Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 557 din 29 octombrie 2024 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 557 din 29 octombrie 2024 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 228 din 14 martie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora   │-                 │
│Pop                │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (PL-x nr. 675/2023), obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Adresa nr. 2.274 din 5 decembrie 2023.
    2. Curtea Constituţională a fost sesizată prin Hotărârea nr. 6 din 5 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.945 din 5 decembrie 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.344A/2023.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că art. I pct. 1 din legea criticată incriminează o formă asimilată a infracţiunii de evadare, care constă în fapta persoanei condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii de a nu se prezenta la organul de poliţie în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească de condamnare la respectiva pedeapsă.
    4. Se susţine că această modalitate de incriminare a faptei de evadare are un caracter neclar şi imprevizibil, norma noureglementată neintegrându-se organic în fondul activ al legislaţiei penale şi procesual penale. În acest sens se arată că situaţia premisă necesar a fi îndeplinită pentru existenţa unei infracţiuni de evadare, fie în forma simplă, fie în cea agravată sau în cea asimilată, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 285 alin. (1)-(3) din Codul penal, implică, în mod esenţial, starea legală de deţinere sau de reţinere a făptuitorului.
    5. Se menţionează că hotărârea definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se pune în executare, potrivit art. 555 din Codul de procedură penală, prin emiterea mandatului de executare a pedepsei de către judecătorul delegat cu executarea, în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, conform dispoziţiilor art. 551 din Codul de procedură penală, iar mandatul anterior menţionat se execută de către organul de poliţie, prevăzut la art. 556 alin. (1) din acelaşi cod, prin înştiinţarea, în mod oficial, a persoanei condamnate, căreia i se înmânează un exemplar al mandatului de executare a pedepsei şi care, apoi, este dusă la cel mai apropiat loc de deţinere. Astfel, modalitatea în care o persoană ajunge să fie în stare de reţinere sau deţinere legală presupune emiterea unui mandat de executare a pedepsei, asupra căruia persoana condamnată să fie informată, în condiţiile legii, nefiind suficientă simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Aceasta întrucât numai de la momentul emiterii mandatului de executare a pedepsei se poate pune problema unui refuz al executării pedepsei sancţionabil potrivit normelor de drept penal.
    6. Se susţine că, din analiza prevederilor art. I pct. 1 din legea criticată, forma asimilată a infracţiunii de evadare, pe care acestea o reglementează la art. 285 alin. (3^3) din Codul penal, nu prevede situaţia premisă anterior menţionată, esenţial a fi îndeplinită pentru a se putea constata tipicitatea infracţiunii de evadare. Astfel, art. I pct. 1 din legea ce constituie obiectul prezentei sesizări prevede o altă modalitate de executare a hotărârii de condamnare rămase definitivă care, contrar dispoziţiilor art. 555 şi următoarele din Codul de procedură penală, nesocoteşte rolul activ al organelor judiciare cu atribuţii în executarea pedepselor penale, instituind în sarcina persoanei condamnate obligaţii privind executarea pedepsei privative de libertate dispuse prin hotărârea definitivă de condamnare. Prin urmare, se susţine că dispoziţiile legale criticate nu prevăd o legătură între săvârşirea infracţiunii de evadare pe care o reglementează şi prezentarea de către organele de poliţie a mandatului de executare a pedepsei, aspect care determină comiterea acestei infracţiuni de către persoane care nu pot avea cunoştinţă că neprezentarea la organele de poliţie întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evadare.
    7. Se mai susţine că, în reglementarea infracţiunii prevăzute la art. I pct. 1 din legea analizată, legiuitorul utilizează noţiunea de „evadare“, însă, potrivit terminologiei Codului penal şi a Codului de procedură penală, aceasta are un alt înţeles decât cel reglementat prin textul criticat. Aşadar, având în vedere tipicitatea obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 285 alin. (3^1) din Codul penal, este necesar ca norma penală analizată să fie reglementată ca infracţiune de sine stătătoare, independentă de cea a evadării.
    8. Pe de altă parte, se susţine că noua incriminare, asimilată infracţiunii de evadare, astfel cum aceasta este prevăzută în legea criticată, încalcă standardele de calitate a legii, fiind contrară dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, întrucât combină o normă explicativă cu cerinţa de tipicitate obiectivă, reglementând, astfel, o soluţie contrară variantei-tip a infracţiunii de evadare, prevăzută la art. 285 din Codul penal. În acest sens se arată că, în actuala reglementare a dispoziţiilor art. 285 din Codul penal, alin. (3) al acestui articol conţine o normă explicativă a noţiunii de „evadare“, căreia îi subsumează ipotezele prevăzute la lit. a)-c) ale alineatului anterior menţionat, iar scopul introducerii acestei norme explicative în cuprinsul art. 285 din Codul penal a fost acela de a evita controversele ce ar fi putut lua naştere cu privire la semnificaţia termenului „evadare“ utilizat în definiţia infracţiunii corespunzătoare. Or, textul criticat reglementează o conduită ce constă într-o inacţiune, respectiv „fapta de a nu se prezenta“ (în concret, neprezentarea), care nu este calificată prin raportare la vreo situaţie concretă, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 285 alin. (1) din Codul penal, precum şi celor ale art. 555-557 din Codul de procedură penală.
    9. Pentru aceste considerente, se susţine că forma asimilată a infracţiunii de evadare, prevăzută la art. 285 alin. (3^1) din Codul penal, nu se integrează organic în fondul activ al legislaţiei penale şi procesual penale, aspect ce contravine considerentelor de principiu statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020, paragraful 65.
