Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 558 din 29 octombrie 2024 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (1) lit. d), alin. (2) şi (3)], ale art. I pct. 4 (cu referire la art. 8^1), ale art. I pct. 7 [cu referire la art. 11 alin. (1)], ale art. I pct. 8 [cu referire la art. 12 alin. (3)], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 13 alin. (4) şi (5)], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 15 alin. (6)], ale art. I pct. 16 [cu referire la art. 15^1 alin. (5) lit. b)], ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 16 alin. (6)], ale art. I pct. 21 [cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. a) şi b)], ale art. I pct. 27 [cu referire la art. 25 alin. (1) lit. b) şi c)], ale art. I pct. 41 [cu referire la art. 37^2 alin. (2)] şi ale art. XIV alin. (3) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 558 din 29 octombrie 2024 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (1) lit. d), alin. (2) şi (3)], ale art. I pct. 4 (cu referire la art. 8^1), ale art. I pct. 7 [cu referire la art. 11 alin. (1)], ale art. I pct. 8 [cu referire la art. 12 alin. (3)], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 13 alin. (4) şi (5)], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 15 alin. (6)], ale art. I pct. 16 [cu referire la art. 15^1 alin. (5) lit. b)], ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 16 alin. (6)], ale art. I pct. 21 [cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. a) şi b)], ale art. I pct. 27 [cu referire la art. 25 alin. (1) lit. b) şi c)], ale art. I pct. 41 [cu referire la art. 37^2 alin. (2)] şi ale art. XIV alin. (3) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 196 din 6 martie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora   │-                 │
│Pop                │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (PL-x nr. 382/2024), obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
    2. Curtea Constituţională a fost sesizată prin Hotărârea nr. 5 din 27 iunie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.004 din 28 iunie 2024 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.138A/2024.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate următoarele critici:

    (1) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite arată că, din examinarea conţinutului normativ al dispoziţiilor legii criticate, rezultă că multiple soluţii normative ce vizează atât condiţiile de fond pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei ori pentru retragerea acesteia, cât şi aspecte de procedură nu întrunesc exigenţele de claritate, previzibilitate şi accesibilitate statuate în mod constant în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, împrejurare care creează premisele unor vicii de neconstituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    5. Referitor la prevederile art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (1) lit. d)] din legea criticată, se susţine că acestea sunt lipsite de claritate, întrucât, deşi trimiterea la „condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor“ pentru determinarea mijloacelor legale necesare unei existenţe decente pare că se referă la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor, nici legea analizată şi nici Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 nu definesc sintagma „mijloace legale pentru o existenţă decentă“ şi nici nu stabilesc condiţiile pentru definirea acesteia. Mai mult, se arată că în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 pot fi identificate mai multe „praguri“ la care se raportează condiţia deţinerii mijloacelor de existenţă, motiv pentru care sintagma anterior menţionată este neclară. Se arată că, deşi, cel mai probabil, dispoziţiile legale criticate au în vedere condiţiile referitoare la obţinerea/prelungirea dreptului de lungă şedere, totuşi acest aspect nu rezultă cu suficientă claritate din modul acestora de redactare, motiv pentru care textul criticat încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    6. De asemenea, se susţine că sintagma „legislaţia privind regimul străinilor“, din cuprinsul art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1991, are un conţinut neclar, întrucât din categoria actelor normative ce reglementează regimul străinilor fac parte nu doar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, ci şi Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 204/2020 privind stabilirea unor măsuri de aplicare a Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din Uniunea Europeană şi din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, în materie de reglementare a dreptului de intrare şi şedere pe teritoriul României, Legea nr. 122/2006 privind azilul în România. Se menţionează că acest din urmă aspect rezultă din conţinutul Legii nr. 28/2024 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul străinilor, în care se face referire la toate actele normative anterior menţionate.
    7. De asemenea, se susţine că dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (2)] din legea criticată cuprind mai multe sintagme, precum „realizări educaţionale relevante“, „contribuţii deosebite“, „participare activă“, „a depus eforturi deosebite“, „poate demonstra realizări remarcabile“, „implicare civică deosebită“, care au un grad mare de generalitate şi care conduc la lipsa de previzibilitate a normei întrucât lasă la aprecierea subiectivă şi arbitrară a autorităţii competente în domeniul cetăţeniei modalitatea de aplicare în concret a acestei norme care stabileşte că termenul de 8 ani prevăzut la alin. (1) al aceluiaşi art. 8 poate fi redus cu 3 ani, în cazul în care solicitantul face, printre alte condiţii, „dovada participării sale active la viaţa economică a societăţii româneşti ori, după caz, a unor realizări educaţionale relevante sau a unei contribuţii deosebite în domeniul cultural, al promovării drepturilor omului, al angajamentului social sau de voluntariat“.
    8. Se arată că, în mod similar, sunt criticabile şi prevederile art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (3)] din legea criticată, din perspectiva sintagmelor „potrivit prevederilor legale în vigoare“, „a depus eforturi deosebite“, „poate demonstra realizări remarcabile“, „implicare civică deosebită“, care conferă întregului alin. (3) al art. 8 anterior menţionat un caracter neclar şi imprevizibil, precum şi dispoziţiile art. I pct. 4 din legea analizată, cu referire la art. 8^1 din Legea nr. 21/1991 [identificate de autoarea sesizării ca „art. I pct. 3 cu referire la art. 8^1 din Legea nr. 21/1991“], din perspectiva sintagmei „a contribuit în mod deosebit“, în condiţiile în care, deşi la alin. (2) al art. 8^1 anterior referit sunt instituite criterii prin care se poate aprecia contribuţia la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, întinderea şi însemnătatea acestei contribuţii sunt lăsate de legiuitor, în mod arbitrar, la aprecierea autorităţilor abilitate să aplice legea analizată.
    9. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 7 [cu referire la art. 11 alin. (1)] din legea criticată - potrivit cărora persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile, pot redobândi cetăţenia română dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. b), c) şi e) din aceeaşi lege şi fac dovada cunoaşterii limbii române, în condiţiile legii -, se susţine că acestea sunt în discordanţă cu prevederile art. I pct. 16 din legea ce formează obiectul prezentei sesizări, care modifică dispoziţiile art. 15^1 din Legea nr. 21/1991, întrucât la art. 15^1 alin. (5) lit. a) se prevede că nu au obligaţia să facă dovada cunoaşterii limbii române persoanele care au fost cetăţeni români şi care solicită redobândirea cetăţeniei potrivit art. 10 sau 11 din legea analizată.
    10. Referitor la dispoziţiile art. I pct. 8 [cu referire la art. 12 alin. (3)] din legea criticată, se susţine că sintagmele „orice îndoială“ şi „când există certitudinea“ din cuprinsul acestora sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, dar şi că textul criticat încalcă principiul bunei administrări, un principiu amplu analizat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care obligă autorităţile publice să depună toate diligenţele pentru rezolvarea, în condiţii de claritate, transparenţă şi imparţialitate, a tuturor cererilor cu care au fost învestite. Se arată că acest principiu a fost creat pe cale jurisprudenţială, în temeiul art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, făcându-se trimitere la Hotărârea din 2 aprilie 1998, pronunţată în Cauza C367/95 Comisia/Sytraval şi Brink’s France, paragraful 62, prin care s-a reţinut că, pentru asigurarea unei analize „diligente şi imparţiale“ a unei plângeri, autoritatea administrativă este obligată să analizeze, chiar din oficiu, anumite elemente care nu au fost menţionate în mod expres de petent. De asemenea, se arată că, prin Hotărârea din 21 noiembrie 1991, pronunţată în Cauza C-269/90 Technische Universitδt München, paragrafele 23-25, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a impus autorităţii publice din respectiva cauză obligaţia de a audia o parte afectată de o măsură nefavorabilă, chiar dacă un astfel de drept de a fi audiat nu era prevăzut de legislaţia aplicabilă, dând astfel eficienţă principiului bunei administrări. Totodată, se arată că, prin Hotărârea din 22 octombrie 1991, pronunţată în Cauza C-16/90 Nölle, paragrafele 13 şi 30-32, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a afirmat obligaţia Comisiei de a lua în considerare, cu diligenţă, toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie în cadrul unei proceduri. În acest ultim sens, se menţionează că, potrivit Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, printre elementele esenţiale ale principiului bunei administrări sunt indicate inclusiv dreptul oricărei persoane de a fi ascultată, înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere, dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu şi obligaţia autorităţii administrative de a analiza în mod efectiv cererile cu care a fost sesizată şi de a-şi motiva deciziile.
    11. Se arată, aşadar, că, potrivit principiului bunei administrări, este exclusă ipoteza, prevăzută de dispoziţiile art. I pct. 8 din legea criticată, cu referire la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, în care autoritatea publică nu determină cu certitudine îndeplinirea sau nu a condiţiilor legale de acordare a cetăţeniei, putând justifica o decizie de neacordare a cetăţeniei pe incertitudinea îndeplinirii anumitor condiţii, de vreme ce aceasta are obligaţia să îşi motiveze deciziile cu un grad ridicat de profesionalism, în condiţii de eficienţă, fără să lase loc echivocului.
    12. Se susţine că dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de ordine publică având caracter imperativ, astfel că autoritatea publică este obligată să le respecte, motiv pentru care doar neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile de acordare/redobândire a cetăţeniei poate reprezenta motiv de respingere a cererii administrative formulate în acest sens, nu şi dubiul cu privire la neîndeplinirea uneia dintre condiţiile anterior menţionate, astfel cum prevăd dispoziţiile legale criticate. Prin urmare, se susţine că reglementarea, în cuprinsul art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, a ipotezei existenţei unei îndoieli cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru redobândirea cetăţeniei, ca motiv de respingere a cererii de acordare a cetăţeniei, invalidează obligaţia autorităţii publice de a efectua toate demersurile/verificările necesare pentru a concluziona în mod pertinent asupra îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiilor anterior menţionate, aspect ce contravine principiului bunei administrări, mai sus analizat.
    13. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 9 [cu referire la art. 13 alin. (4), identificate de autoarea sesizării ca „pct. 6 cu referire la art. 10 alin. (4) şi (5)“] din legea criticată, se susţine că sintagma „solicitantul să fi contribuit în mod deosebit la“ din cuprinsul acestora este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât din dispoziţiile legale criticate nu rezultă ce criterii şi condiţii va avea în vedere misiunea diplomatică la întocmirea punctului de vedere ce va însoţi cererea de acordare a cetăţeniei şi care va fi luat în considerare la evaluarea acestei cereri. Se menţionează că aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru soluţia legislativă prevăzută la art. I pct. 8 [cu referire la art. 12 alin. (3)] din legea criticată, în privinţa termenului „certitudine“.
    14. Referitor la prevederile art. I pct. 15 [cu referire la art. 15 alin. (6)] din legea criticată, se susţine că acestea sunt neclare, în condiţiile în care din textele criticate nu rezultă care sunt criteriile potrivit cărora Comisia pentru cetăţenie (denumită în continuare Comisie) stabileşte conţinutul şi natura „informaţiilor utile“ pentru a cita anumite persoane în vederea audierii.
    15. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 16 alin. (6)] din legea criticată, potrivit cărora Comisia poate dispune efectuarea oricăror verificări care se impun, atunci când există îndoieli cu privire la autenticitatea înscrisurilor depuse de solicitant sau la veridicitatea datelor cuprinse în acestea, se susţine că această soluţie legislativă este neclară şi lipsită de previzibilitate, aspect de natură să conducă la aplicarea sa neunitară, în lipsa unor elemente determinate sau determinabile stabilite la nivel normativ.
    16. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 21 [cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. b)] din legea criticată, se susţine că acestea sunt lipsite de claritate, întrucât definesc drept caz temeinic justificat „existenţa unor motive imperative de interes public“, fără ca textele criticate să prevadă în ce constau motivele imperative şi cum pot fi anumite situaţii calificate drept motive imperative de interes public prin raportare la criterii obiective. Se arată că aceeaşi critică este valabilă şi pentru ipoteza normativă prevăzută la art. 19^1 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 21/1991 care prevede cerinţa ca soluţionarea cu prioritate a cererii să se „răsfrângă în mod direct şi pozitiv asupra situaţiei solicitantului sau a copiilor săi minori (...)“, îndeplinirea acestei condiţii fiind lăsată la aprecierea subiectivă a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Se arată că, drept consecinţă a lipsei de calitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate, decizia referitoare la prioritizarea soluţionării cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei, prevăzută la art. 19^1 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, este lipsită de previzibilitate.
    17. Referitor la dispoziţiile art. I pct. 27 [cu referire la art. 25 alin. (1) lit. b)] din legea criticată, se susţine că sintagma „este cunoscută ca având legături cu entităţi teroriste sau le-a sprijinit sub orice formă“ nu satisface exigenţele de claritate a legii, nerezultând din legea criticată în ce măsură şi în raport cu ce elemente obiective autorităţile din domeniul cetăţeniei pot constata existenţa acestei situaţii de fapt în mod real şi veridic, cu consecinţa retragerii cetăţeniei. Se arată că aceeaşi critică este valabilă şi pentru ipoteza prevăzută la art. 25 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1991, în condiţiile în care nu rezultă cu claritate din prevederile legale criticate ce presupune „ascunderea unor date pertinente“, cine face această evaluare şi în funcţie de ce criterii se poate stabili care sunt datele ce pot fi apreciate ca fiind pertinente.
    18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. XIV alin. (3) din legea criticată, se susţine că soluţia legislativă prevăzută de acestea este neclară întrucât, conform textelor criticate, nu poate fi determinat conţinutul „elementelor care nasc îndoieli“ cu privire la autenticitatea actelor care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetăţeniei române.
    19. Se conchide că, deşi, în aparenţă, intenţia legiuitorului prin folosirea sintagmelor mai sus analizate pare a fi aceea de a da prevalenţă dreptului autorităţii în materia cetăţeniei de a-şi exercita atribuţiile într-o marjă de apreciere specifică oricărui act decizional, în realitate, prin reglementarea soluţiilor legislative mai sus analizate cu nerespectarea exigenţelor de calitate a legii se deschide calea arbitrariului în aplicarea legii ce constituie obiectul prezentei obiecţii de neconstituţionalitate. În acest context, se arată că, în ciuda dezvoltării istorice relativ lungi a doctrinei privind marja de apreciere, acesta din urmă este surprinzător de greu de definit, fiind dificilă stabilirea limitelor sale exacte. Se subliniază că marja de apreciere poate fi largă sau restrânsă, însă o marjă de apreciere prea largă prezintă un potenţial mai mare de apreciere discreţionară, apreciere ce nu poate fi lăsată la latitudinea unei Comisii unice, ci trebuie să facă obiectul analizei mai multor comisii, cu componenţă diferită, care să ia parte la soluţionarea cererilor.
    20. Se precizează că o parte din sintagmele mai sus criticate anterior se regăsesc şi în forma legii aflată în vigoare, însă acestea nu au constituit anterior obiectul controlului de constituţionalitate.
    21. Este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la exigenţele de calitate a legii, respectiv Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, paragraful 74, şi Decizia nr. 17 din 15 februarie 2023, paragraful 56.
    22. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 41 [cu referire la art. 37^2 alin. (2)] din legea criticată, care prevăd că în privinţa unor termene de procedură expres reglementate în cuprinsul Legii nr. 21/1991 nu sunt aplicabile instituţiile suspendării şi întreruperii, nici chiar în caz de forţă majoră, şi că forţa majoră nu împiedică curgerea acestor termene, se susţine că această modalitate de reglementare contravine principiului statului de drept, astfel cum acesta este reglementat la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

