilizarea sintagmei „tatăl din afara căsătoriei“ nu se înţelege cine ar putea avea calitatea de reclamant în această nouă acţiune: bărbatul care a avut calitatea de pârât în primul litigiu şi faţă de care copilul are deja filiaţia stabilită prin prima hotărâre judecătorească sau un terţ faţă de acest litigiu care s-ar pretinde tatăl natural al copilului (situaţie ce ar contraveni celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 263 din 10 mai 2016). 14. De asemenea, legea criticată prevede că este admisibilă contestarea stabilirii de paternitate numai dacă a fost promovată în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii criticate, ceea ce înseamnă că norma va fi doar cu aplicabilitate temporară, aspect de natură a afecta securitatea raporturilor juridice. Or, de principiu, progresele ştiinţifice, în baza cărora realitatea biologică se constată că este diferită de cea juridică, trebuie să poată fi valorificate prin mijloace de drept. În acest sens, se face referire la Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, precum şi la faptul că, în viziunea noului Cod civil (art. 430-433), acţiunea în tăgada paternităţii copilului născut în cadrul căsătoriei este imprescriptibilă în ceea ce priveşte copilul şi tatăl biologic. În schimb, aceasta este prescriptibilă, în termen de 3 ani, în privinţa mamei şi a soţului acesteia, care este tatăl prezumtiv. În cazul acestuia din urmă, termenul de prescripţie este calculat începând de la data la care tatăl prezumtiv ia cunoştinţă de faptul că este prezumat tată al copilului sau de la o dată ulterioară, când tatăl prezumtiv află că această prezumţie nu corespunde realităţii. 15. Stabilirea raporturilor juridice ale unui tată cu prezumtivul copil al acestuia ţine de dreptul la viaţa privată al persoanei în cauză. Un eventual termen în care să poată fi stabilită filiaţia nu poate să curgă decât din momentul în care se află cu certitudine de existenţa unor circumstanţe de natură să excludă paternitatea (de exemplu, paternitatea a fost stabilită în baza unui raport de expertiză medico-legală care a comparat grupele sanguine ale persoanelor în cauză şi nu a dovedit cu certitudine că era tatăl fiului său prezumtiv, iar, în prezent, cu acordul prealabil al copilului pentru prelevarea de probe biologice, printrun raport de expertiză medico-legală, s-a stabilit că este exclus ca acesta să fie tatăl său biologic). Pentru rezolvarea acestei situaţii, părţile ar trebui să aibă deschisă calea de atac extraordinară a revizuirii, întrucât a intervenit un eveniment exterior voinţei lor, sens în care îi revine legiuitorului sarcina de a modifica în mod corespunzător dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la revizuirea unei hotărâri judecătoreşti (motive, termene). Se subliniază faptul că ipoteza analizată nu este aceea în care trebuie să se acorde prioritate realităţii biologice asupra unei prezumţii legale de paternitate, ci aceea de modificare a celor statuate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în urma unei proceduri în stabilirea paternităţii, ce se bucură de prezumţia de autoritate de lucru judecat. 16. Din redactarea art. III din legea criticată se poate înţelege şi că acţiunea în justiţie va putea fi introdusă de taţii prezumtivi pentru obţinerea unei probe care să permită cunoaşterea realităţii biologice, obligând copilul prezumtiv să se supună unui test biologic, deşi la momentul promovării acţiunii nu există nicio probă biologică care să contrazică filiaţia stabilită legal. Pentru a da eficienţă reglementărilor internaţionale la care România este parte şi care pun accentul pe interesul superior al copilului, o asemenea contestare ar putea fi valorificată numai printr-o revizuire a hotărârii judecătoreşti şi numai atunci când partea interesată deţine deja un înscris din care rezultă că realitatea biologică este diametral opusă celei statuate prin hotărârea judecătorească, înscris care a implicat şi consimţământul prealabil al copilului (chiar devenit major). 17. În ceea ce priveşte sfera hotărârilor judecătoreşti care, în viziunea legiuitorului, vor putea fi repuse în discuţie şi, implicit, lipsite de efecte juridice, art. III din legea criticată nu distinge în funcţie de conduita procesuală a tatălui din afara căsătoriei, de respectarea regimului probelor administrate, de eventualele manifestări de voinţă ale acestuia cu privire la recunoaşterea filiaţiei. 