    10. Totodată, se arată că legea criticată încalcă prevederile art. 23 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 5 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, deşi o persoană este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta nu poate fi lipsită de libertate în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, iar una dintre aceste condiţii este aceea de a-i fi comunicat persoanei în cauză mandatul de punere în executare a hotărârii de condamnare, conform prevederilor art. 555-557 din Codul de procedură penală. Or, din examinarea normei de incriminare criticate rezultă că persoana condamnată săvârşeşte infracţiunea de evadare după trecerea unui termen de 7 zile de la emiterea hotărârii judecătoreşti de condamnare, indiferent dacă acesteia i s-a comunicat sau nu această hotărâre sau dacă s-a încercat prezentarea mandatului de executare a pedepsei de către organele de poliţie.
    11. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 147 din 13 martie 2019 şi se susţine că lipsa de corelare legislativă mai sus arătată încalcă principiul legalităţii incriminării, în componenta sa referitoare la calitatea legii.
    12. Se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţine de marja de apreciere a legiuitorului, însă această marjă nu este una absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, putându-şi exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale doar cu respectarea normelor şi principiilor constituţionale; sunt invocate, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 561 din 15 septembrie 2021, paragraful 24, precum şi deciziile nr. 363 din 7 mai 2015, paragraful 17, şi nr. 561 din 15 septembrie 2021, paragraful 29.
    13. Totodată, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, respectiv la hotărârile din 15 noiembrie 1996, 26 februarie 2002, 11 aprilie 2006, 12 octombrie 2007, 16 martie 2000 şi 10 iulie 2012, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Perinθek împotriva Elveţiei (MC), paragraful 134, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Jorgic împotriva Germaniei, paragrafele 103-114, Camilleri împotriva Maltei, paragrafele 39-45, şi Del Río Prada împotriva Spaniei, paragraful 91.
    14. Se susţine că, prin raportare la principiile şi valorile constituţionale şi convenţionale mai sus analizate, art. I pct. 1 din legea criticată prevede o formă asimilată a infracţiunii de evadare, într-o manieră neclară, imprevizibilă, cu omisiunea reglementării tuturor ipotezelor în care aceasta este incidentă, în contradicţie cu cadrul legal, substanţial şi procesual în materia evadării şi a procedurii de punere în executare a pedepselor penale privative de libertate.
    15. Astfel, cu privire la instituirea unui termen de 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, se observă că legiuitorul nu a avut în vedere situaţia în care judecata a avut loc în lipsa condamnatului sau cea în care persoana condamnată se află în stare de deţinere în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de organele judiciare ale altui stat, hotărâre despre care autorităţile judiciare din România nu au cunoştinţă.
    16. Elementul material al infracţiunii reglementate prin legea criticată - constând în omisiunea de a se prezenta la organul de poliţie - nu cuprinde situaţiile particulare în care se pot afla persoanele condamnate, fiind incert dacă orice omisiune - chiar şi cele săvârşite fără intenţie - este de natură să conducă la îndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunii analizate.
    17. Infracţiunea prevăzută la art. 285 alin. (3^1) din Codul penal omite reglementarea duratei în timp a neprezentării persoanei condamnate după expirarea termenului de 7 zile pe care îl reglementează, termen ce reprezintă şi momentul consumptiv al infracţiunii de evadare. Se susţine că, în ipoteza rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru această infracţiune, ar începe să curgă un nou termen de 7 zile, iar, prin această modalitate de reglementare, se poate ajunge la o imprescriptibilitate a aceluiaşi comportament omisiv al persoanei condamnate.
    18. Momentul de la care începe să curgă termenul de 7 zile prevăzut de alin. (3^1) al art. 285 din Codul penal este insuficient conturat din punct de vedere legislativ, având în vedere că, în concret, pot exista situaţii în care mandatul de executare a pedepsei se emite la o altă dată decât cea la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei; mai mult, norma de incriminare nu este corelată nici cu dispoziţiile art. 589 şi următoarele din Codul de procedură penală, referitoare la instituţia amânării executării pedepsei închisorii şi a detenţiunii pe viaţă.
    19. Norma de incriminare criticată nu conţine garanţii care să protejeze situaţiile obiective în care se pot afla pretinşii subiecţi activi ai infracţiunii; este invocat, cu titlu de exemplu, cazul persoanei condamnate căreia nu i-a fost adusă la cunoştinţă, în condiţiile legii, hotărârea definitivă prin care s-a dispus executarea pedepsei.
    20. Anterior incriminării faptei de evadare prevăzute la art. I pct. 1 din legea criticată, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze, în mod expres, atât obligaţia persoanei condamnate la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă de prezentare la organele de poliţie, chiar şi în situaţia în care nu i-a fost adusă la cunoştinţă existenţa, pe numele său, a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, cât şi condiţiile în care destinatarii normei trebuie să execute o astfel de obligaţie; or, modalitatea de reglementare aleasă - aceea de a include atât obligaţia, cât şi sancţiunea în cuprinsul aceleiaşi dispoziţii legale - echivalează cu imposibilitatea destinatarilor legii penale de a-şi adapta comportamentul la exigenţele acesteia.
    21. Se susţine că omisiunile şi impreciziile legislative mai sus menţionate încalcă principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi dreptul de acces liber la justiţie, reglementat la art. 21 din Constituţie.
