Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 556 din 29 octombrie 2024 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 556 din 29 octombrie 2024 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 125 din 11 februarie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia-Marilena  │-                 │
│Ionea              │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, cu modificările şi completările ulterioare, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6026 din 1 iulie 2024 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.152A/2024.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că, atât prin modul în care a fost adoptată, cât şi prin conţinutul normativ, legea supusă analizei de constituţionalitate încalcă prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (2), ale art. 75 alin. (1) privind principiul bicameralismului, ale art. 115 alin. (4), (6) şi (7) referitoare la regimul juridic al ordonanţelor de urgenţă, ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind principiul statului de drept şi al legalităţii, precum şi ale art. 44 referitoare la dreptul de proprietate.
    4. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate vizând încălcarea principiului bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice, la data de 11 decembrie 2023, care a reglementat, prin articolul său unic, aprobarea ordonanţei de urgenţă menţionate. La data de 26 iunie 2024, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a decis ca legea adoptată de Senat să fie completată prin introducerea art. II.
    5. Din compararea formelor adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că legea adoptată de Camera Deputaţilor nesocoteşte principiul constituţional al bicameralismului. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 341 din 21 iunie 2023, paragrafele 50-54, cu privire la incidenţa şi modul în care principiul bicameralismului este reflectat în procedura de legiferare. Arată că Senatul a adoptat legea sub forma articolului unic de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023, în schimb Camera Deputaţilor a introdus un nou articol - art. II -, cu un obiect de reglementare de sine stătător faţă de prevederile art. I şi fără legătură cu acestea.
    6. Astfel, prin intermediul art. II din lege se urmăreşte modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, cu modificările şi completările ulterioare, prin promovarea unor soluţii legislative care nu au nicio legătură cu obiectul de reglementare al legii de aprobare cu care fost sesizat Senatul, în calitate de primă Cameră, aspect care rezultă inclusiv din analiza instrumentului de prezentare şi motivare.
    7. Intervenţia realizată în cadrul Camerei decizionale nu se reflectă nici în titlul legii adoptate, care trebuie să ilustreze obiectul reglementării exprimat sintetic, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    8. În aceste condiţii, textul legii în forma adoptată de Camera Deputaţilor se configurează într-o schimbare de esenţă, care se îndepărtează în mod fundamental atât de la voinţa iniţiatorului, cât şi de la voinţa Senatului, câtă vreme dispoziţiile art. II nu au fost avute în vedere şi dezbătute de Senat, care a adoptat în mod tacit legea.
    9. Totodată, introducerea art. II în textul legii de către Camera decizională determină o modificare majoră de conţinut faţă de forma adoptată de Camera de reflecţie.
    10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceleaşi argumente sunt deplin aplicabile şi pentru a justifica încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (7) coroborat cu art. 1 alin. (5). În acest sens, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 56 din 16 februarie 2022, paragrafele 50 şi 51.
    11. Sub un alt aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că sunt încălcate prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie referitoare la regimul adoptării ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului. În acest sens, arată că, potrivit Deciziei nr. 412 din 20 iunie 2019, paragraful 45, viciul de neconstituţionalitate extrinsec ce priveşte însăşi adoptarea ordonanţei de urgenţă determină întotdeauna neconstituţionalitatea legii de aprobare a acesteia, în ansamblu. Or, din examinarea expunerii de motive şi a preambulului ordonanţei de urgenţă, se poate constata cu evidenţă că nici condiţia situaţiei extraordinare şi nici cea a urgenţei reglementării nu sunt îndeplinite, câtă vreme actul normativ vizează interdicţia pentru conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice care au calitatea de ordonator de credite de a emite acte administrative prin care să stabilească drepturi de natură salarială suplimentare faţă de cele stabilite prin legislaţia specifică în vigoare, sub sancţiunea nulităţii absolute, precum şi anularea eventualelor provizioane înregistrate în contabilitate pentru categoriile de datorii faţă de personal reprezentând drepturi de natură salarială stabilite prin acte administrative emise de conducătorii acestor instituţii, suplimentare faţă de cele stabilite prin legislaţia specifică în vigoare, precum şi contribuţiile aferente acestora.