    (2) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă raportate la prevederile art. 4 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 53 din Constituţie
    23. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 16 din legea criticată cu referire la art. 15^1 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 21/1991, care prevăd exceptarea persoanelor care au împlinit vârsta de 65 de ani de la obligaţia de prezentare a dovezii cunoaşterii limbii române, se susţine că acestea contravin dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Constituţie, prin crearea premiselor apariţiei a două categorii de cetăţeni români, unii cunoscători şi alţii necunoscători ai limbii naţionale, cu evidenta ignorare a legăturii avute în vedere de textul constituţional anterior menţionat între „unitatea poporului“ şi „egalitatea cetăţenilor“. Se susţine, în acest sens, că limba naţională reprezintă elementul central al patrimoniului spiritual al poporului român, în jurul căruia se realizează unitatea naţională, privită nu doar în raport cu prezentul, ci în egală măsură cu trecutul şi viitorul acestuia, că limba reprezintă mai mult decât un simplu mijloc de comunicare, ea fiind liantul între generaţiile anterioare, cea prezentă şi cele viitoare, o componentă esenţială a ceea ce ne defineşte în raport cu alte popoare şi ne leagă ca naţiune, precum şi faptul că limba reprezintă factorul intrinsec al unităţii spirituale a poporului român, fără de care nu putem vorbi de o unitate în sens politic a acestuia. Pentru aceste considerente, se arată că soluţia legislativă criticată nu este justificată şi nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, fiind contrară prevederilor art. 53 din Constituţie. Se arată că pentru persoanele înaintate în vârstă - pentru care poate fi înţeleasă, în mod rezonabil, existenţa unor limitări de natură cognitivă care să împiedice asimilarea cu uşurinţă a unei noi limbi – pot fi prevăzute standarde diferite ale cunoaşterii limbii naţionale, însă nu o exceptare totală a acestora de la condiţia cunoaşterii limbii române, astfel cum prevede textul criticat.
    24. Se susţine că norma constituţională prevăzută la art. 4 alin. (2) trebuie înţeleasă în sensul interzicerii discriminării cetăţenilor români prin raportare la limba maternă a acestora, fără a putea căpăta semnificaţia înlăturării de la aplicare, în privinţa unei categorii de persoane, a obligaţiei cunoaşterii limbii naţionale a ţării a căror cetăţenie o dobândesc. Mai mult, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, criteriile de discriminare prevăzute la art. 4 alin. (2) din Constituţie trebuie interpretate şi aplicate în raport cu dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului (se face trimitere la Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993). Sub acest aspect, se arată că norma criticată trebuie raportată şi la dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul creării, prin textul criticat, a unui tratament diferenţiat între persoanele care solicită acordarea cetăţeniei, bazat pe criterii de vârstă. În acest sens, se subliniază că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, respectiv potrivit celor statuate prin Hotărârea din 25 iulie 2017, pronunţată în Cauza Carvalho Pinto de Sousa Morais împotriva Portugaliei, paragraful 45, articolul 14 nu interzice toate diferenţele de tratament, ci numai acele diferenţe bazate pe o caracteristică identificabilă, obiectivă sau personală, sau „statut“, prin care indivizii sau grupurile se pot distinge unii de alţii. Acesta enumeră criterii specifice pe care le include în sfera noţiunii de „statut“, inclusiv, inter alia, sexul, rasa şi proprietatea. Se susţine că, în general, sintagma „alt statut“ a primit un sens larg, iar interpretarea sa nu a fost limitată la caracteristicile care sunt personale, înnăscute sau inerente (se face trimitere la hotărârile din 16 martie 2010 şi 13 iulie 2010, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragrafele 61 şi 70, şi Clift împotriva Regatului Unit, paragrafele 56-58). Se menţionează că instanţa de la Strasbourg a recunoscut că vârsta ar putea constitui un „alt statut“ în sensul art. 14 din Convenţie (este invocată Hotărârea din 10 iunie 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Schwizgebel împotriva Elveţiei, paragraful 85), deşi nu a sugerat, până în prezent, că discriminarea pe motive de vârstă ar trebui echivalată cu alte motive susceptibile de discriminare (este invocată Hotărârea din 15 septembrie 2016, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza British Gurkha Welfare Society şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 88).
    25. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    26. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    27. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), se arată, ca observaţie de principiu, că, ţinând seama şi de specificitatea materiei legislative analizate, normele juridice criticate, ce reglementează condiţiile de fond şi pe cele de procedură privind acordarea, redobândirea şi retragerea cetăţeniei române, întrunesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice calităţii legii.
    28. Este invocată, în acest sens, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate fi una absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. Sunt invocate, în acest sens, cu titlu exemplificativ, hotărârile din 26 aprilie 1979, 25 mai 1993, 15 noiembrie 1996, 20 mai 1999, 6 decembrie 2012 şi 9 ianuarie 2013, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), paragraful 149, Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, Cantoni împotriva Franţei, Rekvenyi contra Ungariei, paragraful 34, Michaud împotriva Franţei, paragraful 96, şi Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, paragraful 179, dar şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, fiind indicate Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009 şi Decizia nr. 722 din 5 noiembrie 2019, paragraful 26. Este invocată, totodată, Decizia Curţii Constituţionale nr. 103 din 7 martie 2024, paragrafele 14-23.
    29. În ceea ce priveşte critica formulată cu privire la art. I pct. 3 din lege, cu referire la norma propusă pentru art. 8 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, se arată că expresiile „realizări educaţionale relevante“, „contribuţii deosebite“, „participare activă“, „a depus eforturi deosebite“, „poate demonstra realizări remarcabile“, „implicare civică deosebită“ au un grad de generalitate mai mare, care nu conduce însă la lipsa de previzibilitate a normei criticate, acestea reflectând specificul instituţiei cetăţeniei. Se susţine că legea criticată oferă repere obiective pentru o interpretare şi o aplicare unitară a normelor vizate.
    30. Referitor la critica adusă dispoziţiilor art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1991, în ceea ce priveşte expresia „are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor“, se arată că, prin legea supusă controlului de constituţionalitate, s-a prevăzut ca acordarea cetăţeniei, potrivit art. 8 din Legea nr. 21/1991, să fie condiţionată de împrejurarea ca solicitantul să fie titularul unui drept de şedere pe termen lung sau, după caz, al dreptului de rezidenţă permanentă în România. Se arată, totodată, că persoana care are domiciliul pe teritoriul României este deţinătoarea unui drept de şedere pe termen lung care se acordă străinului pentru o perioadă nedeterminată, persoana în cauză dobândind acest drept în urma unor ample verificări de securitate întreprinse de Inspectoratul General pentru Imigrări. Se arată că, spre deosebire de aceştia, cetăţenii străini posesori ai dreptului de şedere temporal nu au un domiciliu în România, neavând intenţia de a rămâne pe teritoriul naţional.
    31. Pentru aceste motive, se apreciază că dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1991 au în vedere mijloacele de existenţă prevăzute pentru persoanele care dobândesc drept de şedere pe termen lung pe teritoriul României, în condiţiile prevederilor art. 71 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată. În acest sens, se arată că această din urmă normă legală are denumirea marginală „Condiţii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung“ şi prevede printre condiţiile recunoaşterii dreptului anterior menţionat pe cele referitoare la „dovada depunerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, pe o perioadă de cel puţin 12 luni, cu excepţia străinilor membri de familie ai cetăţenilor români“ şi „dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit, în condiţiile legii“. Se mai arată, totodată, că dispoziţiile art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene prevăd că „cetăţenii Uniunii Europene aflaţi în una dintre următoarele situaţii au dreptul de rezidenţă în România pentru o perioadă mai mare de 3 luni: (...) b) deţin mijloace de întreţinere pentru ei şi membrii lor de familie, de regulă cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România, şi asigurare de sănătate“.
    32. În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. I pct. 4 din lege, cu referire la prevederile art. 8^1 din Legea nr. 21/1991, din perspectiva sintagmei „a contribuit în mod deosebit“, se arată că, în scopul creşterii gradului de previzibilitate a reglementării, legea supusă controlului de constituţionalitate a instituit o serie de repere în ceea ce priveşte activităţile care dovedesc contribuţia solicitantului la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, însă evaluarea concretă, calitativă şi cantitativă, a contribuţiei persoanei vizate, sub aspectul însemnătăţii acesteia, este dată, în mod firesc, în sarcina autorităţilor de aplicare a legii. Astfel, îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 8^1 din Legea nr. 21/1991 este lăsată la aprecierea Autorităţii pentru Cetăţenie, întrucât Comisia pentru cetăţenie are atribuţia să verifice îndeplinirea condiţiilor necesare pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia română. Se precizează, totodată, că soluţiile pronunţate de aceasta sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti.
    33. În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. I pct. 15 din lege, cu referire la art. 15 alin. (6) din Legea nr. 21/1991, se arată că şi reglementarea de lege lata prevede, la art. 15 alin. (4), posibilitatea audierii „unor persoane care ar putea da informaţii utile în vederea soluţionării cererii“ şi că audierea persoanelor în cauză are ca scop clarificarea, în procedura administrativă derulată de Comisie, a unor împrejurări de fapt şi, ca finalitate, verificarea îndeplinirii de către persoana în cauză a condiţiilor necesare pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei.
    34. Referitor la critica adusă dispoziţiilor art. I pct. 9 din lege, cu referire la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, se arată că, potrivit jurisprudenţei consolidate a Curţii Constituţionale, în cazul în care legiuitorul nu a conferit un sens autonom unor concepte, prin definirea acestora în cuprinsul respectivului act normativ, sensul conceptelor utilizate este cel uzual, din Dicţionarul explicativ al limbii române. În concret, se arată că semnificaţia termenului „certitudine“ este cea de „siguranţă, încredere deplină (în ceva sau în cineva)“, iar termenul „îndoială“, în contextul normei analizate, are sensul de „neîncredere“, „lipsă de încredere“, „dubiu“. Se susţine că maniera de redactare a normei criticate evidenţiază cu claritate scopul urmărit de legiuitor, şi anume că orice dubiu rezonabil în formarea convingerii membrilor Comisiei pentru cetăţenie asupra îndeplinirii condiţiilor legale necesare pentru acordarea cetăţeniei va conduce la respingerea cererii, o astfel de situaţie nefiind în avantajul solicitantului. Scopul normei este, aşadar, acela de a stabili un standard de apreciere a îndeplinirii condiţiilor cumulative pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei, şi anume certitudinea îndeplinirii acestora, dincolo de orice îndoială. Se mai arată că, din redactarea prevederilor criticate, precum şi din ansamblul legii cetăţeniei, rezultă, de asemenea, că intenţia legiuitorului a fost de a lăsa Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie o marjă de apreciere în stabilirea relevanţei şi semnificaţiei unor împrejurări de fapt, instanţa judecătorească urmând să verifice dacă autoritatea a depăşit sau nu această marjă de apreciere, respectiv dacă ordinul prin care preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respinge cererea de acordare sau de redobândire a cetăţeniei, constatând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, a fost emis în mod legal.
    35. Cât priveşte critica potrivit căreia textul de lege vizat intră în contradicţie cu respectarea principiului bunei administrări, analizat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se arată că nu există absolut nicio îndoială că accesul la cetăţenie este o problemă de drept naţional, care se situează printre cele mai discreţionare prerogative îngăduite statului, expresie a suveranităţii statale, iar competenţa exclusivă a statelor membre în acest domeniu este afirmată, în mod regulat, inclusiv de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
    36. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 17 din legea supusă controlului, respectiv critica adusă sintagmei „elemente care nasc îndoieli cu privire la autenticitatea înscrisurilor“ din cuprinsul alin. (6) al art. 16 din Legea nr. 21/1991, se arată că forma acestora de redactare indică faptul că orice împrejurare de natură să ridice dubii rezonabile cu privire la autenticitatea înscrisurilor depuse de către solicitant sau la veridicitatea datelor cuprinse în aceste înscrisuri impune clarificarea respectivei situaţii de către Comisie, iar nu respingerea de plano a cererii.
    37. Cât priveşte critica adusă soluţiei propuse la art. I pct. 17 din lege, cu referire la art. 16 alin. (6) din Legea nr. 21/1991, potrivit căreia „Comisia poate dispune efectuarea oricăror verificări care se impun“, apreciată ca fiind „neclară şi lipsită de previzibilitate, aspect de natură să conducă la aplicare neunitară, în lipsa unor elemente determinate sau determinabile stabilite la nivel normativ“, se arată că norma nu cuprinde o listă exhaustivă a verificărilor permise şi posibile, ce pot fi iniţiate de către Comisia pentru cetăţenie în scopul arătat, dar sensul normei poate fi cu uşurinţă stabilit, prin dispoziţia respectivă consacrându-se, în fapt, tocmai respectarea de către Comisia pentru cetăţenie a obligaţiilor ce îi revin în procedura administrativă de acordare a cetăţeniei, desigur în limitele competenţelor care îi sunt atribuite prin lege.
    38. Referitor la critica adusă soluţiei legislative cuprinse la art. I pct. 21 din lege, cu referire la dispoziţiile art. 19^1 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 21/1991, ce definesc drept caz temeinic justificat „existenţa unor motive imperative de interes public“, se arată că, deşi, prima facie, redactarea normei ar putea părea tautologică, sensul termenului „imperativ“ este tocmai acela de a accentua că sunt avute în vedere doar acele situaţii care se circumscriu, în mod categoric, interesului public. Se arată că se poate deduce, din ansamblul reglementării, care este sfera acestor motive, legiuitorul neputând să prevadă o listă exhaustivă cu situaţii care se circumscriu acestor motive. Se precizează că se pot încadra în această ipoteză normativă situaţiile în care prioritizarea soluţionării cererii are la bază solicitări din partea unor autorităţi publice, solicitări fundamentate pe aspecte ce privesc securitatea naţională sau care au legătură cu promovarea intereselor României în spaţii de interes strategic sau situaţia particulară a unor solicitanţi de cetăţenie, atunci când o eventuală naturalizare a acestora, în procedură accelerată, serveşte unor interese esenţiale ale statului român.
    39. Cât priveşte critica adusă sintagmei „soluţionarea cu prioritate a cererii este de natură să se răsfrângă în mod direct şi pozitiv asupra situaţiei solicitantului sau a copiilor săi minori“, se arată că norma are în vedere situaţiile în care, din motive de echitate juridică şi compasiune, pe baza atestării făcute de medicul curant, persoanele vizate ar putea beneficia de facilitatea prevăzută de lege, o eventuală naturalizare a acestora permiţându-le să poată beneficia de tratament în România, asemenea unui cetăţean român.
    40. Cu privire la critica adusă dispoziţiilor art. I pct. 7 din lege, cu referire la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, prin care se semnalează existenţa unei neconcordanţe cu dispoziţiile art. I pct. 16 din Legea nr. 21/1991, care modifică art. 15^1 din Legea nr. 21/1991 - unde, la lit. a) a alin. (5), se arată că nu au obligaţia de a face dovada cunoaşterii limbii române persoanele care au fost cetăţeni români şi care solicită redobândirea cetăţeniei potrivit art. 10 sau 11 din lege -, se arată că norma întruneşte exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate pe care un act normativ trebuie să le îndeplinească. Se precizează că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte, cele două prevederi menţionate neputând fi în mod obiectiv disociate. În acest sens, se arată că, în cuprinsul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, astfel cum a fost modificat prin legea supusă controlului de constituţionalitate, se prevede că dovada cunoaşterii limbii române se face „în condiţiile prezentei legi“, iar art. 15 alin. (5) lit. a) din lege prevede o dispensă de la îndeplinirea acestei condiţii pentru cei care au fost cetăţeni români.
    41. Referitor la critica adusă soluţiei propuse la art. I pct. 6 din lege, cu referire la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, se arată că legea stabileşte o serie de repere obiective în ceea ce priveşte fundamentarea punctului de vedere al reprezentanţei diplomatice, care, astfel cum legea prevede, are natura unei opinii orientative pentru Comisia pentru cetăţenie în fundamentarea soluţiei cu privire la cererea de acordare a cetăţeniei. Astfel, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 21/1991, astfel cum a fost modificată şi completată prin legea supusă controlului de constituţionalitate, misiunea diplomatică sau, după caz, oficiul consular îşi exprimă punctul de vedere cu privire la îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, activităţile prin care se demonstrează contribuţia solicitantului la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti fiind cele stabilite la art. 8^1 alin. (2) din lege.
    42. Referitor la critica adusă soluţiei legislative prevăzute la art. I pct. 27 din lege, cu referire la art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1991, prima ipoteză, potrivit căreia „este cunoscută ca având legături cu entităţi teroriste sau le-a sprijinit sub orice formă“, se arată că, potrivit legii, procedura de retragere a cetăţeniei române are două faze: una administrativă, desfăşurată în faţa Comisiei din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, şi una judiciară, desfăşurată în faţa instanţei de contencios administrativ competente. Referitor la cea dintâi fază anterior menţionată, se arată că Comisia pentru cetăţenie constată incidenţa acestui motiv de retragere a cetăţeniei pe baza probatoriului administrat în cadrul procedurii, probatoriu care include atât dovezile prezentate de cel care a formulat sesizarea, cât şi probele prin care persoana vizată urmăreşte să combată cele cuprinse în sesizare.
    43. Referitor la critica privind lipsa de claritate şi previzibilitate a expresiei „ascunderea unor date pertinente“, se arată că sintagma anterior menţionată constituie o preluare din Convenţia europeană asupra cetăţeniei.
    44. În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. I pct. 16 din lege, cu referire la art. 15^1 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 21/1991, care vizează exceptarea persoanelor care au împlinit 65 de ani de la obligaţia de prezentare a dovezii cunoaşterii limbii române, se arată că această diferenţă de tratament are o justificare obiectivă şi rezonabilă, urmăreşte un scop legitim şi este proporţională cu mijloacele utilizate pentru atingerea lui. Se susţine că motivul pentru care persoanele care au împlinit 65 de ani la data depunerii cererii şi care solicită acordarea cetăţeniei, în temeiul art. 10 şi 11 din Legea nr. 21/1991, sunt exceptate de la dovada cunoaşterii limbii române este vârsta acestora; acestor persoane, din considerente de vârstă, le este dificil să obţină un certificat de competenţă lingvistică la nivelul propus prin proiect, respectiv nivelul de cel puţin B1 al Cadrului european comun de referinţă pentru limbi. Astfel, se susţine că persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani la data depunerii cererii nu se află în aceeaşi situaţie cu celelalte persoane ţinute a face dovada cunoaşterii limbii române, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea, prin textul criticat, a principiului constituţional al egalităţii în drepturi.
    45. Cât priveşte critica adusă dispoziţiilor art. I pct. 41 din lege, în ceea ce priveşte norma introdusă la art. 37^2 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, prin care se preconizează ca o serie de termene de procedură să nu fie supuse suspendării şi întreruperii, nici chiar în caz de forţă majoră, iar forţa majoră să nu împiedice curgerea termenelor, soluţie apreciată ca încălcând principiul statului de drept, se susţine că dreptul statelor de a reglementa prin legea naţională condiţiile în care un străin sau un apatrid poate dobândi cetăţenia acelui stat este unul dintre aşa-numitele „drepturi regaliene“, pe care acesta nu le poate ceda altui stat sau altei entităţi fără a-şi ştirbi suveranitatea. Mai mult, se arată că, spre deosebire de alte situaţii juridice în care nerespectarea (încălcarea) unui termen imperativ duce la stingerea dreptului subiectiv, în cazul normei criticate subzistă posibilitatea celui în cauză de a formula o nouă cerere de acordare a cetăţeniei, sens în care se invocă alin. (2) al art. 37^2 din legea criticată.
    46. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Preşedintele Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere.
    47. Primul termen de judecată a fost pe data de 14 septembrie 2024, când Curtea a amânat începerea dezbaterilor pentru data de 15 octombrie 2024, dată la care Curtea a amânat începerea dezbaterilor pentru data de 29 octombrie, când a pronunţat prezenta decizie.
    48. La dosarul cauzei, Asociaţia Obştească „Juriştii pentru Drepturile Omului“ din Chişinău, Asociaţia Obştească „Institutul de Justiţie Civilă“ din Chişinău, Institutul Fraţii Golescu pentru Relaţii cu Românii din Străinătate din Bucureşti şi Institutul pentru Drepturile Civile Europene din Bucureşti au depus un memoriu amicus curiae prin care solicită constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 alin. (2), ale art. 13 alin. (1), ale art. 15 alin. (2) şi (10) şi ale art. XIV alin. (2) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.
    49. De asemenea, Asociaţia Obştească „Parlamentul Independenţei“ din Chişinău a depus un aviz amicus curiae prin care solicită Curţii Constituţionale să constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4, 7, ale art. 9 alin. (7), ale art. 10 alin. (1), ale art. 11 alin. (1), ale art. 12, 13, 13^2, 15, 15^1, 16, 19^1, 21, 22, 22^1, 23 şi 37^2 din legea criticată.