    22. Se mai arată că art. II din legea criticată încalcă principiul aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât, în condiţiile în care neprezentarea, în termen de 7 zile, la organul de poliţie în vederea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti de condamnare la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă nu era anterior incriminată, textul criticat prevede, ca moment de la care începe să curgă termenul de 7 zile anterior menţionat, data intrării în vigoare a legii ce face obiectul prezentei sesizări. Se susţine că retroactivitatea art. II din legea analizată este cu atât mai evidentă cu cât modalitatea în care o persoană ajunge să fie în stare de reţinere sau deţinere legală presupune emiterea unui mandat de executare a pedepsei, asupra căruia persoana în cauză să fie informată, în condiţiile legii, nefiind suficientă simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Or, dispoziţiile art. II din legea criticată prevăd incidenţa legii noi în raport cu fapte săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare, soluţie legislativă care contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 9 din 7 martie 1994, nr. 214 din 16 iunie 1997 şi nr. 180 din 28 martie 2019, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărârile din 24 mai 2004, 15 decembrie 2009, 10 iulie 2012, 28 martie 2017, 13 decembrie 2018 şi 8 iunie 2019, pronunţate în cauzele M. împotriva Germaniei, paragrafele 123 şi 135-137, Gurguchiani împotriva Spaniei, paragrafele 32-44, Del Río Prada împotriva Spaniei, paragraful 116, Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 52, Vasiliauskas împotriva Lituaniei, paragrafele 165-166, şi Jamil împotriva Franţei, paragrafele 34-36.
    23. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    24. Preşedintele Senatului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la efectele juridice ale mandatului de executare se arată că, odată emis, acesta produce efecte juridice şi este obligatoriu de pus în aplicare de către organele judiciare abilitate, indiferent dacă sa realizat sau nu s-a realizat informarea persoanei condamnate, iar lipsa informării/comunicării mandatului de executare nu poate avea drept consecinţă juridică lăsarea fără efecte a hotărârii de condamnare, ci reprezintă doar o garanţie că persoana condamnată cunoaşte şi înţelege motivul pentru care este lipsită de libertate. Se arată că lipsirea de libertate a persoanei condamnate definitiv se realizează în baza mandatului de executare, emis în aceeaşi zi în care a rămas definitivă hotărârea instanţei, iar nu în baza comunicării mandatului de executare.
    25. De asemenea, se arată că infracţiunea reglementată la art. I pct. 1 din legea supusă controlului de constituţionalitate se referă exclusiv la situaţia în care persoana condamnată, având cunoştinţă de hotărârea de condamnare, alege să se sustragă, în orice mod, de la executarea mandatului de executare a pedepsei privative de libertate. În aceasta ipoteză, organul de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa condamnatului, care este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a mandatului de executare, nu va putea nici să comunice mandatul de executare şi nici să procedeze la punerea în executare a acestuia. În consecinţă, prin fapta culpabilă a persoanei condamnate se împiedică atât comunicarea, cât şi punerea în executare efectivă a mandatului de executare a pedepsei. Or, obligaţia principală a organului judiciar cu atribuţii în executarea pedepsei este chiar punerea în executare a mandatului prin identificarea şi lipsirea de libertate a persoanei condamnate (mai ales în situaţia în care aceasta se sustrage de la executarea pedepsei), urmată de informarea persoanei cu privire la existenţa mandatului de executare.
    26. Totodată, se susţine că incriminarea unei forme asimilate a infracţiunii de evadare, care vizează un moment anterior începerii executării pedepsei, respectiv conduita condamnatului de a nu se prezenta la organul de poliţie în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare, nu poate conduce la nesocotirea/încălcarea rolului activ al organelor judiciare cu atribuţii în executarea pedepsei. Din contră, se susţine că, prin funcţia sa disuasivă, norma criticată vine să consolideze rolul organelor judiciare cu atribuţii în executarea pedepsei, prin descurajarea unui comportament de sustragere de la executarea unei pedepse privative de libertate. Mai mult, asigurarea, prin legea supusă controlului de constituţionalitate, a cadrului legal pentru sancţionarea penală a persoanelor care aleg să nu respecte o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, sustrăgându-se de la executarea acesteia, nu încalcă nicio dispoziţie constituţională şi se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului, în aplicarea rolului său constituţional privind stabilirea politicii penale a statului.
    27. Se mai susţine că activitatea incriminată prin dispoziţia legală contestată se află într-o legătură indisolubilă cu relaţiile sociale privitoare la starea legală de reţinere sau deţinere şi că aceasta are în vedere chiar premisa unei astfel de stări, fiind imposibilă plasarea persoanei condamnate în stare de deţinere atâta vreme cât aceasta se sustrage aducerii la îndeplinire a mandatului de executare. Tocmai în considerarea acestei legături, legiuitorul a optat pentru incriminarea sa în cadrul infracţiunii de evadare şi, deopotrivă, tot în considerarea acestei legături a optat şi pentru reglementarea sa nu ca evadare propriu-zisă, ci drept o formă asimilată evadării.