    12. Deşi se invocă în cuprinsul preambulului un pretins deficit bugetar al bugetului general consolidat, în realitate, scopul emiterii ordonanţei de urgenţă evidenţiat în al doilea paragraf al preambulului presupune elemente clare de oportunitate, incompatibile cu prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie.
    13. Din analiza conţinutului actului normativ emis de Guvern se poate constata că justificarea din preambul nu are nicio legătură cu soluţiile preconizate, ceea ce conduce la încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală.
    14. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că este încălcat principiul legalităţii şi al statului de drept. În acest sens, arată că textul art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 interzice, respectiv sancţionează cu nulitatea şi lipsirea de efecte juridice emiterea unor acte administrative în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, paragrafele 23-26, potrivit căreia egalizarea la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, lăsând posibilitatea de a emite ordine administrative doar când se dispune în acest sens prin hotărâre judecătorească.
    15. O astfel de dispoziţie, care impune ca ordonatorul de credite să fie obligat în mod expres, în fiecare caz individual, la emiterea ordinului este contrară jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
    16. Interdicţia adresată ordonatorului de credite de a emite acte administrative prin care să stabilească drepturi salariale, fără a distinge după cum acestea sunt emise în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 sau nu, pune ordonatorul de credite în imposibilitatea de a se conforma jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi hotărârilor judecătoreşti definitive.
    17. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mod constant că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. În consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei). Executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces“, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi (Hotărârea din 28 iulie 1999, pronunţată în Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei).
    18. Ordinele administrative prin care se pun în executare hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială cu aplicabilitate generală în cadrul unei familii ocupaţionale (ceea ce implică obligatoriu emiterea unor acte administrative în beneficiul unor terţi faţă de hotărârea judecătorească) dau expresie tocmai considerentelor acestei decizii din care rezultă că hotărârea judecătorească din această categorie, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. Or, dacă este de la sine înţeles că un ordin administrativ prin care se recunosc drepturi salariale nu poate fi emis decât în aplicarea legii sau a unei hotărâri judecătoreşti, dispoziţia de lege criticată instituie o limitare nepermisă a efectelor hotărârii judecătoreşti în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016.
    19. Prin urmare, ordinele administrative prin care se pun în executare hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială sunt date cu respectarea autorităţii de lucru judecat şi a forţei executorii a hotărârii judecătoreşti definitive şi nu pot forma obiectul unei interdicţii impuse ordonatorului de credite, fiindcă acest fapt ar echivala cu lipsirea de efecte a hotărârilor judecătoreşti definitive.
    20. Formularea art. 1 alin. (2) din actul normativ atacat încalcă prezumţia de legalitate a hotărârii judecătoreşti definitive, care se bucură de autoritate de lucru judecat, inducând ideea că hotărârile judecătoreşti stabilesc „drepturi de natură salarială suplimentare faţă de cele stabilite prin legislaţia specifică în vigoare“. Or, hotărârile judecătoreşti definitive sunt prezumate a fi date în aplicarea şi interpretarea legii şi cu respectarea legislaţiei specifice în vigoare, în interpretarea intrată în puterea lucrului judecat, nefiind de conceput ca într-un act normativ să fie cuprinsă o formulare care asumă, prin ipoteza normei juridice, că ar exista hotărâri judecătoreşti care recunosc drepturi de natură salarială în afara legislaţiei specifice în vigoare.
    21. Pe de altă parte, în condiţiile în care actele administrative se emit în executarea şi în aplicarea legii, drepturile salariale stabilite prin intermediul lor sunt fundamentate pe dispoziţiile prevăzute de cadrul normativ în materie. Se poate constata că formularea utilizată de legiuitor conduce, în esenţă, la înlăturarea unuia dintre pilonii care fundamentează în prezent sistemul dreptului administrativ, respectiv prezumţia de legalitate a actului administrativ. Desigur, această prezumţie este una iuris tantum, putând fi răsturnată în ipoteza în care se constată nelegalitatea actului administrativ în faţa instanţelor de contencios administrativ. Totuşi, această prezumţie nu poate fi înlăturată prin lege, ci doar ca urmare a intervenţiei unei instanţe judecătoreşti.