    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    50. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, Legea pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege adoptată de Senat la data de 18 iunie 2024 şi de Camera Deputaţilor la data de 26 iunie 2024. Din analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, se reţine însă că sunt criticate, în realitate, dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (1) lit. d), alin. (2) şi (3)], ale art. I pct. 4 (cu referire la art. 8^1), ale art. I pct. 7 [cu referire la art. 11 alin. (1)], ale art. I pct. 8 [cu referire la art. 12 alin. (3)], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 13 alin. (4) şi (5)], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 15 alin. (6)], ale art. I pct. 16 [cu referire la art. 15^1 alin. (5) lit. b)], ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 16 alin. (6)], ale art. I pct. 21 [cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. a) şi b)], ale art. I pct. 27 [cu referire la art. 25 alin. (1) lit. b) şi c)], ale art. I pct. 41 [cu referire la art. 37^2 alin. (2)] şi ale art. XIV alin. (3) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, care au următorul cuprins:
    - Art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (1) lit. d), alin. (2) şi (3)]:
    "ART. 8
    (1) Cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
    (...) d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor; (...)
    (2) Termenul de 8 ani prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi redus cu până la 3 ani, în cazul în care solicitantul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (1) face dovada participării sale active la viaţa economică a societăţii româneşti ori, după caz, a unor realizări educaţionale relevante sau a unei contribuţii deosebite în domeniul cultural, al promovării drepturilor omului, al angajamentului social sau de voluntariat şi se află în una din următoarele situaţii:
    a) este cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European ori este cetăţean al Confederaţiei Elveţiene;
    b) s-a născut pe teritoriul României, iar la data naşterii sale părinţii săi sau, după caz, unul dintre aceştia locuia legal pe teritoriul României.
    (3) Termenul de 8 ani prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi redus cu până la 3 ani în cazul în care solicitantul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (1) a dobândit statutul de refugiat, potrivit prevederilor legale în vigoare, şi a depus eforturi deosebite în vederea integrării în societatea românească, mai ales dacă poate demonstra realizări remarcabile în pregătirea şcolară sau profesională ori în ocupaţia exercitată sau implicare civică deosebită.;"