18. Referitor la admisibilitatea acestei contestaţii, se consideră că folosirea sintagmei „au fost obţinute probe noi prin procedee tehnico-ştiinţifice care nu erau disponibile la data soluţionării cauzei“ este imprecisă şi de natură a genera interpretări diferite în practică referitor la aprecierea momentului la care procedeul era disponibil (la modul general sau pentru acea parte din proces) şi, în consecinţă, susceptibilă de a crea o practică neunitară. De lege lata, art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti atunci când, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Exercitarea căii de atac în acest caz este permisă numai în termen de o lună, calculat din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă. 19. În logica argumentelor expuse, se consideră că nici soluţia legislativă cuprinsă în art. III alin. (2) din legea criticată - potrivit căreia prima hotărâre judecătorească definitivă va deveni lipsită de efecte - nu îndeplineşte cerinţele constituţionale de calitate a normei întrucât statutul civil al persoanei trebuie să se bucure de maximum de precizie, astfel că prima hotărâre trebuie să fie schimbată pentru a putea fi efectuate formalităţile din registrele de stare civilă. 20. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului şi Avocatului Poporului, după caz, pentru a comunica punctele lor de vedere. 21. Guvernul, în Dosarul nr. 52A/2022, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, se arată că art. III din lege are în mod vădit un obiect de reglementare (conferirea unui nou drept la acţiunea în contestarea paternităţii stabilite pe cale judecătorească) totalmente străin de cel al iniţiativei legislative din forma sa originară, care viza punerea de acord a dispoziţiilor Codului de procedură civilă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 604 din 16 iulie 2020. Se apreciază că o astfel de intervenţie legislativă trebuia realizată printr-un demers separat, care ar fi avut avantajul parcurgerii unei proceduri complete şi al formulării unui punct de vedere fundamentat din partea actorilor interesaţi. Astfel, textul criticat nu respectă principiile tehnicii legislative referitoare la unicitatea reglementării în materie, la evitarea paralelismelor şi la sistematizarea ideilor în text, prevăzute de art. 14, 16 şi 35 din Legea nr. 24/2000, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii. Se fac referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 214 din 9 aprilie 2019, paragraful 44. 22. La termenul de judecată din 26 ianuarie 2022, Curtea a amânat dezbaterile în cele două dosare pentru data de 9 februarie 2022 şi, ulterior, pentru 16 februarie 2022. La această dată, Curtea a reţinut că între criticile de neconstituţionalitate formulate în cele două dosare aflate pe rol există o legătură ce ţine de premisa şi concluzia raţionamentului de drept constituţional. În consecinţă, pentru o bună administrare a justiţiei constituţionale şi având în vedere obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, Curtea, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 52A/2022 la Dosarul nr. 3.954A/2021, care a fost primul înregistrat, şi a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Curtea observă că, deşi ambele sesizări, ca mod de formulare, se referă la neconstituţionalitatea legii în ansamblul său, în realitate, criticile vizează numai dispoziţiile art. II şi III din legea analizată, texte asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe prin prezenta decizie şi care au următorul cuprins: - Art. II: „Prin derogare de la art. 24 şi 25 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, procedura prevăzută de prezenta lege se aplică şi contestaţiilor formulate şi nesoluţionate până la momentul intrării sale în vigoare.“; – Art. III: "(1) Paternitatea stabilită pe cale judecătorească poate fi contestată, de tatăl din afara căsătoriei sau de copil, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost stabilită paternitatea au fost obţinute probe noi prin procedee tehnico-ştiinţifice care nu erau disponibile la data soluţionării cauzei.(2) În caz de admitere a acţiunii prevăzute la alin. (1), prima hotărâre îşi pierde efectele de la data rămânerii definitive a celei de-a doua hotărâri.“" 24. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept, securitatea raporturilor juridice civile şi calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 147 alin. (4) privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Totodată, din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie, sunt invocate şi prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 25. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 26. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Guvernul României şi de Preşedintele României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 27. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de două zile începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 28. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat la 25 mai 2021, după care a fost transmisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Camera decizională, la data de 15 decembrie 2021. La data de 20 decembrie 2021 a fost depusă în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi la data de 22 decembrie 2021 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. 29. Guvernul a formulat la data de 29 decembrie 2021 prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Chiar dacă obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată de Guvern în afara termenului de protecţie de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că aceasta este admisibilă, întrucât a fost formulată în interiorul termenului de promulgare (20 de zile), iar în intervalul dat legea nu a fost promulgată (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, ipoteza a doua). În fine, şi obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României este admisibilă, întrucât a fost realizată în interiorul termenului de promulgare (20 de zile), iar în intervalul dat legea nu a fost promulgată [a se vedea art. 77 alin. (1) din Constituţie]. 30. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 31. Examinând prevederile art. II din legea criticată, Curtea reţine că unul dintre mijloacele procesuale puse la îndemâna părţilor pentru a urmări evoluţia cauzei în raport cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi cu estimarea temporală realizată potrivit art. 238 din Codul de procedură civilă este contestaţia privind tergiversarea procesului (Decizia nr. 604 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 22 octombrie 2020, paragraful 16). Prin aceeaşi decizie, paragrafele 19 şi 26, Curtea a observat că art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă stabileşte competenţa de judecată a contestaţiei chiar în sarcina completului învestit cu soluţionarea cauzei principale. În acest caz se ajunge la situaţia în care identificarea neregularităţii modului de desfăşurare a procesului şi evaluarea conduitei completului învestit cu soluţionarea cauzei principale sunt realizate de acelaşi complet. Astfel, judecătorul trebuie să identifice abaterile sale de la regularitate şi să le califice ca fiind premisa tergiversării procesului, ceea ce înseamnă că acesta devine judecătorul propriei cauze, contrar principiului Nemo debet esse iudex in causa sua; or, o asemenea situaţie normativă nu poate fi acceptată din perspectiva imparţialităţii obiective, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil. Faptul că hotărârea de respingere a contestaţiei poate fi atacată cu plângere la instanţa ierarhic superioară nu echivalează cu înlăturarea sau acoperirea lipsei de imparţialitate obiectivă a primei instanţe, ci demonstrează existenţa unui control judiciar asupra soluţiei dispuse de prima instanţă în vederea remedierii hotărârii iniţiale. Având în vedere că hotărârea primei instanţe este întotdeauna dată cu nerespectarea principiului imparţialităţii obiective, rezultă că, în realitate, există doar un singur grad de jurisdicţie care îndeplineşte exigenţele dreptului la un proces echitabil, şi anume plângerea. Primul nivel de jurisdicţie este inutil şi inefectiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, pentru că nu respectă o cerinţă esenţială a acestuia, şi, în consecinţă, este contrar art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale. 32. Curtea reţine că este irelevantă data la care a fost pornit procesul pentru aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în ipoteza constatării neconstituţionalităţii unei norme de procedură. Cu privire la efectele unei asemenea decizii în ipoteza cauzelor pendinte, ceea ce contează este ca procesul respectiv să fie pe rolul instanţei judecătoreşti. Desigur, pentru procesele deja încheiate până la data publicării deciziei Curţii, aceasta nu se poate aplica decât în ipoteza în care în cadrul acestora s-a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate care a fost admisă sau respinsă ca devenită inadmisibilă, caz în care aplicarea deciziei se va face prin intermediul formulării unei cereri de revizuire. Pentru procesele care vor începe ulterior publicării deciziei Curţii, aceasta se va aplica deplin. Cu alte cuvinte, aplicarea în timp a deciziei Curţii nu este determinată de regulile de aplicare în timp a normei de procedură civilă, ci de art. 147 alin. (4) din Constituţie (a se vedea şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragrafele 61 şi 63). Prin urmare, încă de la data publicării Deciziei nr. 604 din 16 iulie 2020, judecătorul fondului nu are competenţa de a soluţiona contestaţia privind tergiversarea procesului. 