    22. Nu în ultimul rând, autorul sesizării semnalează inconsecvenţa lingvistică între alin. (1) şi (2) ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023, întrucât primul foloseşte noţiunea „instituţie publică“, iar cel de-al doilea, pe cea de „autoritate/instituţie publică“, în vreme ce terminologia Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, la care face referire ordonanţa de urgenţă menţionată, foloseşte doar noţiunea de „instituţie publică“.
    23. Un ultim aspect de neconstituţionalitate invocat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se referă la încălcarea prevederilor art. 44 şi ale art. 115 alin. (6) din Constituţie referitoare la dreptul de proprietate şi interdicţia afectării drepturilor fundamentale prin emiterea ordonanţei de urgenţă. Cu privire la soluţia reglementată la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023, arată că, referitor la instituţiile publice, din perspectiva exclusiv a datoriilor acestora care constau în obligaţii de plată a unor drepturi de natură salarială stabilite prin acte administrative, noţiunea de „arierate“ este înlăturată din legislaţie, aceste datorii urmând să rămână la stadiul de „plăţi restante“. Se instituie, prin urmare, un regim juridic derogatoriu de la prevederile art. 28^4 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ceea ce este de natură să afecteze dreptul de creanţă al creditorilor prin înlăturarea caracterului prioritar al plăţii acestora, creându-se posibilitatea amânării succesive la plată, contrar art. 44 şi art. 115 alin. (6) din Constituţie.
    24. Totodată, această măsură face inaplicabilă şi sub acest aspect prezumţia de legalitate a actelor administrative vizate. Deşi aparent se înlătură doar din legislaţie o noţiune importantă a materiei finanţelor publice, respectiv „arierate“, şi se realizează înlăturarea efectelor actelor administrative vizate, în realitate afectarea constituţională se produce asupra ordinii de drept şi a principiului supremaţiei legii, contrar art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    25. Astfel, toate creanţele recunoscute prin acte administrative care nu sunt sancţionate cu nulitatea constatată de către o instanţă de judecată reprezintă un „bun“ în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ele fiind certe, lichide şi exigibile deja de perioade de timp care excedează sensul cuvântului „rezonabil“, ceea ce va genera riscul unui val uriaş de procese, cu consecinţe incalculabile pe termen foarte lung, tocmai asupra finanţelor publice care, aparent, prin măsurile de la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 îşi găsesc o acoperire de moment. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un „bun“ în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie o atingere a dreptului la respectarea bunurilor, iar lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 59; Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Ambruosi împotriva Italiei, paragrafele 20 şi 21; Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza Burdov 1 împotriva Rusiei, paragraful 40; Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Androsov împotriva Rusiei, paragraful 69; Hotărârea din 26 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Zubko şi alţii împotriva Ucrainei, paragraful 65; Hotărârea din 22 februarie 2007, pronunţată în Cauza Gavrileanu împotriva României, paragraful 52; Hotărârea din 27 iulie 2010, pronunţată în Cauza Streltsov şi alţi pensionari militari din Novocherkassk împotriva Rusiei, paragraful 71; Hotărârea din 28 iunie 2011, pronunţată în Cauza Ştefan Angelescu şi alţii împotriva României, paragraful 17; Hotărârea din 15 noiembrie 2011, pronunţată în Cauza Mistreanu împotriva Moldovei, paragraful 39). Autorităţile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătoreşti îndreptate împotriva lor.
    26. În situaţii de excepţie, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăţi, dificultăţi financiare deosebite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, a validat soluţia că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiţie, cât şi dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). Curtea a mai reţinut că mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătoreşti, poate fi considerat în concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate.
    27. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
    28. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    29. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, cu modificările şi completările ulterioare, ce are următoarea redactare:
    "ART. I
    – Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99 din 16 noiembrie 2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1042 din 16 noiembrie 2023.
    ART. II
    – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 14 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. La articolul 1, după alineatul (7) se introduce un nou alineat, alin. (8), cu următorul cuprins:

    (8) Prin excepţie de la prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru societăţile prevăzute la alin. (3) structura şi componenţa consiliului de administraţie, respectiv procedura de selecţie, remunerarea preşedintelui executiv, a vicepreşedinţilor executivi şi a administratorilor neexecutivi se reglementează prin hotărâre a Guvernului la propunerea Ministerului Finanţelor, cu respectarea prevederilor legislaţiei bancare specifice, iar pentru societăţile la care acestea deţin o participaţie majoritară sau o participaţie care le asigură controlul, structura şi componenţa consiliului de administraţie, respectiv procedura de selecţie, remunerarea preşedintelui executiv, a vicepreşedinţilor executivi şi a administratorilor neexecutivi se reglementează prin norme interne aprobate de către organele de conducere ale societăţilor prevăzute la alin. (3).