    – Art. I pct. 4 (cu referire la art. 8^1):
    "ART. 8^1
    (1) Cetăţenia română se poate acorda, la cerere, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin care, prin activităţi desfăşurate în mod regulat pe o perioadă de cel puţin 3 ani înainte de data cererii, a contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, dacă îndeplineşte în mod corespunzător condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b)-g).
    (2) Contribuţia la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti se dovedeşte de către solicitant prin:
    a) activităţi prin care se asigură promovarea imaginii României în străinătate sau a drepturilor românilor din străinătate ori care au drept scop susţinerea mediului asociativ românesc din străinătate;
    b) activitatea didactică şi ştiinţifică de promovare a limbii şi culturii române sau activitatea publicistică în limba română;
    c) activităţi prin care se asigură menţinerea şi afirmarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din străinătate."

    – Art. I pct. 7 [cu referire la art. 11 alin. (1)]: „Art. 11. - (1) Persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c) şi e) şi fac dovada cunoaşterii limbii române, în condiţiile prezentei legi.“;
    – Art. I pct. 8 [cu referire la art. 12 alin. (3)]: „Art. 12. - (...) (3) Acordarea cetăţeniei române, inclusiv în ipoteza redobândirii acesteia, se poate dispune doar atunci când există certitudinea că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de prezenta lege, orice îndoială cu privire la îndeplinirea vreuneia dintre ele ducând la respingerea cererii.“;
    – Art. I pct. 9 [cu referire la art. 13 alin. (4) şi (5)]:
    "ART. 13
    (...) (4) Cererile de acordare a cetăţeniei române întemeiate pe dispoziţiile art. 8^1 şi depuse la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României din statul pe teritoriul căruia solicitantul îşi are domiciliul sau reşedinţa legală sunt trimise Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, însoţite de un punct de vedere emis de misiunea diplomatică sau oficiul consular cu privire la îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti. În situaţia în care cererea a fost depusă la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, Comisia pentru cetăţenie va solicita Ministerului Afacerilor Externe punctul de vedere cu privire la îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti.
    (5) Misiunea diplomatică sau, după caz, oficiul consular îşi exprimă motivat punctul de vedere cu privire la îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, pe baza unor informaţii şi date verificate şi a oricăror documente relevante şi utile pentru stabilirea situaţiei acestuia."

    – Art. I pct. 15 [cu referire la art. 15 alin. (6)]: „Art. 15. - (...) (6) În cazul în care Comisia constată necesitatea audierii unor persoane care ar putea da informaţii utile în vederea soluţionării cererii, dispune citarea acestora, stabilind un nou termen.“;
    – Art. I pct. 16 [cu referire la art. 15^1 alin. (5) lit. b)]: „Art. 15^1. - (...) (5) Nu au obligaţia de a face dovada cunoaşterii limbii române: (...) b) persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani la data depunerii cererii şi care solicită acordarea cetăţeniei române potrivit art. 10 sau 11. (...)“;
    – Art. I pct. 17 [cu referire la art. 16 alin. (6)]: „Art. 16. - (...) (6) Dacă există elemente care nasc îndoieli cu privire la autenticitatea înscrisurilor depuse de către solicitant sau la veridicitatea datelor cuprinse în acestea, Comisia poate dispune efectuarea oricăror verificări care se impun. Comisia poate, după împrejurări, să propună respingerea cererii în cazul în care demersurile în scopul obţinerii unei confirmări din partea autorităţilor statului străin emitent al documentelor cu privire la autenticitatea înscrisurilor sau veridicitatea datelor cuprinse în acestea rămân fără rezultat. Dispoziţiile art. 12 alin. (3) rămân aplicabile.“;
    – Art. I pct. 21 [cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. a) şi b) din Legea nr. 21/1991]:
    "ART. 19^1
    (...) (4) Constituie cazuri temeinic justificate în înţelesul alin. (3):
    a) starea gravă a sănătăţii solicitantului sau a copiilor minori pentru care se solicită acordarea cetăţeniei române, dacă situaţia este atestată de medicul curant din România al acestora, iar soluţionarea cu prioritate a cererii este de natură să se răsfrângă în mod direct şi pozitiv asupra situaţiei solicitantului sau a copiilor săi minori;
    b) existenţa unor motive imperative de interes public."

    – Art. I pct. 27 [cu referire la art. 25 alin. (1) lit. b) şi c)]:
    "ART. 25
    (1) Cetăţenia română se poate retrage persoanei care: (...)
    b) este cunoscută ca având legături cu entităţi teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori este implicată, în orice mod, în pregătirea sau săvârşirea unui act de terorism sau a pregătit ori a săvârşit orice alte fapte care, potrivit legii, constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României;
    c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos, prin furnizarea unor informaţii false ori prin ascunderea unor date pertinente sau prin mijloace frauduloase."

    – Art. I pct. 41 [cu referire la art. 37^2 alin. (2)]: „Art. 37^2. - (...) (2) Termenele prevăzute la art. 15 alin. (3), art. 15^1 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (6), art. 31 alin. (2) şi art. 34^1 alin. (7) şi (8) nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, nici chiar în caz de forţă majoră; forţa majoră nu împiedică curgerea termenelor.“;
    – Art. XIV alin. (3): „Art. XIV. - (...) (3) Dispoziţiile prezentei legi privind procedura acordării cetăţeniei române sunt aplicabile şi cererilor pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetăţeniei române, înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi aflate în curs de soluţionare la această dată.“