33. Art. I din legea criticată (cu referire la art. 524-526 din Codul de procedură civilă) pune de acord textul constatat ca fiind neconstituţional cu decizia Curţii Constituţionale. Având în vedere faptul că instanţa constituţională a stabilit lipsa de imparţialitate obiectivă a primului grad de jurisdicţie, legiuitorul a fost nevoit să reconfigureze procedura soluţionării contestaţiei privind tergiversarea procesului, eliminând posibilitatea acestei instanţe de a se mai putea pronunţa asupra contestaţiei şi optând pentru un singur grad de jurisdicţie la nivelul instanţei ierarhic superioare celei învestite cu soluţionarea cauzei. Aşadar, se observă că noile dispoziţii ale art. 524-526 din Codul de procedură civilă au fost adoptate ca urmare a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 604 din 16 iulie 2020, fiind o expresie a obligaţiei constituţionale a Parlamentului de a pune de acord dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale. Art. I din lege se integrează şi se coroborează cu principiile procedural civile de aplicare în timp a legii (art. 24 şi 25 din Cod). Cu alte cuvinte, aplicarea sa se realizează potrivit dispoziţiilor art. 24 şi 25 din Codul de procedură civilă privitoare la principiul supravieţuirii legii procesuale vechi şi se aplică, în consecinţă, proceselor pornite ulterior publicării legii (facta futura), ca domeniu propriu de aplicare a legii analizate. 34. Redactarea art. II din legea adoptată de Camera decizională nu face referire la procese pornite anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii criticate, dar prin derogarea de la art. 24 şi 25 din Codul de procedură civilă în contextul aplicării art. I din lege contestaţiilor formulate şi nesoluţionate până la momentul intrării sale în vigoare înseamnă că realizează o diferenţiere, pe de o parte, între procesele pornite înainte şi după intrarea sa în vigoare şi, pe de altă parte, între procesele pornite înainte de intrarea sa în vigoare în funcţie de formularea sau nu a contestaţiilor înainte de acest moment. Rezultă că procedura prevăzută de art. I din lege se aplică proceselor pornite anterior intrării în vigoare a legii în care contestaţia s-a formulat anterior intrării sale în vigoare - pentru că numai în cadrul acestora puteau fi formulate contestaţii încă nesoluţionate la momentul de referinţă. Conjuncţia „şi“, folosită în cuprinsul art. II din lege, denotă faptul că această ipoteză de aplicare se adaugă celei clasice, proprii domeniului de reglementare al art. I din lege (respectiv proceselor pornite ulterior publicării legii - facta futura). Prin urmare, art. I din lege se referă la procesele care vor fi pornite şi în care se va formula contestaţie (facta futura), iar art. II completează sfera de aplicare a art. I din lege cu o nouă ipoteză, respectiv aplicarea legii de procedură noi pentru procesele începute înainte de intrarea în vigoare a legii în care au fost formulate contestaţii, dar care încă nu au fost soluţionate (facta pendentia). 35. În aceste condiţii se pune problema dacă legea se aplică proceselor pornite anterior intrării în vigoare a acesteia în care contestaţia se formulează după intrarea sa în vigoare. Din analiza art. II din lege, Curtea observă că această ipoteză este exclusă în mod indirect prin faptul că derogarea de la art. 24 şi 25 din Codul de procedură civilă nu priveşte şi aceste tipuri de cauze, care urmează a fi soluţionate după vechea normă de procedură, astfel cum a fost amendată de Curtea Constituţională. Având în vedere acest aspect, trebuie analizat dacă diferenţierea realizată în privinţa proceselor pornite anterior intrării în vigoare a legii în funcţie de data formulării contestaţiei (înainte de/după intrarea în vigoare a legii) poate sau nu să fie justificată în mod obiectiv şi raţional. În acest sens trebuie avut în vedere că ţine de competenţa legiuitorului ca normele de procedură pe care le adoptă să vină în aplicarea principiului supravieţuirii legii vechi de procedură sau să deroge de la acesta, însă criteriile pe care le foloseşte trebuie să fie coerente, raţionale, rezonabile şi previzibile. 36. Curtea observă că, în redactarea iniţiatorului, legea nu acoperea situaţia contestaţiilor formulate anterior intrării sale în vigoare, care urmau a se judeca potrivit vechilor texte, astfel cum au fost amendate prin decizia Curţii; astfel, nu interesa data pornirii procesului, ci data formulării contestaţiei, respectiv ca aceasta să fie ulterioară intrării în vigoare a legii analizate. Legea urma să se aplice numai contestaţiilor formulate după intrarea sa în vigoare, indiferent de data pornirii procesului în care au fost formulate. Redactarea concordă cu intenţia iniţiatorului (Guvernul), care precizează in terminis în expunerea de motive a legii că „noua reglementare (...) va produce efecte juridice şi în procesele în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a noii reglementări, din considerente ce ţin de eliminarea incertitudinilor referitoare la competenţa şi procedura de soluţionare a contestaţiilor ce vor fi formulate în aceste procese după data intrării în vigoare a preconizatei reglementări“. 