    2. La articolul 2 punctul 3, litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    c) coordonează exercitarea de către una sau mai multe întreprinderi publice prevăzute la pct. 2 lit. a) şi/sau lit. b) a calităţii de acţionar sau asociat la o societate controlată; prin excepţie, societăţile prevăzute la art. 1 alin. (3) exercită, faţă de societăţile la care deţin o participaţie majoritară sau o participaţie care le asigură controlul, atribuţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă pentru autoritatea publică tutelară."

    30. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că, atât prin modul în care a fost adoptată, cât şi prin conţinutul normativ, legea supusă analizei de constituţionalitate încalcă următoarele prevederi din Constituţie: art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul român, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, art. 75 alin. (1) referitor la sesizarea Camerelor Parlamentului şi art. 115 alin. (4), (6) şi (7) privind delegarea legislativă.
    31. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    32. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă.
    33. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    34. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat la 11 decembrie 2023, după care a fost transmisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 iunie 2024. La aceeaşi dată, a fost depusă la Secretarul general al Camerei Deputaţilor şi cel al Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi la data de 28 iunie 2024 fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare.
    35. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat la data de 9 iulie 2024 prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Chiar dacă obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată de instanţa supremă în afara termenului de protecţie de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că aceasta este admisibilă, întrucât a fost formulată în interiorul termenului de promulgare (20 de zile), iar în intervalul dat legea nu a fost promulgată (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, ipoteza a doua).
    36. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    37. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocă în critica adusă Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 atât aspecte ce privesc neconstituţionalitatea extrinsecă a acestui act normativ, cât şi aspecte ce privesc neconstituţionalitatea extrinsecă şi intrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023.
    38. Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante, ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 198 din 24 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 21 aprilie 2021, paragraful 51). De asemenea, Curtea este competentă să analizeze în cadrul controlului de constituţionalitate a priori ce priveşte însăşi legea de aprobare îndeplinirea de către ordonanţa de urgenţă aprobată a condiţiilor prevăzute de art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, iar în cadrul controlului de constituţionalitate a priori exercitat asupra legilor de aprobare a ordonanţelor se poate contesta şi, implicit, Curtea poate efectua controlul atât asupra aspectelor de constituţionalitate extrinsecă, cât şi a celor de constituţionalitate intrinsecă privind ordonanţa astfel aprobată, aşadar asupra tuturor condiţiilor impuse de art. 115 - Delegarea legislativă, în privinţa adoptării ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului (Decizia nr. 198 din 24 martie 2021, precitată, paragrafele 52 şi 53).
    39. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că viciul de constituţionalitate al unei ordonanţe simple sau al unei ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. Legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, sau Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014).
    40. Drept urmare, prin prisma jurisprudenţei menţionate, Curtea constată că pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate a priori dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă.
    41. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă adusă Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023, Curtea reţine că autoarea obiecţiei pune în discuţie diferenţele de conţinut şi formă dintre legea propusă de iniţiatori şi legea adoptată de Camera Deputaţilor, diferenţe care ar fi de natură să aducă atingere prevederilor art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie, care consacră principiul bicameralismului.
    42. Curtea aminteşte că, potrivit celor statuate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie calitatea de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, în consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, al Senatului şi, pentru alte materii, al Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării.
    43. Tot pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură să afecteze principiul care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, precitată, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, precitată, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54).
    44. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie al primei Camere sesizate. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 55). Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice. Art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptat/adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56). Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră (Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 8 iulie 2014, paragraful 38, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, precitată, paragraful 39, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 29, sau Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 32).
    45. Examinând legea supusă controlului de constituţionalitate prin prisma acestor repere jurisprudenţiale, Curtea reţine că, la data de 11 decembrie 2023, Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat proiectul Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice. Legea adoptată de Senat conţinea un singur articol, prin care se prevedea aprobarea ordonanţei de urgenţă mai sus amintite.