    28. De asemenea, se apreciază că nu se poate considera că, în executarea unei hotărâri definitive a instanţei penale, doar organele judiciare cu atribuţii în executarea pedepsei au obligaţii, iar persoana condamnată definitiv nu are nicio obligaţie în executarea respectivei pedepse. Dimpotrivă, se arată că o hotărâre definitivă de condamnare este obligatorie pentru persoana condamnată şi că aceasta trebuie să i se supună de bunăvoie, iar în caz contrar, prin forţa de constrângere a statului. Se mai susţine că obligaţiile persoanei condamnate iau naştere în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
    29. Astfel, cu referire la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, respectiv a celor ale art. 5 lit. a) din Convenţie, se susţine că norma criticată nu instituie o privare nelegală de libertate şi nu este, deci, contrară dreptului la libertate şi la siguranţă. Din contră, în contextul existenţei unei hotărâri de condamnare, norma de incriminare analizată asigură conformarea destinatarului legii cu hotărârea instanţei şi cu mandatul de executare emis în temeiul acesteia.
    30. Se mai arată că din interpretarea dispoziţiilor procesual penale referitoare la executarea hotărârilor definitive de condamnare rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca punerea în executare a mandatului să se realizeze în ziua primirii acestuia, care coincide cu ziua emiterii sale, care, la rândul său, coincide cu ziua la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă. În aceste condiţii, susţinerea potrivit căreia, în lipsa comunicării mandatului de executare, nu se poate pune problema unui refuz al condamnatului de a se conforma obligaţiei de prezentare în vederea executării pedepsei nu poate fi reţinută, întrucât infracţiunea analizată nu se consumă imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ci după scurgerea unui termen de 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Aşadar, chiar şi în ipoteza teoretică în care rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare nu ar coincide cu comunicarea mandatului de executare, momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare nu ar echivala cu cel al consumării infracţiunii, ci ar determina doar începerea curgerii termenului de la care se naşte obligaţia condamnatului de a se prezenta la organul de poliţie.
    31. În acest context se subliniază că stabilirea termenului în interiorul căruia există obligaţia de prezentare a persoanei condamnate la organul de poliţie, precum şi a momentului de la care acesta începe să curgă intră în marja de apreciere a legiuitorului, cu condiţia ca acestea să nu fie într-atât de nepotrivite încât să instituie o sarcină excesivă/imposibil de îndeplinit în privinţa condamnatului şi astfel să atragă o răspundere penală cvasiautomată a acestuia.
    32. Pentru aceste argumente se susţine că legea supusă controlului de constituţionalitate leagă în mod judicios termenul de 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare de simultaneitatea reglementată de legiuitor între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi cel al punerii în executare a mandatului. În consecinţă, nu se poate susţine încălcarea, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (2) şi (12) din Constituţie, pentru că lipseşte situaţia premisă necesară a fi îndeplinită pentru a se constata tipicitatea infracţiunii.
    33. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii se susţine că, astfel cum rezultă chiar şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 180 din 28 martie 2019 (invocată de către autoarea sesizării), acesta vizează regula de conduită care constituie dispoziţia normei de incriminare. Cu alte cuvinte, o persoană nu poate fi sancţionată pentru o acţiune/inacţiune care la momentul la care a fost comisă nu era prevăzută de lege drept infracţiune. Însă acest lucru nu înseamnă că legiuitorul nu o poate incrimina pentru viitor, cu condiţia ca sub incidenţa legii penale să intre doar acea activitate ulterioară intrării în vigoare a noii incriminări. Or, în cazul legii supuse controlului de constituţionalitate, în situaţia specifică a unor hotărâri definitive de condamnare, infracţiunea va fi sancţionată pentru viitor prin raportare la împlinirea unui termen de 7 zile de la momentul intrării în vigoare a legii, iar nu pentru trecut, după împlinirea unui termen de 7 zile de la momentul hotărârii definitive de condamnare, anterioare intrării în vigoare a legii.
    34. De altfel, se susţine că momentul la care hotărârea de condamnare a devenit definitivă nu prezintă relevanţă din perspectiva aplicării legii penale în timp. Ceea ce prezintă relevanţă este termenul de 7 zile (element constitutiv al infracţiunii) care curge de la momentul intrării în vigoare a legii doar pentru persoana condamnată definitiv anterior intrării în vigoare a legii. Aşadar, textul criticat prevede o nouă infracţiune care se aplică pentru viitor, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
    35. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    36. În ceea ce priveşte critica referitoare la diferenţa dintre noţiunea de „evadare“, de lege lata, şi varianta asimilată infracţiunii de evadare prevăzută prin legea criticată, despre care se afirmă că ar trebui să se regăsească într-un articol de sine stătător, independent de art. 285 din Codul penal, se susţine că aceasta este neîntemeiată. În acest sens se arată că atât incriminarea în vigoare, cât şi cea din cuprinsul legii ce face obiectul sesizării de neconstituţionalitate au în vedere acelaşi comportament infracţional, respectiv sustragerea de la executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate. Este adevărat că această sustragere, astfel cum este prevăzută prin normele penale antereferite, vizează momente diferite (un moment anterior începerii executării pedepsei şi unul ulterior acesteia), dar această diferenţă nu este de natură să conducă la concluzia că cele două incriminări (forma-tip şi cea asimilată) ar trebui să fie reglementate distinct, alegerea uneia dintre aceste soluţii de tehnică legislativă intrând în marja de apreciere a legiuitorului şi neconstituind o problemă de constituţionalitate. În plus se apreciază că soluţia incriminării unor fapte ca reprezentând o variantă asimilată a infracţiunii de evadare nu este una cu caracter inovator, ea regăsindu-se reglementată la alin. (3) al art. 285 din Codul penal.