    51. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul drept şi la calitatea legii, ale art. 4 alin. (2) privind unitatea poporului si egalitatea între cetăţeni şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la interzicerea discriminării.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    52. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    53. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
    54. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    55. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, la data de 18 iunie 2024, şi de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 iunie 2024, în procedură de urgenţă. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 26 iunie 2024 şi a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare la data de 28 iunie 2024. La data de 27 iunie 2024 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, care a fost trimisă Curţii Constituţionale pe data de 28 iunie 2024. Prin urmare, având în vedere cele mai sus menţionate, Curtea constată că obiecţia este admisibilă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză).
    56. Curtea reţine că a fost sesizată cu o obiecţie de neconstituţionalitate privind o lege adoptată, dar încă nepromulgată de Preşedintele României, fiind îndeplinită, aşadar, condiţia de admisibilitate referitoare la obiectul controlului de constituţionalitate.
    57. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate
    58. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, Curtea reţine că acestea sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
    59. Cu privire la standardele de calitate a legii, astfel cum acestea rezultă din exigenţele dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, şi că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34, sau Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, paragraful 20).
    60. De asemenea, instanţa de contencios constituţional, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a constatat că noţiunea de „drept“ folosită în cuprinsul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale corespunde celei de „lege“ şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele referitoare la accesibilitate şi previzibilitate (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91).
    61. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde întro mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    62. Distinct de cele mai sus menţionate, în ceea ce priveşte competenţa Comisiei pentru cetăţenie, prin Decizia nr. 103 din 7 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 20 iunie 2024, paragrafele 19 şi 20, Curtea Constituţională a reţinut că Legea cetăţeniei nr. 21/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010, instituie o serie de garanţii procedurale, apte să asigure evitarea abuzului din partea autorităţii competente în materia cetăţeniei. Astfel, Curtea a reţinut că art. 12 alin. (1) din Legea nr. 21/1991 prevede că aprobarea cererilor de acordare a cetăţeniei române se face prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei pentru cetăţenie, entitate fără personalitate juridică din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie şi care este formată din personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor [art. 14 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 21/1991]. Aceasta verifică îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea ori redobândirea cetăţeniei române şi consemnează cele constatate într-un raport motivat. În acest scop, poate solicita relaţii de la orice autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b) şi e) din Legea nr. 21/1991 şi poate dispune citarea persoanelor a căror audiere o consideră necesară pentru obţinerea de informaţii utile în vederea soluţionării cererii [art. 15 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 21/1991]. Totodată, poate cere solicitantului completarea dosarului, în termen de cel mult 4 luni de la primirea cererii, în cazul în care se constată lipsa unor documente necesare soluţionării acesteia [art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 21/1991]. În cazul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respinge, prin ordin, cererea de acordare sau de redobândire a cetăţeniei, acesta fiind comunicat, de îndată, solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire [art. 19 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 21/1991].
    63. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, în scopul înlăturării posibilului exces de putere al autorităţii administrative, legea a reglementat şi remediul judecătoresc, astfel că, după parcurgerea procedurii administrative descrise, solicitanţii cu privire la care s-a emis un ordin prin care preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie a respins cererea de acordare a cetăţeniei se pot adresa instanţei de judecată. În cadrul acestei etape jurisdicţionale, ordinul de respingere a cererii de acordare a cetăţeniei române poate fi contestat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, iar hotărârea tribunalului poate fi atacată cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
    64. Raportând considerentele de principiu mai sus invocate la criticile formulate în prezenta cauză, referitoare la încălcarea standardelor de calitate a legii, Curtea reţine că redactarea normelor în materia cetăţeniei, deşi realizată, uneori, în termeni generali, nu echivalează cu ambiguitatea ori lipsa de previzibilitate a reglementării, întrucât principiul generalităţii legii nu este sinonim cu lipsa de claritate şi previzibilitate a reglementării. De altfel, din cauza caracterului general al prevederilor în materie de cetăţenie, menite să evidenţieze marja largă de apreciere a statului în procesul de acordare a cetăţeniei, nivelul de precizie cerut acestora poate fi mai mic decât în cazul altor acte normative.
    65. În jurisprudenţa sa recentă (a se vedea Decizia nr. 103 din 7 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 20 iunie 2024, paragraful 14), Curtea Constituţională a reţinut că în ceea ce priveşte instituirea condiţiilor pe care le impune solicitanţilor în vederea obţinerii cetăţeniei române, statul român are o largă marjă de discreţie întrucât „cetăţenia română este legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român“. Această exprimare sintetică reflectă specificul instituţiei cetăţeniei, constând în existenţa unei relaţii indisolubile între individ şi statul căruia îi aparţine, manifestată pe plan juridic şi politic. Dimensiunea juridică a cetăţeniei reprezintă sursa unui complex de drepturi şi obligaţii, ce conturează statutul persoanei din perspectiva dreptului constituţional. Dimensiunea politică a cetăţeniei este dată de faptul că cetăţenia constituie, prin excelenţă şi în exclusivitate, o chestiune de stat. De aceea, acordarea calităţii de cetăţean reprezintă un act de suveranitate al statului, acesta dispunând de o largă marjă de discreţie în ceea ce priveşte instituirea condiţiilor pe care le impune solicitanţilor în vederea obţinerii cetăţeniei române.
    66. Curtea a mai reţinut că libertatea statelor de a stabili conform propriilor viziuni condiţiile ce trebuie îndeplinite de cetăţenii străini şi de apatrizi pentru a li se acorda cetăţenia este confirmată şi de prevederile art. 3 pct. 1 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, intrată în vigoare la 1 martie 2000 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 9 iulie 2002, potrivit cărora este de competenţa fiecărui stat să determine prin legislaţia proprie care sunt resortisanţii săi (a se vedea Decizia nr. 103 din 7 martie 2024, precitată, paragraful 15).
    67. Prin decizia antereferită, Curtea a reţinut, aşadar, că este dreptul suveran al legiuitorului să stabilească acele condiţii pe care le impune solicitanţilor în vederea obţinerii cetăţeniei române, în virtutea art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care consacră rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării.
    68. Analizând punctual criticile de neconstituţionalitate prin raportare la considerentele reţinute anterior în jurisprudenţă şi luând în considerare exigenţele impuse de respectarea standardelor de calitate a legii, Curtea reţine următoarele:
    69. În ceea ce priveşte criticile aduse prevederilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (1) lit. d)] din legea analizată, din perspectiva sferei de aplicare a sintagmei „mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor“, Curtea constată că, potrivit art. 8 din Legea nr. 21/1991, acordarea cetăţeniei este condiţionată de împrejurarea ca solicitantul să fie titularul unui drept de şedere pe termen lung sau, după caz, al dreptului de rezidenţă permanentă în România, aspect reglementat la art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (1) lit. a)] din legea criticată.
    70. În aceste condiţii, persoana care solicită cetăţenia română este titulară a dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României şi a dobândit acest drept în urma unor ample verificări de securitate întreprinse de Inspectoratul General pentru Imigrări, spre deosebire de cetăţenii străini posesori ai dreptului de şedere temporară în România, care nu fac obiectul aceloraşi proceduri de securitate, întrucât nu fac demersuri de permanentizare a şederii pe teritoriul naţional.
    71. Totodată, pentru armonizarea reglementării cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, respectiv ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 2 noiembrie 2011 - acte normative care stabilesc, ca regulă, că se poate acorda dreptul de şedere pe termen lung celor care au avut drept de şedere temporară sau au beneficiat de protecţie internaţională pe teritoriul României, în mod continuu în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, respectiv că beneficiul dreptului de rezidenţă permanentă este condiţionat de o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani -, legea criticată prevede posibilitatea reducerii termenului de şedere de 8 ani cu până la 3 ani pentru anumite categorii de solicitanţi de cetăţenie.
    72. Din analiza celor două acte normative de reglementare primară anterior menţionate cu privire la obţinerea dreptului de şedere pe termen lung rezultă că norma criticată are în vedere mijloacele de existenţă stabilite pentru obţinerea dreptului de şedere pe termen lung, potrivit art. 71 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, republicată şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005, republicată.
    73. Referitor la critica adusă dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (2) şi (3)] din legea criticată, şi celor ale art. I pct. 4 (referire la art. 8^1, identificate de autoarea sesizării ca „art. I pct. 3 cu referire la art. 8^1“) din legea analizată, în ceea ce priveşte sensul sintagmelor „realizări educaţionale relevante“, „contribuţii deosebite“, „participare activă“, „a depus eforturi deosebite“, „poate demonstra realizări remarcabile“, „implicare civică deosebită“, Curtea reţine că, pentru a conferi previzibilitate criteriilor reglementate pentru dobândirea cetăţeniei române, legea criticată prevede repere ce vizează activităţile care pot dovedi contribuţia solicitantului la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti. Evaluarea concretă, calitativă şi cantitativă, a îndeplinirii acestora este de competenţa Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, în cadrul căreia Comisia pentru cetăţenie are atribuţia de verificare a îndeplinirii condiţiilor necesare pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia română, soluţiile pronunţate de aceasta putând fi supuse controlului judecătoresc, astfel cum s-a reţinut prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 103 din 7 martie 2024, precitată.
    74. Pe de altă parte, Curtea constată că realizarea de către legiuitor a unui inventar al tuturor activităţilor ce pot fi încadrate în sfera sintagmelor criticate şi care pot determina obţinerea cetăţeniei române, precum şi a criteriilor sau metodelor de cuantificare ale acestora este, practic, imposibilă, o atare tehnică de reglementare fiind, totodată, contrară standardelor de calitate a legii statuate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene mai sus invocată. În acest sens, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. S-a statuat, totodată, că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară şi că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie (a se vedea Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31).
    75. Totodată, Curtea menţionează că o reglementare similară există în Codul civil francez, care prevede, la art. 21-19 pct. 6, că „Poate fi naturalizat fără cerinţa stagiului (în sensul de perioadă minimă de locuire - s.n.): (...) 4. străinul care a adus servicii excepţionale Franţei sau cel a cărui naturalizare prezintă un interes excepţional pentru Franţa. În acest caz, decretul de naturalizare nu poate fi dat decât după avizul Consiliului de Stat pe baza unui raport motivat al ministrului de resort.“
    76. Aceste considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în privinţa criticilor formulate cu privire la dispoziţiile art. I pct. 9 [cu referire la art. 13 alin. (4) şi (5), identificate de autoarea sesizării ca „pct. 6 cu referire la art. 10 alin. (4) şi (5)“] din legea criticată, referitor la sintagma „solicitantul să fi contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti“.
    77. Referitor la critica adusă dispoziţiilor art. I pct. 8 [cu referire la art. 12 alin. (3)] din legea criticată, critică ce vizează sensul sintagmelor „orice îndoială“ şi „când există certitudinea“, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante, faptul că legiuitorul nu defineşte legal anumiţi termeni şi anumite expresii folosite în cuprinsul legii indică intenţia acestuia de a conferi respectivilor temeni şi respectivelor expresii sensul ce rezultă şi înţelesul uzual al cuvintelor ce le compun (a se vedea Decizia nr. 441 din 24 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1290 din 19 decembrie 2024, paragraful 23). Astfel, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „certitudine“ se înţelege „siguranţă, încredere deplină (în ceva sau în cineva)“, iar sensul cuvântului „îndoială“, în contextul normei analizate, este cel de „neîncredere“, „lipsă de încredere“ sau „dubiu“.
    78. Totodată, Curtea constată că redactarea normei criticate evidenţiază scopul urmărit de legiuitor, şi anume ca orice dubiu rezonabil al membrilor Comisiei pentru cetăţenie cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei române să determine respingerea cererii de acordare sau de redobândire a acesteia, o astfel de situaţie nefiind în avantajul solicitantului. Aşadar, dispoziţiile legale criticate prevăd un standard de apreciere a întrunirii condiţiilor cumulative pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei, standard care constă în certitudinea îndeplinirii acestor condiţii, dincolo de orice îndoială. Nu în ultimul rând, soluţia legislativă analizată poate constitui şi o măsură de protecţie a securităţii statului în raport de concluziile membrilor Comisiei asupra modului de îndeplinire a condiţiilor legale pentru acordarea sau redobândirea cetăţeniei române.
    79. De asemenea, prevederile legale criticate lasă Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie o marjă de apreciere în stabilirea relevanţei şi semnificaţiei unor împrejurări de fapt, în cadrul procedurii de acordare a cetăţeniei. Curtea reţine că legea criticată prevede remedii legale pentru a înlătura arbitrarul din soluţiile pronunţate de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, acestea putând fi supuse controlului instanţei de contencios administrativ competente, care poate verifica, şi sub aspectul anterior analizat, soluţia de respingere a cererii de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, dispusă prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, respectiv dacă aceasta a fost emisă în mod legal sau cu un exces de putere constând în depăşirea marjei de apreciere antereferite.
    80. De altfel, Curtea subliniază faptul că nicio dispoziţie constituţională sau legală nu garantează dreptul la acordarea/dobândirea cetăţeniei române, fiind reglementată, în acest sens, doar o vocaţie legală, aspect prevăzut, în mod expres, la art. I pct. 1 [cu referire la art. 4 alin. (2)] din legea analizată, conform căruia „dispoziţiile prezentei legi nu conferă cetăţenilor străini sau persoanelor fără cetăţenie un drept la dobândirea cetăţeniei române prin acordare la cerere“, acordarea cetăţeniei fiind, aşadar, o prerogativă de putere publică a statului.
    81. Considerentele mai sus invocate sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în privinţa criticilor referitoare la dispoziţiile art. XIV alin. (3) din legea criticată, în ceea ce priveşte expresia „elementelor care nasc îndoieli“ cu privire la autenticitatea actelor juridice depuse de solicitant în cadrul procedurii.
    82. Cât priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile legale analizate încalcă principiul bunei administrări, analizat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea reţine că acordarea cetăţeniei este o chestiune de drept naţional, care se numără printre cele mai discreţionare prerogative ale statului, expresie a suveranităţii statale, iar competenţa exclusivă a statelor membre în acordarea cetăţeniei este recunoscută, în mod constant, de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Totodată, art. 41 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la principiul bunei administrări se aplică instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii Europene.
    83. Pe de altă parte, din dispoziţiile legii analizate rezultă obligaţia Comisiei pentru cetăţenie de a-şi motiva temeinic şi neechivoc soluţiile pronunţate, pe baza documentelor existente la dosarul fiecărei cauze. În acest sens, art. 12 alin. (1) din aceeaşi lege prevede că „la formularea propunerilor asupra modului de soluţionare a cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române, Comisia decide motivat, pe baza datelor, informaţiilor şi actelor evaluate, precum şi a rezultatului la interviul susţinut pentru verificarea condiţiilor prevăzute la art. 8 alin. ( 1) lit. f) şi g)“, iar, conform art. 14 alin. (6) din aceeaşi lege, „în cazul în care preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie nu îşi însuşeşte propunerea din raportul Comisiei, acesta poate dispune, o singură dată, restituirea dosarului către Comisie, indicând verificările care trebuie să fie efectuate şi măsurile care trebuie să fie luate în continuare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Comisia astfel reînvestită efectuează verificările suplimentare indicate în nota de restituire şi soluţionează dosarul de cetăţenie într-un termen rezonabil.“
    84. Cu toate acestea, Comisia pentru cetăţenie nu dispune de toate mijloacele legale necesare pentru a proceda la aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzelor, această atribuţie revenind, în mod firesc, organelor judiciare. Pentru acest motiv, atunci când, având în vedere datele din cuprinsul documentelor aflate la dosarul cauzelor, Comisia pentru cetăţenie are îndoieli legitime cu privire la îndeplinirea condiţiilor de acordare a cetăţeniei, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie va respinge cererea de acordare sau redobândire a cetăţeniei.
    85. Nu în ultimul rând, sarcina dovedirii îndeplinirii condiţiilor legale pentru acordarea cetăţeniei române revine titularului cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei, Comisia pentru cetăţenie neputându-se substitui acestuia în demersul său. De altfel, astfel cum s-a arătat mai sus, soluţiile de respingere a cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române sunt supuse controlului pe calea contenciosului administrativ, iar titularii unor astfel de cereri beneficiază de garanţiile arătate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 103 din 7 martie 2024.
    86. Considerentele de mai sus sunt valabile, mutatis mutandis, şi cu privire la critica referitoare la art. I pct. 15 [cu referire la art. 15 alin. (6)] din legea criticată, în ceea ce priveşte sintagma „informaţiilor utile“.
    87. Referitor la critica ce vizează dispoziţiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 16 alin. (6)] din legea criticată, cu privire la sintagma „elemente care nasc îndoieli cu privire la autenticitatea înscrisurilor“, Curtea reţine că aceasta indică intenţia legiuitorului de a exclude posibilitatea acordării cetăţeniei române atunci când există orice împrejurare de natură să ridice dubii rezonabile cu privire la autenticitatea înscrisurilor sau la veridicitatea datelor din cuprinsul dosarelor depuse la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie în vederea dobândirii sau redobândirii cetăţeniei române. Astfel, pentru situaţiile anterior menţionate, dispoziţia legală criticată prevede dreptul Comisiei pentru cetăţenie de a dispune efectuarea oricăror verificări care se impun, precum şi dreptul acesteia de a propune respingerea unor asemenea cereri, în cazul în care demersurile în scopul obţinerii unei confirmări din partea autorităţilor statului străin emitent al documentelor cu privire la autenticitatea înscrisurilor sau veridicitatea datelor cuprinse în acestea rămân fără rezultat.
    88. De asemenea, din maniera de reglementare a dispoziţiilor legale criticate, dar şi din caracterul motivat al propunerilor ce pot fi făcute de Comisia pentru cetăţenie, rezultă, fără echivoc, că aceste drepturi nu pot fi exercitate de către comisia anterior menţionată în mod discreţionar, aceasta fiind obligată să motiveze soluţia prin care dispune efectuarea de verificări, respectiv să arate care sunt elementele ce ridică îndoieli asupra autenticităţii înscrisurilor ori a veridicităţii datelor arătate în actele depuse de către solicitant.
    89. Totodată, Curtea reţine şi în acest caz că norma criticată nu ar putea cuprinde o enumerare exhaustivă a verificărilor ce pot fi iniţiate de către Comisia pentru cetăţenie, însă, din interpretarea teleologică a textului, rezultă, în mod evident, că scopul dispoziţiilor legale criticate este să reglementeze garanţii necesare corectei soluţionări de către Comisia pentru cetăţenie a dosarelor aflate pe rolul său, în fiecare ipoteză ce rezultă din studiul acestora. Altfel spus, dispoziţia legală criticată reglementează ipoteza normativă a existenţei unor elemente care nasc îndoieli cu privire la autenticitatea înscrisurilor depuse de către solicitant sau la veridicitatea datelor cuprinse în acestea, în scopul reglementării unei proceduri administrative complete de acordare a cetăţeniei, textul criticat urmând să fie interpretat şi aplicat de către Comisia pentru cetăţenie, în limitele competenţei sale, în fiecare caz în parte, în funcţie de particularităţile speţelor deduse soluţionării. Cu titlu exemplificativ, prevederile legale criticate se pot concretiza în solicitarea de către Comisia pentru cetăţenie a unor expertize extrajudiciare a înscrisurilor prezentate pentru stabilirea autenticităţii documentelor, în audierea unor terţe persoane care pot oferi informaţii utile soluţionării cererii, în audierea solicitantului sau în solicitarea de informaţii de la alte autorităţi ale statului român.
    90. În ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 21 [cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. b)] din legea criticată, cu privire la sintagma „existenţa unor motive imperative de interes public“, Curtea reţine că, deşi noţiunea de „interes public“ nu mai beneficiază, în prezent, de o definiţie legală, aceasta este foarte des folosită în cuprinsul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, şi în cel al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, sensul acesteia fiind cel de interes general al societăţii, respectiv interes care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare şi realizarea competenţei autorităţilor publice. Cu titlu exemplificativ, pot fi încadrate în această ipoteză normativă situaţiile în care soluţionarea cu prioritate a cererilor de acordare sau de redobândire a cetăţeniei are la bază solicitări formulate de autorităţi publice, fundamentate pe aspecte care privesc securitatea naţională sau care au legătură cu promovarea intereselor României în spaţii de interes strategic, precum şi situaţia particulară a unor solicitanţi, atunci când o eventuală naturalizare a lor, în procedură accelerată, serveşte unor interese esenţiale ale statului român.
    91. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 21 [cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. a)] din legea criticată, care prevăd cerinţa ca, în ipoteza pe care o reglementează - starea gravă a sănătăţii solicitantului sau a copiilor minori pentru care se solicită acordarea cetăţeniei române, situaţie atestată de medicul curant al acestora din România –, soluţionarea cu prioritate a cererii să se „răsfrângă în mod direct şi pozitiv asupra situaţiei solicitantului sau a copiilor săi minori“, Curtea reţine că sintagma criticată are în vedere situaţiile în care, în ipoteza analizată, o eventuală naturalizare a solicitantului sau a copiilor minori pentru care se solicită acordarea cetăţeniei române, potrivit unei proceduri accelerate, are ca efect ameliorarea stării de sănătate a persoanelor în cauză prin facilitarea accesului la servicii şi asistenţă medicală corespunzătoare.
    92. Această soluţie legislativă are ca temei considerente de umanism şi echitate, precum şi de ordin umanitar, referitoare la asigurarea dreptului la ocrotirea sănătăţii, drept fundamental prevăzut la art. 32 din Constituţie.
    93. În ceea ce priveşte încadrarea unor cazuri concrete în sfera dispoziţiilor art. 19^1 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 21/1991, aceasta este lăsată la aprecierea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, apreciere care însă nu poate fi una discreţionară, fiind realizată în condiţiile statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 103 din 7 martie 2024 şi ale standardului obiectiv prevăzut de norma criticată, care constă în atestarea stării grave a sănătăţii solicitantului sau a copiilor minori pentru care se solicită acordarea cetăţeniei române de către medicul curant din România al acestora.
    94. Referitor la critica formulată cu privire la dispoziţiile art. I pct. 27 [cu referire la art. 25 alin. (1) lit. b)] din legea criticată, în privinţa sintagmei „este cunoscută ca având legături cu entităţi teroriste sau le-a sprijinit sub orice formă“, Curtea reţine că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, astfel cum au fost modificate şi completate prin legea ce face obiectul prezentei obiecţii, prevăd că orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în scris, Comisia pentru cetăţenie, având obligaţia să prezinte dovezile de care dispune; aceeaşi dispoziţie legală prevede sesizarea din oficiu a Comisiei pentru cetăţenie pentru motivul prevăzut la art. 25 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1991.
    95. Cu toate că dispoziţiile legii nu prevăd în mod expres, de principiu, sesizările avute în vedere de norma analizată sunt formulate de autorităţile statului care au atribuţii legale în domeniul securităţii naţionale a României; conform dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, „(1) Organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate.“
    96. În ceea ce priveşte procedura specifică acestui caz de retragere a cetăţeniei, constatarea împrejurărilor prevăzute prin norma criticată se va face de către Comisia pentru cetăţenie pe baza probelor administrate. În acest sens, sunt administrate atât dovezile prezentate de autoritatea sau persoana care a formulat sesizarea, cât şi probele prin a căror administrare persoana în cauză înţelege să se apere împotriva acuzaţiilor ce îi sunt aduse prin sesizare.
    97. În ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. I pct. 27 [cu referire la art. 25 alin. (1) lit. c)] din legea criticată, relativ la sintagma „ascunderea unor date pertinente“, Curtea constată că expresia criticată a fost preluată din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, care prevede, la art. 7, un caz de retragere a cetăţeniei de către un stat membru în situaţia dobândirii cetăţeniei „ca urmare a unui comportament fraudulos, prin informaţie falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent din partea solicitantului“.
    98. Totodată, sintagma criticată este clarificată în cuprinsul Raportului explicativ al aceleiaşi convenţii, raport care prevede, la subparagraful b, pct. 61-63, următoarele: „61. Comportamentul fraudulos, oferirea unor informaţii false sau ascunderea oricărui fapt relevant trebuie să fie rezultatul unui act sau omisiune deliberată a solicitantului, care a fost un factor semnificativ în dobândirea cetăţeniei. De exemplu, dacă o persoană dobândeşte cetăţenia statului parte cu condiţia ca ulterior să se renunţe la cetăţenia de origine şi persoana nu a făcut acest lucru în mod voluntar, statul parte ar fi îndreptăţit să prevadă pierderea cetăţeniei sale. Mai mult, în sensul prezentei convenţii, «ascunderea oricărui fapt relevant» înseamnă ascunderea unei condiţii relevante care ar împiedica dobândirea cetăţeniei de către persoana în cauză (cum ar fi bigamia). «Relevant» în acest context se referă la fapte (cum ar fi ascunderea unei alte naţionalităţi sau ascunderea unei condamnări pentru o infracţiune gravă) care, dacă ar fi fost cunoscute înainte de acordarea cetăţeniei, ar fi dus la o decizie de refuz de a acorda o astfel de naţionalitate.