37. Modificarea operată la Camera decizională a dorit ca toate contestaţiile, atât cele formulate, cât şi cele care urmează a fi formulate, să fie guvernate de noua reglementare. Însă modalitatea defectuoasă de formulare a dus la situaţia în care numai contestaţiilor formulate înainte de intrarea în vigoare şi nesoluţionate încă să li se aplice noua reglementare, crezându-se, în mod greşit, că redactarea Guvernului era redundantă, autorul amendamentului arătând că noua redactare reprezintă „o reformulare clarificatoare, deoarece este evident că legea se aplică procedurilor începute după intrarea sa în vigoare, însă intenţia a fost de aplicabilitate şi asupra procedurilor începute anterior, sub imperiul vechii legi şi nefinalizate“. 38. În materie procedural civilă, deşi este evident că, de principiu, o lege se aplică proceselor începute după intrarea sa în vigoare, indiferent că este vorba de o lege adoptată pentru punerea de acord a unei dispoziţii neconstituţionale cu o decizie a Curţii sau de o lege adoptată ca expresie a unei opţiuni legislative, nu este la fel de evident că ea se aplică proceselor începute înainte de intrarea sa în vigoare, dar care continuă. Aceasta deoarece raţiuni ce ţin de securitatea juridică pot conduce la opţiunea legiuitorului de a continua aplicarea vechii legi de procedură cu corectivul adus de Curtea Constituţională în ipoteza proceselor începute înainte de intrarea sa în vigoare, dar care continuă, iar noua reglementare să se aplice numai proceselor care vor fi începute. 39. În măsura în care legiuitorul va opta pentru aplicarea noii legi de procedură şi proceselor civile pornite anterior intrării sale în vigoare trebuie să o facă în mod expres prin reglementarea unei norme derogatorii exprese sau implicite de la art. 24 şi 25 din Codul de procedură civilă. 40. Contestaţia privind tergiversarea procesului, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, ceea ce înseamnă că, integrându-se în cadrul unui proces, i se aplică - în concordanţă cu art. 24 şi 25 din Codul de procedură civilă, care reglementează principiul general al supravieţuirii normei procesuale vechi - dispoziţiile de drept procedural de la data pornirii procesului civil în care este formulată. Prin urmare, dacă legiuitorul optează în sensul aplicării noii reglementări în privinţa contestaţiilor aferente proceselor pornite anterior noii legi de procedură, el trebuie să facă distincţia dintre două situaţii: (i) contestaţiile formulate înainte de intrarea în vigoare a noii legi şi încă nesoluţionate deja la acest moment; (ii) contestaţiile care vor fi formulate după intrarea în vigoare a noii legi. 41. Legiuitorul are deschisă opţiunea de a aplica noua lege de procedură civilă în aceste două situaţii. Dar este o aporie juridică ce ţine de o lipsă de raţionalitate ca aplicarea noii legi de procedură să se facă numai în privinţa ipotezei (i) [cu excluderea ipotezei (ii)] pentru că legiuitorul nu ar putea justifica, în niciun fel, ca aceeaşi situaţie (procese pornite înainte de intrarea în vigoare a legii) să fie tratată diferit. Ar fi inexplicabilă aplicarea noii legi de procedură unei contestaţii aflate în derulare, dar nu şi unei contestaţii care va fi formulată, contestaţie introdusă în cadrul proceselor civile deja pornite. De fapt, o asemenea situaţie nu ar putea fi decât rezultatul unei erori de apreciere cu privire la sfera de cuprindere şi valorizarea principiului supravieţuirii legii noi de procedură. Prin urmare, în privinţa proceselor deja pornite, marja de apreciere a legiuitorului se limitează fie la a nu aplica noua lege procesuală acestora, fie la a o aplica ambelor ipoteze, fie la a o aplica doar ipotezei (ii). Rezultă că aplicarea noii legi de procedură pentru ipoteza (i) este întotdeauna condiţionată de aplicarea ei în ipoteza (ii). 42. În consecinţă, raportat la cauza de faţă, dacă art. II din lege stabileşte faptul că noua reglementare este de imediată aplicare cu privire la contestaţiile formulate şi nesoluţionate la data intrării în vigoare a legii (în procese pornite anterior acestei date), aşadar, ipoteza (i), cu atât mai mult trebuia să stabilească o soluţie identică în privinţa celor formulate ulterior acestui moment (în procese pornite anterior acestei date), aşadar, ipoteza (ii). Este de observat că Guvernul a optat doar pentru aplicarea ipotezei (ii) tocmai pentru a nu bulversa contestaţiile deja formulate şi care se află în curs de soluţionare. Dar, dacă legiuitorul apreciază că noua reglementare se poate aplica şi contestaţiilor formulate şi nesoluţionate (în procese pornite anterior acestei date), el trebuie să aplice acelaşi tratament juridic în privinţa celor formulate ulterior acestui moment (în procese pornite anterior acestei date). Deşi intenţia autorului amendamentului a fost de a o aplica pentru ambele situaţii descrise, redactarea defectuoasă sau falacioasă a textului analizat face ca norma tranzitorie să fie restrictivă şi să excludă aplicarea acestei legi şi la cea de-a doua ipoteză, ceea ce duce la o paradigmă iraţională şi pune în discuţie încălcarea principiului egalităţii în drepturi. 43. În ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). 44. Aşadar, se reţine că, în lipsa oricărei norme tranzitorii, legea s-ar fi aplicat numai pentru procesele pornite ulterior publicării sale; însă, prin introducerea unei norme care delimitează contestaţiile formulate şi nesoluţionate de cele care vor fi formulate în procesele pornite anterior intrării în vigoare a noii legi, legiuitorul nu face decât să limiteze sfera de acţiune a legii de punere de acord cu decizia Curţii, excluzând din sfera de aplicare a legii procesele pornite anterior intrării în vigoare a legii, dar în care contestaţiile vor fi formulate după intrarea sa în vigoare. De aceea, norma tranzitorie fie lipsea (caz în care instanţele judecătoreşti ar fi aplicat legea de punere de acord numai pentru procesele pornite ulterior publicării sale), fie trebuia să reglementeze într-un mod coerent aplicarea noilor norme de procedură proceselor pornite anterior intrării în vigoare a noii legi (contestaţii formulate şi nesoluţionate la data antereferită şi contestaţii formulate după această dată). Excluzând însă de la aplicare contestaţiile formulate după data intrării în vigoare a noii legi în procesele pornite anterior intrării în vigoare a noii legi, legiuitorul a reglementat un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, fără o justificare obiectivă şi raţională. Mai exact, este vorba de procesele pornite anterior intrării în vigoare a legii, iar tratamentul juridic diferit constă în aplicarea arbitrară a noilor reglementări cu privire la aceste procese în funcţie de un criteriu greşit. Dacă legiuitorul ar fi ales criteriul iniţiatorului (condiţionarea aplicării legii de introducerea contestaţiei după intrarea sa în vigoare), acesta ar fi fost unul raţional, care ţinea seama de stabilitatea şi securitatea juridică; dar criteriul Camerei decizionale (condiţionarea aplicării legii de introducerea contestaţiei înainte de intrarea sa în vigoare şi nesoluţionate încă) este unul greşit/ilogic pentru că exclude aplicarea noii legi unei situaţii juridice aflate într-o relaţie mult mai apropiată de principiul aplicării imediate a legii noi. Prin urmare, persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică (procese pornite înainte de intrarea în vigoare a noii legi) sunt supuse unui tratament juridic diferit, fără o justificare obiectivă şi raţională, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie. 45. Aşadar, măsura criticată reglementată numai în favoarea persoanelor care în procesele pornite anterior intrării în vigoare a legii au formulat contestaţie până la acel moment, fără a fi fost încă soluţionată, reprezintă o discriminare faţă de persoanele care în aceleaşi procese formulează contestaţie ulterior intrării în vigoare a legii. A accepta soluţia legislativă promovată ar însemna că (i) în procesele începute înainte de intrarea în vigoare a legii în care au fost formulate contestaţii privind tergiversarea procesului nesoluţionate încă la momentul temporal de referinţă se aplică noua soluţie legislativă promovată; (ii) în procesele începute înainte de intrarea în vigoare a legii în care au fost formulate contestaţii privind tergiversarea procesului după momentul temporal de referinţă se aplică vechea soluţie legislativă cu corectivul adus prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 604 din 16 iulie 2020; (iii) în procesele care vor fi pornite după intrarea în vigoare a legii se aplică noua soluţie legislativă promovată. 46. În schimb, constatarea neconstituţionalităţii textului criticat nu echivalează cu stabilirea în sarcina legiuitorului a unei interdicţii de a aplica noua lege proceselor începute în care au fost formulate contestaţii nesoluţionate încă la data de referinţă. Din contră, legiuitorul va fi liber să opteze pentru aplicarea noii reglementări fie la toate cele trei cazuri de mai sus, fie la ultimele două dintre acestea, fie doar la ultima, dar în niciun caz nu va putea reglementa aplicarea noii legi de procedură doar primei şi ultimei ipoteze, cu excluderea celei de-a doua, aşa cum greşit sa procedat în cauză. 