    37. Cu privire la susţinerile privind lipsa unei situaţii premisă care să justifice incriminarea, se arată că, potrivit art. 555 alin. (1), art. 553 alin. (3) şi art. 556 alin. (3) din Codul de procedură penală, mandatul de executare se emite în ziua rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la prima instanţă sau, după caz, în ziua primirii extrasului hotărârii rămase definitivă la instanţa de control judiciar, iar punerea în executare a mandatului se realizează, în cazul persoanei aflate în stare de libertate, în ziua primirii acestuia. Cum, potrivit art. 555 alin. (2) din Codul de procedură penală, în cazul condamnatului aflat în stare de libertate, odată cu mandatul de executare se emite şi ordinul de interzicere a părăsirii ţării, iar, conform art. 556 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură penală, acesta din urmă se transmite, de îndată, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, este evident că, în intenţia legiuitorului, punerea în executare a mandatului de executare se realizează în ziua primirii, care coincide cu cea a emiterii şi, respectiv, cu ziua la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Aşadar, se susţine că, reglementând termenul de 7 zile de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, legea criticată ţine seama de simultaneitatea presupusă de legiuitor între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi cel al punerii în executare a mandatului de executare. Pentru aceste motive se apreciază că nu se poate susţine că din soluţia legislativă analizată lipseşte situaţia premisă necesar a fi îndeplinită pentru a se constata tipicitatea infracţiunii.
    38. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la încălcarea rolului activ al organelor judiciare, se menţionează că acesta nu reprezintă un principiu prevăzut în Constituţie, legiuitorul fiind liber să stabilească limitele aplicării sale în procesul penal. Astfel, instituirea prin legea analizată a unor sancţiuni de drept penal în privinţa persoanei care alege să nu respecte o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, sustrăgându-se de la executarea acesteia, nu încalcă vreo dispoziţie constituţională şi se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului, în aplicarea rolului său constituţional referitor la stabilirea politicii penale a statului.
    39. Cu privire la critica referitoare la pretinsa neintegrare organică a conduitei incriminate prin legea criticată în ansamblul infracţiunii de evadare, se apreciază că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată. Se susţine, în acest sens, că fapta incriminată prin dispoziţia legală contestată se află într-o legătură indisolubilă cu relaţiile sociale privitoare la starea legală de reţinere sau deţinere, întrucât aceasta are în vedere chiar premisa unei astfel de stări, fiind imposibilă plasarea persoanei condamnate în stare de deţinere atâta vreme cât aceasta se sustrage aducerii la îndeplinire a mandatului de executare. Se apreciază că, în considerarea acestei legături, legiuitorul a optat pentru incriminarea sa în cadrul infracţiunii de evadare, ca o formă asimilată variantei de bază a infracţiunii prevăzute la art. 285 din Codul penal.
    40. Cu referire la pretinsa încălcare, prin textul legii analizate, a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Constituţie şi a prevederilor art. 5 lit. a) din Convenţie, se arată că norma criticată nu instituie o privare nelegală de libertate, motiv pentru care nu încalcă dreptul la libertate şi la siguranţă.
    41. Se mai arată că art. II din legea contestată încalcă principiul aplicării legii penale mai favorabile, fiind invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 180 din 28 martie 2019. Se susţine că, de altfel, această critică nu este motivată, întrucât conţine aprecieri generale referitoare la principiul constituţional anterior menţionat.
    42. Referitor la restul criticilor formulate în cuprinsul sesizării, se arată că nici acestea nu sunt întemeiate.
    43. Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere.
    44. La dosarul cauzei, doamna avocat Bianca Alecu a depus un memoriu amicus curia, prin care solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Senatului, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    45. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, conform actului de sesizare, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (PL-x nr. 675/2023). Din analiza obiecţiei de neconstituţionalitate Curtea deduce însă că autoarea acesteia critică, în realitate, dispoziţiile art. I pct. 1 şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care au următorul cuprins:
    - Art. I pct. 1: „Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. La articolul 285, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (3^1), cu următorul cuprins:
    "(3^1) Se consideră evadare şi fapta persoanei condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii de a nu se prezenta la organul de poliţie în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care sa dispus executarea pedepsei.»“;"

    – Art. II: „În cazul hotărârilor care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a prezentei legi, termenul de 7 zile prevăzut la art. 285 alin. (3^1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, curge de la data intrării în vigoare a prezentei legi.“

    46. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (5) cu privire la statul de drept în componenta referitoare la calitatea legii, ale art. 15 - Universalitatea, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (2) şi (12) cu privire la libertatea individuală şi la legalitatea incriminării. De asemenea, se susţine că sunt încălcate şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    47. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea aferentă, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    48. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
    49. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    50. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, la data de 23 octombrie 2023, şi de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 29 noiembrie 2023, în procedură de urgenţă. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 4 decembrie 2023, a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare la data de 6 decembrie 2023, iar la data de 5 decembrie 2023 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.
    51. Sub aspectul obiectului controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că este vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă.
    52. Prin urmare, având în vedere cele mai sus menţionate, Curtea constată că obiecţia este admisibilă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză).
    53. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate
    54. Cu titlu prealabil, Curtea reţine că existenţa dreptului are ca finalitate realizarea acestuia, fie prin respectarea normelor juridice de către membrii societăţii, fie prin constrângere. În acest sens, un rol primordial îl ocupă actele juridice de aplicare a dreptului, care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, generând drepturi şi obligaţii în sarcina persoanelor vizate. Spre deosebire de actul juridic normativ, care este compus din reguli de conduită cu caracter tipic, general şi impersonal, actul de aplicare a dreptului conţine dispoziţii cu caracter individual şi concret, o caracteristică a sa fiind aceea că devine obligatoriu şi îşi epuizează efectele din momentul aducerii sale la cunoştinţa celor interesaţi.