    62. Formularea acestui paragraf este destinată, de asemenea, să acopere dobândirea cetăţeniei prin pretenţii false (informaţii false sau incomplete sau alte acţiuni înşelătoare, în special prin intermediul certificatelor neautentice sau neadevărate), ameninţări, luare de mită şi alte acţiuni similare frauduloase.
    63. În cazurile în care dobândirea cetăţeniei a fost rezultatul comportamentului necorespunzător specificat la subparagraful (b), statele sunt libere fie să revoce cetăţenia (pierdere), fie să considere că persoana respectivă nu şi-a dobândit niciodată cetăţenia (nulă ab initio).“
    99. Or, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, statul român, prin Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, este obligat să asigure aplicarea dispoziţiilor Convenţiei europene asupra cetăţeniei, sens în care Raportul explicativ al acesteia are un rol semnificativ, de soft law.
    100. Mai mult, formulări aproape identice se regăsesc şi în alte legislaţii naţionale din domeniul cetăţeniei. Cu titlu exemplificativ, art. 40 paragraful (3) din Legea britanică privind cetăţenia (British Nationality Act, 1981) prevede că „Ministrul poate, prin ordin, retrage cetăţenia unei persoane obţinută prin înregistrare sau naturalizare, dacă este convins că înregistrarea sau naturalizarea a fost obţinută prin: (a) fraudă, (b) reprezentare falsă sau (c) ascunderea unui fapt material“.
    101. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. I pct. 16 [cu referire la art. 15^1 alin. (5) lit. b)] din legea analizată, care prevăd soluţia legislativă ce vizează exceptarea persoanelor care au împlinit vârsta de 65 de ani de la obligaţia de prezentare a dovezii cunoaşterii limbii române, soluţie legislativă despre care autoarea sesizării afirmă că încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 4 alin. (2), ale art. 16 şi ale art. 53, Curtea reţine că excepţia reglementată prin dispoziţiile legale criticate vizează exceptarea acestor solicitanţi de la obligaţia prezentării unei dovezi formale a cunoaşterii limbii române (sub forma unui înscris constând într-un certificat de atestare lingvistică sau o foaie matricolă), şi nu exceptează persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani de la obligaţia cunoaşterii limbii române, întrucât acordarea/redobândirea cetăţeniei române în temeiul art. 10 şi art. 11, inclusiv în cazul acestor solicitanţi, este condiţionată expres, conform legii criticate, de cunoaşterea de către solicitant a limbii române. Aşadar, excepţia introdusă la art. 15^1 alin. (5) lit. a) şi b) nu poate avea ca semnificaţie sau finalitate înlăturarea de la aplicare, în privinţa niciunui solicitant, a obligaţiei cunoaşterii limbii române ca limbă oficială a ţării a cărei cetăţenie urmează să dobândească. Obligaţia cunoaşterii limbii române inclusiv de către persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani la data cererii urmează a fi verificată şi constatată de membrii Comisiei pentru cetăţenie în cadrul procedurii derulate, prin mijloacele şi în condiţiile prevăzute de legea supusă controlului. Astfel, potrivit art. 13 alin. (1), cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetăţeniei române se formulează în limba română, iar solicitantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile legale prevăzute la art. 8 alin. (1), inclusiv cele de la lit. f) şi g) constând în obligaţia de a cunoaşte limba română, noţiunile elementare de cultură şi civilizaţie românească, prevederile Constituţiei României şi imnul naţional. Totodată, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului prevăzută la art. 15^1 alin. (6) de a nu verifica prin interviu îndeplinirea de către persoanele prevăzute la art. 15^1 alin. (5) a condiţiilor privind cunoaşterea limbii române, a noţiunilor elementare de cultură şi civilizaţie românească, a prevederilor Constituţiei României şi a imnului naţional reprezintă cel mult o procedură simplificată, un aspect procedural care nu poate înlătura total obligaţiile stabilite în sarcina solicitanţilor la art. 8 alin. (1) lit. f) şi g). Indiferent de modalitatea procedurală în care Comisia pentru cetăţenie va verifica îndeplinirea condiţiilor legale pentru acordarea cetăţeniei, folosind inclusiv procedura reglementată la art. 15 alin. (4), dacă este cazul, acordarea cetăţeniei române, inclusiv în ipoteza redobândirii acesteia, se poate dispune doar atunci când există certitudinea că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de prezenta lege [(inclusiv cele de la art. 8 alin. (1) lit. f) şi g)], orice îndoială cu privire la îndeplinirea vreuneia dintre ele ducând la respingerea cererii [(art. 12 alin. 3)].
    102. Acest tratament juridic diferit este justificat de faptul că dovada cunoaşterii limbii române se face, conform legii criticate, prin depunerea certificatului de atestare lingvistică eliberat de instituţiile de învăţământ superior din România acreditate pentru programul de studii «An pregătitor de limba română», de Institutul Limbii Române, de Institutul Cultural Român sau de institutele culturale româneşti din străinătate, care să ateste cunoaşterea limbii române de către titularul său cel puţin la nivelul B1 al Cadrului european comun de referinţă pentru limbi - CECRL sau a copiei legalizate a foii matricole emise de unităţi de învăţământ de nivel liceal sau de instituţii de învăţământ superior din statul de cetăţenie sau de reşedinţă, în care se atestă studiul pentru minimum 3 ani în limba română. Or, din datele statistice ale activităţii Comisiei pentru cetăţenie prezentate în expunerea de motive a legii criticate, rezultă că nu toate persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani ar putea să mai aibă capacitatea de a susţine testul de limbă corespunzător, o astfel de obligaţie putând fi una disproporţionată în raport cu disponibilităţile lor intelectuale raportate la vârstă. Acest aspect nu semnifică eliminarea totală a obligaţiei solicitantului de a cunoaşte limba română la un nivel suficient pentru a se integra în societate, aşa cum s-a arătat anterior. În plus, potrivit art. 20 din Legea nr. 21/1991, pentru a dobândi cetăţenia română, persoanele în cauză vor depune jurământul de credinţă în limba română.
    103. Având în vedere şi împrejurările istorice care stau la baza procedurii de redobândire a cetăţeniei române, se observă că norma criticată are în vedere inclusiv persoane care au împlinit o anumită vârstă (spre exemplu, persoane născute în anul 1959, în situaţia depunerii cererii în anul în curs), dar despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că au utilizat limba română în mediul familial (în cazul în care aceasta era limba maternă), limbă pe care este posibil să o fi studiat la şcoală cu grafie chirilică. Aşa fiind, pentru astfel de persoane nu cunoaşterea limbii române ar fi o problemă, ci dovedirea cunoaşterii acesteia la un nivel relativ ridicat, prin examen susţinut cu grafie latină, în urma căruia să obţină un certificat de atestare lingvistică, în condiţiile legii.
    104. De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, ceea ce înseamnă că acest principiu nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Prin aceeaşi jurisprudenţă, s-a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (a se vedea Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, sau Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15).
    105. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Potrivit jurisprudenţei instanţei europene anterior menţionate, vârsta, ca motiv de discriminare, se încadrează în ipoteza vizată de expresia „altă situaţie“ din cuprinsul art. 14 al Convenţiei, însă aplicarea acestuia din urmă poate fi declanşată atunci când statele semnatare, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, nu tratează în mod diferit persoanele ale căror situaţii sunt semnificativ diferite (a se vedea hotărârile din 6 aprilie 2000, 29 aprilie 2002 şi 15 ianuarie 2013 pronunţate în cauzele Thlimmenos împotriva Greciei, paragraful 44, Pretty împotriva Regatului Unit, paragraful 88, şi Eweida şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 87). Mai mult, pe lângă obligaţia negativă de a nu discrimina, ce incumbă statelor membre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, de asemenea, că, în anumite circumstanţe, art. 14 din Convenţie poate să impună statelor membre „obligaţiile pozitive“ de a preveni, de a opri sau de a sancţiona discriminarea (a se vedea Hotărârea din 13 iulie 2014 pronunţată în Cauza Pla şi Puncernau împotriva Andorrei, paragraful 62). Astfel de obligaţii pozitive ce revin statelor membre pot include aşa-numitele „măsuri pozitive“ (a se vedea Hotărârea din 29 ianuarie 2013 pronunţată în Cauza Horváth şi Kiss împotriva Ungariei, paragraful 104) sau „discriminarea inversă“, „acţiuni pozitive“ sau „acţiuni afirmative“, pe care un stat ar putea sau ar trebui să le adopte pentru a corecta „inechităţile/inegalităţile de fapt“.
    106. Raportând standardele constituţionale şi convenţionale mai sus invocate la prezenta cauză, Curtea reţine că distincţia între cele două categorii de solicitanţi ai redobândirii cetăţeniei române, respectiv persoanele care nu au împlinit şi cele care au împlinit 65 de ani, are o justificare obiectivă şi rezonabilă, urmăreşte un scop legitim, cu respectarea raportului de proporţionalitate între acesta şi mijloacele utilizate pentru atingerea lui, fiind, aşadar în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    107. Întrucât soluţia legislativă criticată urmăreşte un scop legitim, cu respectarea raportului de proporţionalitate între acesta şi mijloacele utilizate pentru atingerea lui, şi în considerarea motivelor de mai sus, nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie.
    108. De asemenea, Curtea reţine că Raportul explicativ al Convenţiei europene asupra cetăţeniei prevede că „însăşi natura atribuirii cetăţeniei impune statelor să stabilească anumite criterii pentru a-şi determina propriii cetăţeni. Aceste criterii ar putea avea ca rezultat, în anumite cazuri, un tratament preferenţial în domeniul cetăţeniei. Exemple comune de motive justificate de diferenţiere sau tratament preferenţial sunt cerinţa cunoaşterii limbii naţionale pentru a fi naturalizat şi dobândirea facilitată a cetăţeniei datorită descendenţei sau a locului de naştere. Convenţia însăşi, în temeiul articolului 6, paragraful 4, prevede facilitarea dobândirii cetăţeniei în anumite cazuri.“
    109. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că reglementarea propusă este identică celor existente în alte legi naţionale - de exemplu, în Regatul Unit (KoLL - „Knowledge of language and life in the UK requirement“) şi în Ungaria.
    110. Pentru aceste motive, Curtea observă că dispoziţiile legale criticate nu vin în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie din perspectiva unor antinomii intralegale cu dispoziţiile art. I pct. 7 [cu referire la art. 11 alin. (1)] din legea criticată, astfel cum se susţine în motivarea obiecţiei, aceste din urmă dispoziţii legale reglementând aceeaşi regulă referitoare la dovada cunoaşterii limbii române de către persoanele care solicită redobândirea cetăţeniei române, în condiţiile prevăzute de legea criticată.
    111. În ceea ce priveşte invocarea de către autoarea sesizării a dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea constată că acestea nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile legale criticate nu restrâng exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, ci creează un regim juridic mai favorabil pentru o anumită categorie de persoane care solicită redobândirea cetăţeniei române, în funcţie de vârstă, diferenţă care însă nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi.
    112. Aşadar, dispoziţiile criticate reglementează o „obligaţie pozitivă“ care încearcă să corecteze o inechitate de fapt, prin aplicarea unui tratament diferit persoanelor care au împlinit vârsta de 65 de ani la data depunerii cererii de acordare a cetăţeniei române, această posibilitate fiind recunoscută unui stat membru inclusiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nefiind interzis de art. 14 din Convenţie.
    113. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 41 [cu referire la art. 37^2 alin. (2)] din legea criticată - care prevăd că în privinţa unor termene de procedură expres reglementate în cuprinsul Legii nr. 21/1991 nu sunt aplicabile instituţiile suspendării şi întreruperii, nici chiar în caz de forţă majoră, şi că forţa majoră nu împiedică curgerea acestor termene -, în privinţa cărora se susţine că încalcă principiile statului de drept, astfel cum acesta este reglementat la art. 1 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că, într-adevăr, textul criticat prevede o excepţie de la regulile de drept referitoare la cazurile de suspendare şi la cele de întrerupere a cursului termenelor, însă această soluţie legislativă nu afectează substanţa dreptului exercitat prin acţiunile având ca obiect acordarea sau redobândirea cetăţeniei române ori renunţarea la cetăţenia română. Aceasta întrucât, spre deosebire de alte situaţii juridice în care nerespectarea (încălcarea) unui termen imperativ duce la stingerea dreptului subiectiv, în cazul normei criticate subzistă posibilitatea persoanei în cauză de a formula o nouă cerere de acordare a cetăţeniei. În acest sens, dispoziţiile art. 37^2 alin. (3) din Legea nr. 21/1991 prevăd că persoanele cărora li s-a respins cererea de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române ori de renunţare la cetăţenia română pentru depăşirea termenelor prevăzute la alin. (2) al art. 37^2 din Legea nr. 21/1991 au posibilitatea să formuleze o nouă cerere, în condiţiile legii.
    114. De altfel, soluţia analizată ţine seama şi de împrejurarea că beneficiul acordării cetăţeniei române trebuie să se realizeze numai cu respectarea ordinii publice, având în vedere importanţa raporturilor juridice care se stabilesc între solicitant şi statul român.
    115. Mai mult, dreptul statelor de a reglementa prin legea naţională condiţiile în care un străin sau un apatrid poate dobândi cetăţenia acelui stat, alături de alte prerogative, spre exemplu, de a legifera, de a distribui justiţia, de a percepe taxe şi impozite pe teritoriul său, este unul dintre aşa-numitele „drepturi regaliene“, pe care acesta nu le poate ceda altui stat sau altei entităţi fără a-şi ştirbi suveranitatea.

    116. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte soluţia de la punctul 1 şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte soluţia de la punctul 2,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi constată că dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (1) lit. d) şi alin. (3)], ale art. I pct. 4 (cu referire la art. 8^1), ale art. I pct. 7 [cu referire la art. 11 alin. (1)], ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 13 alin. (4) şi (5)], ale art. I pct. 15 [cu referire la art. 15 alin. (6)], ale art. I pct. 16 [cu referire la art. 15^1 alin. (5) lit. b)], ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 16 alin. (6)], ale art. I pct. 21 [cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. a)], ale art. I pct. 27 [cu referire la art. 25 alin. (1) lit. b) şi c)], ale art. I pct. 41 [cu referire la art. 37^2 alin. (2)] şi ale art. XIV alin. (3) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi constată că dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 8 alin. (2)], ale art. I pct. 8 [cu referire la art. 12 alin. (3)] şi ale art. I pct. 21 [cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. b)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2024.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop

    *
    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, de respingere ca neîntemeiată în întregime a obiecţiei de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, formulăm prezenta opinie separată şi apreciem că:
    - art. I pct. 3 cu referire la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 21/1991;
    – art. I pct. 8 cu referire la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991;
    – art. I pct. 21 cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. b),

    sunt neconstituţionale, iar obiecţia trebuia să fie admisă întrucât respectivele articole încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea, previzibilitatea şi claritatea legii, pentru următoarele motive:
    1. Printr-o jurisprudenţă consolidată în timp, Curtea Constituţională a arătat că supleţea în redactarea normelor juridice poate fi de dorit şi că este dificil să fie redactate legi de o precizie totală, însă ea a precizat că această eventuală supleţe nu trebuie să afecteze calitatea şi previzibilitatea legii. Calitatea, claritatea şi previzibilitatea legii nu sunt obiective în sine, ci au ca finalitate să nu facă imposibilă adaptarea conduitei destinatarilor legii la exigenţele actului normativ. În acest sens, cu titlu de exemplu a se vedea Decizia nr. 56 din 31 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 2 aprilie 2024, paragraful 35, şi jurisprudenţa acolo citată. Prin cerinţa de claritate, Curtea Constituţională a înţeles „caracterul neechivoc al obiectului reglementării, prin cea de precizie, exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, iar prin previzibilitatea legii, scopul şi consecinţele pe care le antrenează“ (Decizia nr. 183/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23).
    2. Conform art. 8 alin. (4) teza I din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce“, iar conform art. 36 alin. (1), „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“.
    3. Cu toate că normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea Constituţională a constatat că, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ şi a arătat că nerespectarea lor echivalează cu încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, paragraful III, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2021, Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). Nerespectarea acestora determină, în viziunea Curţii, apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa privitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, anterior citate).
    4. Cu referire la principiul securităţii raporturilor juridice, Curtea Constituţională a statuat, că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, el poate fi dedus din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social. Prin urmare, acest principiu constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept (Decizia nr. 56 din 31 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 2 aprilie 2024, paragraful 37).
    5. Art. I pct. 3 din Legea deferită controlului de constituţionalitate, cu referire la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, prevede că termenul de 8 ani necesar a fi îndeplinit pentru solicitantul de cetăţenie, titular al dreptului de şedere pe termen lung sau al dreptului de rezidenţă permanentă în România şi care locuieşte legal pe teritoriul României, poate fi redus cu până la 3 ani în cazul în care solicitantul, pe lângă condiţiile de fond prevăzute de lege, îndeplineşte şi anumite condiţii suplimentare, respectiv face dovada participării sale active la viaţa economică a societăţii româneşti, ori după caz, a unor realizări educaţionale relevante sau a unei contribuţii deosebite în domeniul cultural, al promovării drepturilor omului, al angajamentului social sau de voluntariat - şi se află în una dintre următoarele două situaţii:
    a) este cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European ori este cetăţean al Confederaţiei Elveţiene;
    b) s-a născut pe teritoriul României, iar la data naşterii sale părinţii săi sau, după caz, unul dintre aceştia, locuia legal pe teritoriul României.
    Condiţiile suplimentare instituite de către legiuitor pentru reducerea termenului de 8 ani cu până la 3 ani, anume:
    - participarea sa activă la viaţa economică a societăţii româneşti, ori, după caz;
    – realizări educaţionale relevante; sau
    – contribuţii deosebite în domeniul cultural, al promovării drepturilor omului, al angajamentului social sau de voluntariat,
    sunt caracterizate de un grad excesiv de generalitate şi au conţinut necircumstanţiat, fapt care are drept consecinţă lipsa de claritate şi de previzibilitate a normei.

    6. Legea supusă controlului de constituţionalitate nu precizează criterii clare şi obiective de apreciere acestor condiţii suplimentare de fond privind acordarea cetăţeniei, care să permită Comisiei pentru cetăţenie aprecierea ori cuantificarea unei participări active la viaţa economică ori a unor realizări educaţionale relevante sau a unor contribuţii deosebite în domeniul cultural, al promovării drepturilor omului, al angajamentului social sau de voluntariat, fapt care antrenează o marjă de apreciere excesivă pentru autorităţile publice competente să o pună în aplicare.
    7. Observăm că, de exemplu, în cazul modificării art. 8^1 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, pentru situaţia dovedirii contribuţiei la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile ce se circumscriu acestei contribuţii, respectiv: a) activităţi prin care se asigură promovarea imaginii României în străinătate sau a drepturilor românilor din străinătate ori care au drept scop susţinerea mediului asociativ românesc din străinătate; b) activitatea didactică şi ştiinţifică de promovare a limbii şi culturii române sau activitatea publicistică în limba română; c) activităţi prin care se asigură menţinerea şi afirmarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din străinătate. Prin comparaţie, adăugarea condiţiilor suplimentare de fond privind acordarea cetăţeniei mai sus menţionate rămâne vagă şi imprecisă: „participare activă“, „realizări relevante“ şi „contribuţii deosebite“, fapt care conduce la concluzia nerespectării exigenţelor de calitate specifice normelor juridice, claritate, precizie şi previzibilitate, adică a art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    8. Art. I pct. 8 din Legea deferită controlului de constituţionalitate, cu referire la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991 prevede că acordarea cetăţeniei române, inclusiv în ipoteza redobândirii acesteia, se poate dispune doar atunci când există „certitudinea că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege“ , „orice îndoială“ cu privire la îndeplinirea vreuneia dintre ele ducând la respingerea cererii.
    9. Prin raportare la exigenţele de calitate a legii menţionate mai sus şi această dispoziţie este criticabilă. Astfel, solicitantul de cetăţenie poate dobândi sau redobândi cetăţenia doar în cazul în care nu există niciun dubiu cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. În limbajul comun, pentru interpretarea sintagmelor „când există certitudinea“ sau „orice îndoială“ se poate recurge la sensul obişnuit al cuvintelor, prevăzut de Dicţionarul explicativ al limbii române, însă pentru modalitatea concretă de aplicare de către autoritatea competentă a unor astfel de criterii legale de acordare a cetăţeniei este necesară o precizie sporită, în absenţa căreia Comisia pentru cetăţenie dobândeşte un rol activ în aprecierea „certitudinii“ sau a lipsei „oricărei îndoieli“.
    10. Aceasta cu atât mai mult cu cât standardul utilizat de legiuitor în materia cetăţeniei („dincolo de orice îndoială“) este asemănător dar nu identic şi poate părea chiar mai exigent decât cel utilizat în materie penală („dincolo de orice îndoială rezonabilă“). Pe cale de consecinţă el poate fie să dea expresie unui standard autonom, specific doar materiei cetăţeniei, fie să exprime un grad de exigenţă mai ridicat în materia acordării cetăţeniei decât cele utilizate în materie penală atunci când se face vorbire despre „îndoiala rezonabilă“.
    11. Astfel, în materie penală, condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Cu privire la sintagma „îndoială rezonabilă“ Curtea Constituţională a constatat că ea este de sorginte jurisprudenţială europeană şi apare, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (paragraful 104), pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, potrivit căreia, standardul de probă „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ permite „deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordante sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile“ (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 27 aprilie 2016, paragraful 14). Preluarea în sistemul continental a standardului probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică fie cu privire la vinovăţia făptuitorului, fie în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite“ (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, anterior citată, paragraful 18).
    12. Or, cu privire la modificarea la art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991 legea supusă controlului de constituţionalitate instituie un criteriu subiectiv, a cărui neîndeplinire nu determină aplicarea principiului in dubio pro reo, ci conduce la respingerea cererii petentului. Acest criteriu subiectiv permite formarea convingerii Comisiei pentru cetăţenie pe baza unei largi marje de apreciere, ceea ce potenţează posibilitatea apariţiei arbitrarului ori a excesului de putere. Tocmai din aceste motive precizia, claritatea şi previzibilitatea normei juridice criticate trebuie să fie dincolo de orice dubiu care ar putea apărea în aplicarea sa.
    13. Art. I pct. 21 din Legea deferită controlului de constituţionalitate cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 21/1991 defineşte printre cazurile temeinic justificate pentru soluţionarea cu prioritate a unor dosare privind cererile de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române şi pe cel care constă în „existenţa unor motive imperative de interes public“.
    14. Prin raportare la exigenţele de calitate a legii menţionate mai sus şi această dispoziţie este criticabilă dat fiind lipsa de claritate şi de precizie a cazului nou introdus. Se constată că legiuitorul a făcut vorbire de un caz generic, fără precizarea unor criterii obiective care să permită identificarea clară a unor posibile situaţii în care soluţionarea unor dosare să poată fi prioritizată. Acest fapt este, pe de o parte, susceptibil a da naştere la potenţiale abuzuri ori manifestări arbitrare din partea Comisiei pentru cetăţenie, iar pe de altă parte, de natură a nu permite petenţilor să îşi adapteze conduita la exigenţele legale.

    În concluzie, apreciem că obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la art. I pct. 3 cu referire la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, art. I pct. 8 cu referire la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991 şi art. I pct. 21 cu referire la art. 19^1 alin. (4) lit. b) trebuie admisă, iar respectivele prevederi trebuiau declarate neconstituţionale prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea, previzibilitatea şi claritatea legii.

                    Judecător,
                    Elena-Simina Tănăsescu

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 558 din 29 octombrie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"