    46. La data de 18 decembrie 2023, proiectul de lege este trimis spre dezbatere Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională şi, totodată, pentru raport la Comisia pentru buget, finanţe şi bănci şi pentru aviz la Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, Comisia pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului, Comisia pentru muncă şi protecţie socială şi Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi.
    47. Prin Raportul cu nr. 4c-2/609 din 25 iunie 2024, Comisia pentru buget, finanţe şi bănci a propus modificarea titlului legii astfel: Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice şi pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, articolul unic a devenit art. I, fiind introdus art. II, care conţine două puncte prin care se completează, respectiv se modifică dispoziţii din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 14 decembrie 2011.
    48. La data de 26 iunie 2024, proiectul de Lege pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa cooperativă a întreprinderilor publice este adoptat de Camera Deputaţilor, cu modificările şi completările propuse prin Raportul Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci.
    49. Curtea observă că obiectul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 este distinct de cel al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011. Astfel, în măsura în care prima ordonanţă de urgenţă reglementează unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice, cea de-a doua se referă la măsuri de eficientizare a activităţii operatorilor economici, vizând în mod special performanţa managementului şi mecanismele de guvernare a întreprinderilor publice. Prin urmare, completarea şi modificarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 de către Camera Deputaţilor, prin legea supusă controlului de constituţionalitate, reprezintă o reglementare complet nouă şi diferită în raport cu forma adoptată de Senat. Astfel, Curtea observă, pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
    50. Drept consecinţă, Curtea constată că, în procesul legislativ de adoptare a actului normativ supus controlului de constituţionalitate, Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a fost exclus de la dezbaterea unei părţi semnificative din această lege, respectiv conţinutul art. II, intervenţiile Camerei Deputaţilor nereprezentând simple modificări şi completări ale materiei adoptate de Senat, ci reglementări noi, având un obiect distinct, cu încălcarea evidentă a principiului bicameralismului şi a dialogului cooperant care trebuie să existe între cele două Camere ale Parlamentului.
    51. Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţiile art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate, precum şi modificarea titlului acestei legi au fost adoptate cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (1).
    52. Mai mult, în context apar ca fiind relevante şi cele reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în care s-a arătat că Parlamentul este organul legislativ suprem al poporului român, însă în procedura de legiferare trebuie să respecte exigenţele constituţionale referitoare la aspectele formale ale acesteia. Astfel, în procedura generală de legiferare ţine de opţiunea exclusivă a Parlamentului să adopte reglementările pe care le consideră oportune sau necesare, cu respectarea Constituţiei, însă, în procedura specială de aprobare a ordonanţelor, emise în baza unei legi de abilitare, sau a ordonanţelor de urgenţă, Parlamentul trebuie să se limiteze la obiectul acesteia, neputând promova soluţii legislative ce nu se circumscriu obiectului de reglementare al ordonanţei/ordonanţei de urgenţă sau nu sunt în legătură cu acesta. În condiţiile în care Curtea a constatat că textul criticat nu se subsumează obiectului de reglementare al ordonanţei de urgenţă, ci promovează soluţii legislative distincte ce nu au făcut obiectul actului de delegare legislativă şi nici nu sunt în legătură cu acesta, a apreciat că sunt încălcate prevederile art. 115 alin. (7) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie (Decizia nr. 590 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 939 din 13 octombrie 2020, paragrafele 35-37).
    53. Întrucât în prezenta cauză Curtea constată o situaţie similară celei mai sus amintite, apreciază că se impune păstrarea aceleiaşi soluţii de constatare a neconstituţionalităţii actului normativ analizat în raport cu prevederile art. 115 alin. (7) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    54. Având în vedere admiterea criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, privind încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 61 alin. (2), ale art. 75 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (7) din Constituţie, Curtea constată că nu mai este necesară analizarea celorlalte critici formulate de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, sau Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, paragraful 33). Soluţia din cauza de faţă sancţionează exclusiv nerespectarea exigenţelor impuse de Constituţie în ceea ce priveşte procedura legislativă de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate, Parlamentul având competenţa de a proceda la adoptarea acesteia în conformitate cu dispoziţiile din Legea fundamentală.
    55. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituţiile publice şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2024.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Patricia-Marilena Ionea

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 556 din 29 octombrie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"