    55. Hotărârile judecătoreşti definitive constituie o categorie de acte juridice de aplicare a dreptului, care, potrivit regulilor anterior menţionate, se impune să fie aduse la cunoştinţa persoanelor fizice şi juridice în sarcina cărora dau naştere unor noi drepturi şi obligaţii, motiv pentru care atât Codul de procedură civilă, cât şi Codul de procedură penală prevăd proceduri de comunicare a acestora persoanelor vizate.
    56. În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, Codul de procedură penală prevede, la capitolul II - Punerea în executare a hotărârilor al titlului V - Executarea hotărârilor penale al Părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 555-561, procedura de punere în executare a acestor hotărâri judecătoreşti.
    57. În acest context, Curtea subliniază că punerea în executare a hotărârilor penale definitive constituie o fază distinctă a procesului penal, întrucât, pe de o parte, obiectul său este unul diferit de cel al urmăririi penale şi cel al judecăţii, iar, pe de altă parte, raporturile juridice procesuale de executare sunt distincte de cele care se instituie în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Trebuie precizat însă că activitatea de punere în executare a hotărârilor penale nu se identifică cu aceea de executare propriu-zisă (efectivă) a acestora şi că limita ultimă a fazei punerii în executare se epuizează odată cu începerea executării efective a sancţiunilor sau a dispoziţiilor cuprinse în hotărâre.
    58. Analizând dispoziţiile art. 555-557 din Codul de procedură penală, Curtea constată că procedura punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii debutează cu emiterea de către judecătorul delegat cu executarea a mandatului de executare a pedepsei, care, fiind un act juridic de aplicare a dreptului, implică comunicarea/ aducerea sa la cunoştinţa persoanei în sarcina căreia dă naştere unei categorii distincte de obligaţii, respectiv a persoanei condamnate. În realizarea acestui scop, dispoziţiile art. 555-561 din Codul de procedură penală conţin norme procedurale care obligă organele judiciare şi organele de poliţie la emiterea mandatului de executare şi la aducerea acestuia la cunoştinţa persoanei condamnate în ziua rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, moment procesual care, în cazul persoanelor condamnate aflate în stare de libertate, coincide cu arestarea acestora. Aceeaşi procedură prevede emiterea de către judecătorul delegat cu executarea şi a unui ordin prin care interzice persoanei condamnate aflate în stare de libertate să părăsească ţara, ordin care, în vederea aducerii la îndeplinire, se trimite de îndată organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră. În vederea unei eficiente comunicări, atât mandatul de executare, cât şi ordinul de interzicere a părăsirii ţării pot fi transmise organelor competente şi prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc ce îndeplineşte condiţiile legale. Totodată, conform aceleiaşi proceduri, în vederea punerii în executare a mandatului de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, organele de poliţie pot pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără acordul acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără acordul reprezentantului legal; dacă persoana condamnată nu este găsită, aceasta este dată în urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei, iar dacă aceasta refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrânsă.
    59. Aşa fiind, dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd toate garanţiile necesare pentru ca mandatul de executare a hotărârilor judecătoreşti de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii să fie executat în ziua rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, iar, în cazul imposibilităţii punerii în executare a acestui mandat, pentru ca persoana condamnată aflată în ţară, în stare de libertate, să fie împiedicată să se sustragă de la această operaţiune sau să plece din ţară.
    60. Infracţiunea de evadare, reglementată la art. 285 din Codul penal, incriminează, prin forma sa de bază, fapta de sustragere din starea legală de reţinere sau de deţinere a persoanei private de libertate printr-o măsură preventivă privativă de libertate sau printr-o pedeapsă privativă de libertate, prin părăsirea de către aceasta a spaţiului de deţinere, în mod ilegal, fără acordul autorităţilor competente.
    61. Acestei forme de bază îi sunt asimilate, prin alin. (3) al art. 285 din Codul penal, trei forme ale infracţiunii, constând în faptele de neprezentare nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate [art. 285 alin. (3) lit. a)]; de părăsire, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere [art. 285 alin. (3) lit. b)]; de încălcare de către persoana aflată în arest la domiciliu a obligaţiei de a nu părăsi imobilul sau de nerespectare de către aceasta a itinerarului sau condiţiilor de deplasare stabilite potrivit legii [art. 285 alin. (3) lit. c)].
    62. Art. I pct. 1 din legea criticată asimilează infracţiunii de evadare o formă distinctă a acestei infracţiuni, care constă în fapta persoanei condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii de a nu se prezenta la organul de poliţie în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei.
    63. Reglementarea acestei forme a infracţiunii are ca scop, astfel cum se arată în expunerea de motive a legii, împiedicarea sustragerii de la executarea pedepselor penale privative de libertate a persoanelor în privinţa cărora sunt pronunţate hotărâri judecătoreşti de condamnare sau alte hotărâri judecătoreşti prin care se dispune executarea unei astfel de pedepse (cum sunt hotărârile de anulare sau revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei).
    64. Aşadar, legiuitorul, conform politicii sale penale, a adoptat o normă de incriminare a unei fapte pe care a asimilat-o faptelor de evadare, infracţiunea astfel creată consumându-se, anterior punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, prin trecerea a 7 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei.