47. În acest context, Curtea reţine şi încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie cu privire la previzibilitatea normei juridice, în sensul că era mult mai previzibil ca soluţia legislativă criticată să fi vizat procesele pornite anterior intrării în vigoare a legii în care încă nu au fost formulate contestaţii decât cele în care deja fuseseră formulate astfel de contestaţii şi care se aflau pe rol. Prima ipoteză este într-un raport de proximitate mult mai pregnant faţă de principiul aplicării imediate a legii de procedură decât cea de-a doua situaţie, astfel că dacă s-a optat pentru aplicarea acestui principiu în privinţa acestora din urmă era evident că aceeaşi soluţie trebuia reglementată şi în privinţa proceselor pornite anterior intrării în vigoare a legii în care încă nu au fost formulate contestaţii. Din această perspectivă, Curtea reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. 48. Textul criticat nu aduce atingere art. 124 alin. (2) din Constituţie referitor la faptul că justiţia este egală pentru toţi. Reglementarea criticată nu oferă un avantaj sau un beneficiu care să altereze înfăptuirea egală a actului de justiţie, ambele categorii de persoane fiind judecate după aceleaşi principii chiar dacă acestea sunt cuprinse în art. I al legii criticate sau în vechile reglementări, astfel cum au fost corectate prin decizia Curţii. Pentru aceleaşi raţiuni, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie. În fine, nu se poate susţine încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie, reglementarea criticată nereflectând o ignorare sau sfidare făţişă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 604 din 16 iulie 2020, ci o eroare de apreciere cu privire la aplicarea în timp a legii din perspectiva principiului egalităţii. 49. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind art. III din lege, potrivit cărora acesta nu se integrează organic în cuprinsul legii analizate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că iniţiativa legislativă trebuie să vizeze relaţii sociale omogene, pe care să le reglementeze în mod unitar. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă ca printr-o lege să se reglementeze relaţii sociale variate, fără legătură între ele, fără ca actul normativ astfel adoptat să reflecte o unitate normativă şi un scop unic (Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020, paragraful 76). Totodată, obiectul de reglementare al legii criticate se deduce din titlul acesteia, care, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic. Aşadar, în lipsa unor dispoziţii generale ale legii care să orienteze reglementarea, obiectul acesteia este dat chiar prin titlu (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 89). 50. Punctual, Curtea a reţinut că în măsura în care obiectul legii - exprimat prin titlul său - se referă la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă, o dispoziţie care nu reglementează nicio măsură în legătură cu sau conexă ordonanţei de urgenţă nu se integrează în obiectul de reglementare al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, încălcându-se, pe de o parte, art. 115 alin. (7) din Constituţie, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 (Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 2 februarie 2015, paragraful 25). Curtea a mai precizat că, în cazul proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor/ordonanţelor de urgenţă, titlul legii este cel care califică obiectul său de reglementare, ceea ce înseamnă că, potrivit art. 115 alin. (7) din Constituţie, pe de o parte, ordonanţa de urgenţă ar urma să înceteze să mai fie un act normativ de sine stătător şi să devină, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, act normativ cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea sa de către Guvern, iar, pe de altă parte, legea astfel adoptată va viza numai obiectul de reglementare al ordonanţei de urgenţă şi măsurile conexe, de corelare sau de politică legislativă, ce au legătură cu domeniul astfel determinat. În consecinţă, o atare lege fie aprobă pur şi simplu ordonanţa de urgenţă, fie aprobă ordonanţa de urgenţă, cu modificarea, completarea, abrogarea sau chiar suspendarea unor dispoziţii ale acesteia; în ambele cazuri însă legiuitorul este competent să adopte măsuri de corelare a soluţiilor legislative preconizate cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislaţiei. În consecinţă, Curtea a constatat că art. II şi III din legea criticată nu se integrează în obiectul de reglementare al legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului, încălcându-se, pe de o parte, art. 115 alin. (7) din Constituţie, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 (Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragrafele 51 şi 53). 51. Într-o altă cauză, Curtea, comparând obiectul de reglementare al ordonanţei de urgenţă cu soluţia legislativă reglementată în articolul unic pct. 3 (cu referire la art. XVIII) din legea de aprobare a acesteia, a observat că textul analizat are caracter de sine stătător, nu vizează măsuri fiscale (aşadar, obiectul ordonanţei de urgenţă) şi nu reprezintă o măsură conexă, de corelare sau de politică legislativă în raport cu obiectul ordonanţei de urgenţă, ceea ce duce la concluzia că textul criticat nu are legătură cu obiectul ordonanţei de urgenţă aprobate, reglementând un aspect neavut în vedere, distonant şi diferit de aceasta. Parlamentul este organul legislativ suprem al poporului român, însă în procedura de legiferare trebuie să respecte exigenţele constituţionale referitoare la aspectele formale ale acesteia. Astfel, în procedura generală de legiferare ţine de opţiunea exclusivă a Parlamentului să adopte reglementările pe care le consideră oportune sau necesare, cu respectarea Constituţiei, însă, în procedura specială de aprobare a ordonanţelor, emise în baza unei legi de abilitare, sau a ordonanţelor de urgenţă, Parlamentul trebuie să se limiteze la obiectul acesteia, neputând promova soluţii legislative ce nu se circumscriu obiectului de reglementare al ordonanţei/ordonanţei de urgenţă sau nu sunt în legătură cu acesta. În aceste condiţii, Curtea a constatat că textul criticat nu se subsumează obiectului de reglementare al ordonanţei de urgenţă, ci promovează soluţii legislative distincte ce nu au făcut obiectul actului de delegare legislativă şi nici nu sunt în legătură cu acesta, astfel încât articolul unic pct. 3 (cu referire la art. XVIII) din lege încalcă art. 115 alin. (7) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 (Decizia nr. 590 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 939 din 13 octombrie 2020, paragrafele 35-37). 52. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată pentru a pune de acord reglementarea procesual civilă referitoare la procedura de soluţionare a contestaţiei privind tergiversarea procesului cu Decizia nr. 604 din 16 iulie 2020. În acest sens se reţin atât expunerea de motive a legii, cât şi titlul ei. Din punct de vedere normativ prezintă relevanţă numai titlul actului normativ, care este unul explicit şi clar, fiind vorba de o lege de modificare a Codului de procedură civilă. Desigur, nimic nu împiedica iniţiatorul acestei legi sau deputaţii/senatorii, pe calea amendamentelor, să modifice şi alte prevederi ale Codului de procedură civilă care nu erau în relaţie directă cu Decizia nr. 604 din 16 iulie 2020. Mai mult, iniţiatorul legii sau deputaţii/senatorii, pe calea amendamentelor, aveau şi posibilitatea de a modifica alte legi, aşadar, să extindă obiectul de reglementare al legii, cu condiţia menţinerii caracterului omogen şi unitar al relaţiilor sociale reglementate. Însă extinderea obiectului de reglementare trebuie realizată mai întâi prin titlu, pentru că, potrivit jurisprudenţei antereferite a Curţii, titlul legii este cel ce fixează obiectul său de reglementare, neputând astfel să existe o relaţie distonantă între titlu şi conţinutul efectiv al legii. Or, titlul legii priveşte modificarea Codului de procedură civilă, iar art. III din lege reglementează o acţiune în materie de filiaţie, care nu are nicio legătură cu acest cod. Acţiunile privind filiaţia sunt reglementate de art. 421-440 din Codul civil. Prin urmare, în lipsa unei modificări corespunzătoare a titlului şi, implicit, a obiectului de reglementare al legii, art. III nu putea şi nu poate face parte din această lege. De aceea, introducerea sa în textul acestei legi este contrară art. 1 alin. (5) prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. 53. Totodată, legea criticată încalcă principiul unicităţii reglementării în materie, potrivit căruia reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ. Este adevărat că un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act. Însă, în cazul de faţă, se aplică regula, şi nu excepţia de la aceasta, pentru că nu există nicio conexiune între art. I şi II din lege, pe de o parte, şi art. III, pe de altă parte. Prin urmare, art. III din lege este contrar art. 1 alin. (5) prin raportare la prevederile art. 14 din Legea nr. 24/2000. 54. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. II şi ale art. III din Legea pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef delegat, Benke Károly ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