    65. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea dispoziţiilor art. I pct. 1 din legea criticată, Curtea reţine că elementele infracţiunii reglementate de acestea sunt clar exprimate de legiuitor în ipoteza normei de incriminare. Astfel, obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale referitoare la autoritatea organelor judiciare şi la respectarea stării legale impuse unei persoane printr-o hotărâre judecătorească definitivă prin care se dispune executarea unei pedepse privative de libertate.
    66. Subiecţii infracţiunii sunt statul, în calitate de subiect pasiv, şi persoana în privinţa căreia se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă prin care se dispune executarea unei pedepse penale privative de libertate şi care încalcă comandamentul normei penale analizate, în calitate de subiect activ.
    67. În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, elementul material al acesteia constă în fapta unei persoane de a nu se prezenta la organul de poliţie în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care sa dispus executarea pedepsei, iar consumarea infracţiunii are loc în momentul împlinirii termenului de 7 zile anterior menţionat. Cum rezultatul comiterii infracţiunii constă în crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin această normă de incriminare, valori sociale ce constituie obiectul juridic al infracţiunii, legătura cauzală între fapta comisă şi starea de pericol astfel produsă se prezumă, aceasta netrebuind să fie demonstrată.
    68. În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii reglementate prin art. I pct. 1 din legea criticată, având în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (6) din Codul penal - conform cărora „fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie“, iar „fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres“ -, precum şi faptul că textul criticat nu sancţionează, în mod expres, fapta pe care o incriminează în ipoteza comiterii ei din culpă, Curtea conchide că fapta incriminată prin dispoziţiile art. I pct. 1 din legea criticată este pedepsită penal doar dacă este comisă cu intenţie.
    69. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că textul criticat îndeplineşte exigenţele de calitate a legii, nefiind de natură să contravină prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nici principiului legalităţii incriminării, astfel cum acesta este prevăzut la art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.
    70. Referitor la critica ce vizează conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 285 alin. (3^1) din Codul penal, introduse prin legea contestată, respectiv greşita încadrare a acestora în cuprinsul articolului ce reglementează infracţiunea de evadare, Curtea constată că textul criticat reglementează o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei, pe care o include în sfera evadării, dar care, spre deosebire de celelalte fapte ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de evadare, presupune o omisiune - fapta de a nu se prezenta la organul de poliţie în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei în termen de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei, în cazul în care pedeapsa dispusă este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea - comisă anterior datei începerii executării pedepsei. Astfel, dacă formele infracţiunii de evadare prevăzute în prezent la art. 285 din Codul penal presupun o faptă de sustragere de la executarea unei pedepse sau a unei măsuri preventive privative de libertate care este comisă după punerea în executare a hotărârii judecătoreşti prin care este dispusă o astfel de pedeapsă sau de măsură preventivă, respectiv când făptuitorul se află în stare legală de reţinere sau de deţinere, fapta incriminată prin art. I pct. 1 din legea criticată, asimilată de legiuitor faptelor de evadare, este comisă anterior punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a pedepsei închisorii, presupunând, aşadar, un mecanism juridic diferit de cel al formei de bază a infracţiunii de evadare.
    71. Această modalitate de incriminare a unei noi forme a infracţiunii de evadare constituie însă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, exprimată prin exercitarea atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, iar reglementarea infracţiunii analizate în cuprinsul art. 285 din Codul penal nu este de natură să contravină dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12), câtă vreme, potrivit considerentelor mai sus invocate, norma de incriminare criticată este clară, precisă şi previzibilă, iar fapta prevăzută prin această normă presupune o omisiune din proximitatea faptelor ce aparţin sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 285 din Codul penal, în forma lor în vigoare în prezent.
    72. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa prevederii, în cuprinsul art. 285 alin. (3^1) din Codul penal, a formei de vinovăţie cu care este comisă infracţiunea de evadare reglementată prin art. I pct. 1 din legea ce face obiectul sesizării, potrivit considerentelor mai sus arătate, Curtea reţine că neprevederea expresă în cuprinsul normei de incriminare analizate a formei de vinovăţie cu care este comisă infracţiunea prevăzută prin legea criticată indică, în mod cert, intenţia legiuitorului de a sancţiona faptele prevăzute prin textul criticat doar atunci când acestea sunt comise cu intenţie, aspect ce poate fi dedus, în mod direct, prin raportarea textului criticat la dispoziţiile art. 16 alin. (6) din Codul penal, mai sus citate. Prin urmare, şi din această perspectivă, a laturii subiective a infracţiunii pe care o reglementează, dispoziţiile art. I pct. 1 din legea criticată sunt clare, precise şi previzibile.
    73. Referitor la critica privind inaplicabilitatea, în condiţiile textului criticat, a cauzelor de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, prevăzute la art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că dispoziţiile art. 589 anterior menţionat sunt pe deplin aplicabile în ipoteza intrării în vigoare a textului criticat, ca, de altfel, în cazul oricărei infracţiuni prevăzute în cuprinsul Codului penal sau al legilor speciale, pentru a căror săvârşire este dispusă o pedeapsă privativă de libertate, incidenţa acestora nefiind impietată de maniera de reglementare a prevederilor art. 285 alin. (3^1) din Codul penal. Aceasta întrucât soluţia amânării executării pedepsei poate fi dispusă, conform art. 591 din Codul de procedură penală, de instanţa de executare, prin hotărâre judecătorească, titularii dreptului de a formula acţiune în acest sens fiind, conform art. 589 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul şi persoana condamnată.
    74. Astfel, dispoziţiile art. 285 alin. (3^1) din Codul penal nu exclud dreptul persoanei de a invoca o cauză de amânare a executării respectivei pedepse, dintre cele prevăzute la art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerere care va fi soluţionată potrivit procedurii prevăzute prin articolul anterior menţionat.
    75. Aşadar, nici din perspectiva acestei critici textul analizat nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12).
    76. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la imposibilitatea determinării momentului de la care curge termenul de 7 zile prevăzut prin art. I pct. 1 din legea analizată, Curtea constată că textul criticat menţionează, în mod expres, care este momentul de la care începe să curgă termenul de 7 zile pe care îl prevede, acesta fiind reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei. Prin urmare, şi din perspectiva acestei critici de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 285 alin. (3^1) din Codul penal sunt în acord cu exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii şi cu principiul constituţional al legalităţii incriminării şi a pedepsei.
    77. Referitor la critica de neconstituţionalitate ce vizează potenţialul caracter imprescriptibil al răspunderii penale pentru comiterea infracţiunii prevăzute la art. 285 alin. (3^1) din Codul penal, Curtea reţine că şi aceasta este neîntemeiată, întrucât momentul consumării infracţiunii reglementate prin textul criticat este cel al împlinirii termenului de 7 zile care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune executarea pedepsei, comiterea acesteia putând fi reţinută, în mod logic, o singură dată prin raportare la aceeaşi hotărâre judecătorească. De altfel, potrivit normei de incriminare analizate, consumarea infracţiunii prin scurgerea termenului de 7 zile prevăzut la art. 285 alin. (3^1) din Codul penal este suficientă pentru ca dispoziţiile alin. (4) ale art. 285 din Codul penal să fie aplicabile, respectiv pentru ca, la pedeapsa dispusă prin hotărârea judecătorească de la a cărei executare se sustrage făptuitorul, să fie adăugată pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare.
    78. Cu privire la consecinţele penale stabilite de dispoziţiile art. 285 alin. (4) din Codul penal în privinţa omisiunii de a se prezenta la organul de poliţie, în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, timp de 7 zile de la data la care a rămas definitivă hotărârea prin care s-a dispus executarea pedepsei, Curtea reţine că aceasta constituie o problemă de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor legale criticate, care este de competenţa exclusivă a organelor judiciare, excedând sferei competenţei instanţei de contencios constituţional, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată“.
    79. Referitor la critica de neconstituţionalitate conform căreia legiuitorul ar fi trebuit să prevadă obligaţia legală a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă de prezentare la organele de poliţie chiar şi în situaţia în care nu ia fost adusă la cunoştinţă existenţa, pe numele său, a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, dar şi condiţiile în care destinatarii normei trebuie să execute o astfel de obligaţie, Curtea reţine că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare dă naştere, per se, obligaţiei legale a persoanei condamnate de a respecta hotărârea în cauză prin executarea pedepsei dispuse.
    80. De altfel, în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului hotărârii rămase definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa instanţei ierarhic superioare (zi care coincide cu cea a pronunţării hotărârii de către instanţa de apel sau de către instanţa ierarhic superioară), se emite mandatul de executare şi, alături de obligaţia cu caracter general de respectare a hotărârilor judecătoreşti, se naşte şi obligaţia persoanei condamnate de a se supune procedurii de punere în executare a respectivei hotărâri, obligaţie ce rezultă, în mod direct, din reglementarea în cuprinsul titlului V al Părţii speciale a Codului de procedură penală a procedurii executării hotărârilor penale şi, în mod special, din prevederile art. 555-557 din Codul de procedură penală referitoare la punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei accesorii, la trimiterea spre executare a mandatului, precum şi la executarea mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării şi la acordul instanţei de părăsire a ţării.
    81. Având în vedere normele procesual penale mai sus menţionate, Curtea reţine că ar fi superfluă reglementarea unei obligaţii distincte a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă de prezentare la organele de poliţie, în condiţiile emiterii în privinţa sa a unui mandat de executare a hotărârii de condamnare. Aşadar, dispoziţiile legale criticate nu contravin normelor constituţionale invocate în motivarea sesizării.
    82. Astfel, Curtea constată că şi din perspectiva acestei critici de neconstituţionalitate prezenta obiecţie de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    83. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. II din legea contestată, a principiului constituţional prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea reţine că textul criticat nu priveşte fapte anterioare intrării în vigoare a legii criticate, ci infracţiunile comise prin omisiune, ulterior acestui moment. Pentru aceste motive, dispoziţiile art. II din legea contestată nu contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Curtea reţine că, în cauză, se pune o problemă de activitate a legii în domeniul său propriu de aplicare nefiind incidente prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    84. Pentru toate aceste considerente, dispoziţiile art. I pct. 1 şi ale art. II din legea criticată nu încalcă nici libertatea individuală a persoanei condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii aflate în condiţiile reglementate în ipoteza normei de incriminare prevăzute la art. 285 alin. (3^1) din Codul penal, nefiind, aşadar, contrare prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituţie şi nici celor ale art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie.
    85. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că textele criticate constituie norme de drept penal substanţial, or, garanţiile dreptului la un proces echitabil se asigură prin norme ale dreptului procesual penal. Pentru acest motiv, prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie nu sunt aplicabile în prezenta cauză.
    86. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi constată că dispoziţiile art. I pct. 1 şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2024.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop

    -------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 557 din 29 octombrie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 557 din 29 octombrie 2024 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 557 din 29 octombrie 2024 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal