Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 554 din 18 septembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 554 din 18 septembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 137 din 20 februarie 2019

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu     │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya        │- judecător       │
│Teodoroiu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cosmin-Marian      │-                 │
│Văduva             │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Matei-Eugen Vasile în Dosarul nr. 6.589/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.899D/2017.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 septembrie 2018, în lipsa părţilor, care au fost legal citate. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus note scrise în sensul admiterii acesteia.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care evocă dispoziţiile art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care permit, în anumite condiţii şi scopuri, ingerinţa unei autorităţi publice în viaţa privată. Arată că ingerinţa este prevăzută de lege, respectiv art. 8 din Legea nr. 677/2001, şi necesară în vederea asigurării colectării veniturilor la bugetul de stat. Prin urmare, conchide reprezentantul Ministerului Public, excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 22 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 6.589/2/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Excepţia a fost ridicată de Matei-Eugen Vasile, reclamant într-o cauză având ca obiect anularea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 558/2016 privind Procedura de publicare a listelor debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi cuantumul acestor obligaţii.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale cu privire la persoanele fizice, încălcând art. 26 şi art. 53 din Constituţia României. Datele publicate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) în temeiul acestor prevederi din Codul de procedură fiscală şi al Ordinului preşedintelui ANAF nr. 558/2016 atacat sunt date personale, respectiv date despre persoane identificate sau identificabile, menţionându-se numele, localitatea de domiciliu şi informaţii fiscale (debite), care sunt acoperite de noţiunea de viaţă privată, în înţelesul alin. (1) din art. 26 al Constituţiei României. În consecinţă, orice măsură care aduce atingere dreptului la viaţă privată, cum este şi publicarea unor liste ale „datornicilor“ cu referire la persoane fizice identificate sau identificabile, reprezintă o restrângere neconstituţională a acestui drept, dacă nu respectă cerinţele art. 53 din Constituţia României.
    6. Autorul apreciază că dispoziţiile legale criticate nu urmăresc niciunul dintre scopurile prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie şi nu îndeplinesc nici condiţiile referitoare la necesitatea şi proporţionalitatea restrângerii. Astfel, „descurajarea, prevenirea şi reducerea arieratelor la bugetul general consolidat“ şi „creşterea gradului de conformare voluntară şi reducerea arieratelor“, menţionate ca scop al art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală de către pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauza aflată pe rolul instanţei judecătoreşti care a sesizat Curtea Constituţională, nu se încadrează în niciunul dintre scopurile menţionate limitativ de prevederile art. 53 alin. (1) din Constituţie.
    7. Cu privire la proporţionalitatea măsurii restrângerii, autorul arată că prevederile art. 162 din Legea nr. 207/2015 nu stabilesc nicio măsură de natură a realiza un just echilibru între scopul urmărit şi respectarea dreptului la viaţă privată al persoanelor fizice. În temeiul acestei prevederi legale, organele fiscale pot proceda şi au şi procedat la publicarea de date personale a zeci sau sute de mii de persoane fizice, într-o formă care permite reutilizarea acestora de către cei care doresc, fără nicio formă de protecţie.
    8. Mai mult, arată autorul, scopul urmărit, respectiv reducerea arieratelor, poate fi atins şi pe alte căi, respectiv prin procedura de executare silită, având în vedere că este vorba de debite deja înregistrate, care nu presupun nicio atingere adusă dreptului la viaţă privată.
    9. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal arată că punctul său de vedere este obligatoriu faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 doar în măsura în care excepţia de neconstituţionalitate ar fi fost invocată din oficiu, pentru motivarea încheierii de învestire. În schimb, în celelalte ipoteze, anume atunci când titularul excepţiei este una dintre părţile litigante, instanţa de judecată are doar facultatea de a prezenta o opinie.
    10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    11. Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere exprimat într-un dosar anterior al Curţii Constituţionale.
    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, care au următorul cuprins:
    "(1) Organele fiscale au obligaţia de a publica pe pagina de internet proprie lista debitorilor persoane fizice şi juridice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi cuantumul acestor obligaţii.
(2) Lista se publică trimestrial, până în ultima zi a primei luni din trimestrul următor celui de raportare şi cuprinde obligaţiile fiscale restante la sfârşitul trimestrului şi neachitate la data publicării listei, al căror plafon se stabileşte astfel:
    a) în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.;
    b) în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre a consiliului local.
(3) Înainte de publicare, obligaţiile fiscale restante se notifică debitorilor. Obligaţiile fiscale ale sediilor secundare plătitoare de salarii şi venituri asimilate salariilor se notifică persoanei în structura căreia acestea funcţionează.
(4) În termen de 15 zile de la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale datorate, organul fiscal competent operează modificările pentru fiecare debitor care şi-a achitat aceste obligaţii.
(5) Prevederile prezentului articol se aplică şi pentru obligaţiile fiscale stabilite prin titluri de creanţă împotriva cărora contribuabilul a exercitat căile de atac prevăzute de lege, până la soluţionarea căilor de atac, caz în care organul fiscal face menţiuni cu privire la această situaţie. Ori de câte ori contribuabilul obţine suspendarea executării actului administrativ fiscal în condiţiile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile prevederile alin. (4)."

    15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale de la art. 26 care reglementează dreptul la viaţă privată şi prevederilor art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că în Hotărârea din 8 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei, pct. 192, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut următoarele: „În contextul datelor personale, Curtea s-a referit anterior la Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981 (...), al cărei scop este «să asigure...pentru orice particular...respectul pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale, şi în particular dreptul său la viaţă privată referitor la procesarea automată a datelor personale care îl privesc» (Articolul 1). Datele personale sunt definite în articolul 2 ca «orice informaţie referitoare la un particular identificat sau identificabil» (...). Curtea a identificat exemple de date personale referitoare la cele mai intime şi personale aspecte ale unui particular, cum sunt situaţia sănătăţii (...), atitudinea referitoare la religie (...), şi orientarea sexuală (...) şi a stabilit că astfel de categorii de date constituie componente particulare ale vieţii private care se bucură de întinderea protecţiei articolului 8 din Convenţie“.
    17. În plus, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, de exemplu în Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, paragraful 30, că datele personale şi procesarea acestor informaţii ţin de viaţa privată a individului.
    18. Prin urmare, având în vedere cele învederate, precum şi faptul că informaţiile referitoare la înregistrarea de către persoana fizică a unor obligaţii fiscale restante, precum şi la cuantumul acestora sunt date cu caracter personal acoperite de dispoziţiile art. 8 paragraful 1 din Convenţie, Curtea reţine că dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţie şi cele ale articolului 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt deopotrivă aplicabile în cauza de faţă.
    19. Curtea reţine, în continuare, că informaţiile la care se referă dispoziţiile art. 162 alin. (1) din Codul de procedură fiscală sunt date cu caracter personal şi în sensul dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Regulamentul 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 119 din 4 mai 2016, potrivit cărora „«date cu caracter personal» înseamnă orice informaţii privind o persoană fizică identificată sau identificabilă («persoana vizată»);“. În plus, protecţia datelor cu caracter personal este consacrată atât la nivelul dreptului primar al Uniunii Europene, respectiv dispoziţiile art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora „(1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. (2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate şi pe baza consimţământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum şi dreptul de a obţine rectificarea acestora.“, cât şi la nivelul dreptului derivat european, respectiv art. 1 alin. (2) din Regulamentul anterior menţionat, potrivit căruia „Prezentul regulament asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice şi în special a dreptului acestora la protecţia datelor cu caracter personal.“ Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, datele fiscale constituie date cu caracter personal în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 95/46 (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 27 septembrie 2017, Peter Puškár, C-73/16, ECLI:EU:C:2017:725, punctul 41, şi Hotărârea din 1 octombrie 2015, Bara şi alţii, C-201/14, EU:C:2015:638, punctul 29).
    20. Curtea reţine, procedând la efectuarea testului de proporţionalitate, că publicarea de către organele fiscale pe pagina de internet proprie a listei debitorilor persoane fizice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi a cuantumului acestor obligaţii, impusă de dispoziţiile art. 162 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, reprezintă un amestec/o ingerinţă în dreptul cetăţenilor ca autorităţile publice să le respecte şi să le ocrotească viaţa privată. Ca atare, Curtea va verifica dacă ingerinţa respectă condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 8 paragraful al 2-lea din Convenţie, potrivit cărora „Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.“
    21. Cu referire la condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că aceasta implică deopotrivă exigenţa ca ingerinţa să aibă un temei în dreptul intern şi să fie compatibilă cu domnia legii, principiu expres menţionat în Preambulul Convenţiei şi inerent obiectului şi scopului articolului 8 din Convenţie (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 decembrie 2008, pronunţată în Cauza S. şi Marper împotriva Marii Britanii, pct. 95-96, precum şi hotărârile acolo citate). Astfel, legea trebuie să fie în mod adecvat accesibilă şi predictibilă, adică formulată cu o precizie suficientă încât să îi permită particularului - la nevoie cu sfat potrivit - să îşi reglementeze conduita. Pentru ca dreptul intern să îndeplinească aceste cerinţe, trebuie să ofere protecţie juridică adecvată împotriva arbitrariului şi, ca atare, să indice cu suficientă claritate întinderea puterii discreţionare conferite autorităţilor competente şi maniera exercitării acesteia. Nivelul de precizie impus legislaţiei interne - căreia nu i se cere, sub nicio formă, să dispună cu privire la orice posibilitate - depinde într-o măsură considerabilă de conţinutul actului normativ în discuţie, domeniul său de aplicare şi numărul şi calitatea celor cărora le este destinat.
    22. În aplicarea acestor principii în cauza de faţă, Curtea reţine că, referitor la condiţia ca ingerinţa să aibă un temei în dreptul intern, aceasta este în mod evident satisfăcută, având în vedere că publicarea de către organele fiscale pe pagina de internet proprie a listei debitorilor persoane fizice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi a cuantumului acestor obligaţii este prevăzută într-un act de reglementare primară, respectiv în dispoziţiile art. 162 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.
    23. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 162 din Codul de procedură fiscală respectă şi exigenţele de claritate a legii întrucât întinderea puterii discreţionare a organelor fiscale este bine delimitată. Astfel, sunt descrise cu un grad rezonabil de precizie, pe de o parte, situaţia de fapt care poate antrena exercitarea autorităţii organelor fiscale, respectiv înregistrarea unor obligaţii fiscale restante şi, pe de altă parte, conţinutul şi natura intervenţiei organelor fiscale, respectiv publicarea pe pagina proprie de internet a listei debitorilor persoane fizice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi a cuantumului acestor obligaţii.
    24. De asemenea, Curtea reţine că orice persoană, cu un grad minimal de diligenţă, poate realiza dacă este vizată de dispoziţiile art. 162 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, având în vedere, în special, faptul că termeni şi noţiuni precum obligaţie fiscală, înregistrare de întârziere în executarea acestora sau obligaţii fiscale restante nu sunt folosiţi în legislaţia procesuală fiscală într-un mod care se îndepărtează de la semnificaţia obişnuită a acestora în limbajul cotidian. În plus, Codul de procedură fiscală conţine definiţii tehnice ale noţiunilor obligaţie fiscală, obligaţie fiscală principală şi obligaţie fiscală accesorie (a se vedea definiţiile de la art. 1 pct. 27, 28 şi 29 din Codul de procedură fiscală). De asemenea, Ordinul preşedintelui ANAF nr. 558/2016 conţine o definiţie suficient de detaliată a noţiunii esenţiale obligaţii fiscale restante şi indică, în plus, obligaţiile fiscale care nu sunt considerate obligaţii fiscale restante (a se vedea pct. 3 din anexa la Ordinul preşedintelui ANAF nr. 558/2016).
    25. Curtea mai reţine că nici faptul publicării informaţiilor prevăzute de art. 162 alin. (1) din Codul de procedură fiscală nu poate ridica, în mod normal, dificultăţi de înţelegere pentru orice persoană care depune minime diligenţe în acest sens. În sfârşit, cu privire la problema dacă dispoziţiile art. 162 alin. (1) din Codul de procedură fiscală sunt de aşa natură formulate încât destinatarii acestora au posibilitatea să îşi conformeze conduita prin luarea în considerare şi a măsurilor pe care acestea le prevăd, Curtea reţine dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.“ Or, în condiţiile în care însăşi Constituţia stabileşte într-o manieră lipsită de echivoc o astfel de obligaţie, destinatarii dispoziţiilor criticate în prezenta cauză şi care, în principiu, sunt aceiaşi cu destinatarii îndatoririi consacrate de art. 56 din Constituţie îşi pot adapta cu relativă uşurinţă conduita prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 162 din Codul de procedură fiscală.
    26. Curtea conchide că dispoziţiile art. 162 din Codul de procedură fiscală respectă exigenţele de calitate a legii, stabilite în jurisprudenţa sa constantă, precum şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    27. Cu referire la legitimitatea obiectivului urmărit de stat prin ingerinţa în viaţa privată ocrotită şi garantată de art. 26 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit pct. 1 al anexei la Ordinul preşedintelui ANAF nr. 558/2016, obiectivul dispoziţiilor criticate constă în descurajarea acumulării de arierate bugetare de către contribuabili, persoane fizice şi juridice. Cu alte cuvinte, măsura criticată în prezenta cauză urmăreşte sporirea efectivităţii încasărilor bugetare. Acest obiectiv poate fi uşor subsumat conceptului de bunăstare economică a ţării, conţinut în enumerarea de la paragraful 2 al art. 8 din Convenţie, iar legitimitatea lui nu poate fi pusă la îndoială, în contextul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea din 23 februarie 1995, pronunţată în Cauza Gasus Dosier- Und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, pct. 61, că „facilitarea recuperării datoriilor fiscale se situează în mod clar în limitele interesului general.“
    28. Ca ultimă etapă a testului de proporţionalitate, Curtea va analiza dacă, prin adoptarea măsurii criticate, statul a menţinut un just echilibru între cele două interese concurente, respectiv dreptul fundamental la respectarea de către autorităţile publice a datelor cu caracter personal şi interesul public al asigurării colectării efective a impozitelor şi taxelor. Altfel spus, Curtea va stabili, urmând dispoziţiile art. 8 paragraful 2 din Convenţie, dacă publicarea de către organele fiscale pe pagina de internet proprie a listei debitorilor persoane fizice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi a cuantumului acestor obligaţii constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru bunăstarea economică a ţării.
    29. Principiile care vor ghida această analiză a Curţii sunt cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de exemplu Hotărârea din 22 decembrie 2015, pronunţată în Cauza G.S.B împotriva Elveţiei, pct. 89-90, ca fiind aplicabile în ceea ce priveşte categoriile speciale de date cu caracter personal (date sensibile). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază rolul esenţial jucat de protecţia datelor cu caracter personal în protejarea respectului faţă de viaţa privată aşa cum este garantată de articolul 8 din Convenţie. Dreptul intern trebuie deci să prevadă garanţii potrivite în vederea prevenirii oricărei comunicări sau dezvăluiri a datelor personale medicale în măsura în care acestea pot să fie inconsistente cu garanţiile oferite de articolul 8 din Convenţie. Mai mult, Curtea acceptă că protecţia confidenţialităţii anumitor tipuri de date personale poate să cedeze în faţa interesului referitor la investigarea şi urmărirea infracţiunilor şi a celui referitor la publicitatea procedurilor judiciare. În final, Curtea recunoaşte că o marjă de apreciere trebuie lăsată autorităţilor naţionale competente cu referire la menţinerea unui just echilibru între, pe de o parte, interesul publicităţii procedurilor judiciare, şi, pe de altă parte, interesele părţii sau ale unui terţ în menţinerea confidenţialităţii unor astfel de date.
    30. În verificarea procesului de menţinere de către legiuitor, când a adoptat dispoziţiile art. 162 din Codul de procedură fiscală, a justului echilibru între, pe de o parte, interesul privat referitor la datele cu caracter personal, protejat de art. 26 alin. (1) din Constituţie şi art. 8 paragraful 1 din Convenţie, şi, pe de altă parte, interesul public al unei colectări efective a impozitelor care face parte din realizarea bunăstării economice a ţării, protejat de art. 8 paragraful 2 din Convenţie, Curtea Constituţională va analiza, mai întâi, importanţa interesului public şi, ulterior, a celui privat.
    31. În ceea ce priveşte importanţa interesului public al unei colectări efective a impozitelor şi a taxelor, Curtea reaminteşte că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili taxele şi impozitele, precum şi de a configura regimul juridic al acestora, întemeiate, potrivit paragrafului 15 al Deciziei nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, pe dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Constituţie. În aceeaşi decizie, Curtea a evocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că statul, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50) [paragraful 16].
    32. De asemenea, Curtea reţine şi faptul că, pronunţându-se cu privire la acţiunile pe care statul le consideră necesare în vederea asigurării plăţii impozitelor şi taxelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea din 23 februarie 1995, pronunţată în Cauza Gasus Dosier- Und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, pct. 60: „[...] cauza de faţă priveşte dreptul statelor să adopte legi pe care le consideră necesare în scopul «asigurării plăţii taxelor» [...] În adoptarea unor astfel de legi, puterii legiuitoare trebuie să i se recunoască o largă marjă de apreciere, în special cu privire la problema dacă - şi, în caz afirmativ, în ce măsură - autorităţile fiscale trebuie să fie plasate într-o situaţie mai bună pentru a executa datoriile fiscale decât poziţia în care se află creditorii obişnuiţi cu referire la executarea datoriilor comerciale. Curtea respectă opţiunea legiuitorului în asemenea privinţe, cu excepţia cazului în care aceasta este lipsită de orice fundament rezonabil“.
    33. De asemenea, în Hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Mateescu împotriva României, paragraful 26, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „[...] obiectul art. 8 este în principal acela de a proteja persoanele particulare împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice, obligând statul să se abţină de la asemenea ingerinţe. Într-un astfel de context, trebuie să se ţină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesul general şi interesele persoanei în cauză. Marja de apreciere a statului este mai amplă în cazul în care se impune păstrarea unui echilibru just între interese private şi publice concurente sau între diverse drepturi prevăzute de Convenţie [a se vedea, între multe alte hotărâri, Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6.339/05, pct. 77, CEDO 2007-1]“.
    34. Într-o cauză ale cărei particularităţi de fapt sunt, sub aspecte importante, asemănătoare cu cele din cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 mai 2006, pronunţată în Cauza Riener împotriva Bulgariei, paragraful 119, a reţinut că „Interesul public în recuperarea impozitelor neplătite de o asemenea valoare [estimată la 150.000 euro] poate justifica limitări adecvate ale drepturilor petentului. Statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în instituirea şi organizarea politicilor lor fiscale şi să adopte măsurile menite să asigure plata impozitelor“ (instanţa europeană a trimis, mutatis mutandis, la Hotărârea din 22 septembrie 1994, pronunţată în Cauza Hentrich împotriva Franţei, pct. 39).“
    35. Cu referire specifică la interesul unei mai eficiente colectări a impozitelor, Curtea reţine că însăşi existenţa statului şi a instituţiilor sale este condiţionată de disponibilitatea resurselor financiare. Din acest motiv, titlul IV al Constituţiei - Economia şi finanţele publice -, precum şi alte articole din Constituţie, conţin dispoziţii care tratează acest aspect. Astfel, dacă art. 137 alin. (1) din Constituţie prevede că „Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege“, iar potrivit art. 139 alin. (1), „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“, art. 56 alin. (1) dispune că „Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice“.
    36. De altfel, şi Curtea Constituţională a reţinut importanţa constituţională a interesului public de a încasa creanţele bugetare. Astfel, în Decizia nr. 1.495 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Curtea a făcut referire la existenţa unei abordări constante a instanţei de contencios constituţional în sensul că adoptarea unui regim juridic special în materia creanţelor bugetare îşi găseşte fundamentul constituţional în dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naţionale în activitatea financiară. Acest temei constituţional justifică un drept special, de preferinţă în favoarea statului, în ceea ce priveşte efortul de încasare a creanţelor bugetare şi de asigurare a veniturilor publice la bugetul de stat. Tocmai acest drept special al statului întăreşte concluzia potrivit căreia interesul public al colectării taxelor şi impozitelor are o greutate mare.
    37. Cu referire specifică la interesul protejat de art. 8 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în Hotărârea din 22 decembrie 2015, pronunţată în cauza G.S.B împotriva Elveţiei, precitată, pct. 93, că rezultă din jurisprudenţa sa că protecţia acordată datelor personale depinde de o serie de factori, incluzând natura dreptului convenţional în discuţie, importanţa sa pentru persoana în cauză şi natura şi scopul ingerinţei. Potrivit Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 decembrie 2008, pronunţată în Cauza S. şi Marper împotriva Marii Britanii, pct. 102, marja de apreciere a statului tinde să fie mai redusă atunci când dreptul în discuţie are o importanţă crucială pentru exercitarea efectivă de către individ a unor drepturi intime sau drepturi cheie. În cazul în care un aspect cu o importanţă specială pentru existenţa sau identitatea individului este în joc, marja permisă statului trebuie să fie restricţionată.
    38. În aplicarea acestor principii la cauza de faţă, Curtea reţine că publicarea pe pagina de internet proprie a organelor fiscale a listelor debitorilor persoane fizice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi a cuantumului acestora, în niciun caz nu pune în discuţie aspecte cruciale ale vieţii private a acestor debitori şi cu atât mai puţin ridică probleme care ţin de identitatea ori existenţa acestora. În mod similar, de altfel, s-a raportat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la situaţia de fapt din cauza soluţionată prin Hotărârea din 22 decembrie 2015, pronunţată în Cauza G.S.B împotriva Elveţiei, precitată, pct. 93. Astfel, Curtea a reţinut că „dezvăluirea de informaţii personale criticată viza doar date bancare ale petentului, adică informaţie financiară pură; aceasta, deci, nu implică în niciun caz transmiterea de detalii intime sau date strâns legate de identitatea sa, care ar fi pretins o protecţie sporită. Ca atare Elveţia a avut o marjă largă de apreciere într-un asemenea caz“.
    39. Astfel, art. 162 alin. (3) din Codul de procedură fiscală dispune că „Înainte de publicare, obligaţiile fiscale restante se notifică debitorilor. Obligaţiile fiscale ale sediilor secundare plătitoare de salarii şi venituri asimilate salariilor se notifică persoanei în structura căreia acestea funcţionează.“ Această dispoziţie reprezintă manifestarea intenţiei legiuitorului de a nul lua prin surprindere pe debitor, care poate evita in extremis publicarea informaţiilor care au caracter personal pe site-ul organului fiscal prin plata restanţelor imediat ce primeşte notificarea. Mai important, acest alineat reprezintă garanţia că scopul pentru care datele cu caracter personal sunt publicate pe internet este exclusiv acela de a-i determina pe debitori să îşi execute obligaţiile fiscale restante. Publicarea listei debitorilor persoane fizice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi a cuantumului acestor obligaţii reprezintă un mijloc care este apt să conducă la o mai bună colectare a impozitelor şi a taxelor care, la rândul său, reprezintă o condiţie necesară pentru subzistenţa statului însuşi şi a structurii constituţionale.
    40. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 162 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, „În termen de 15 zile de la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale datorate, organul fiscal competent operează modificările pentru fiecare debitor care şi-a achitat aceste obligaţii“, iar, potrivit pct. 13 al anexei la Ordinul preşedintelui ANAF nr. 558/2016, „În termen de 15 zile de la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale datorate, organul fiscal central operează, din oficiu, modificările pentru fiecare debitor care şi-a achitat aceste obligaţii, în sensul eliminării din liste“. Aceste dispoziţii sunt dovada că măsura criticată prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate se rezumă să interfereze cu viaţa privată a persoanelor doar pentru atingerea obiectivului urmărit şi doar atât cât este necesar pentru a atinge obiectivul legitim urmărit prin instituirea ei. De asemenea, aceste dispoziţii legale reprezintă garanţia oferită debitorilor că, odată ce şi-au achitat obligaţiile fiscal restante, nu mai pot fi identificaţi pentru o perioadă mai lungă decât cea necesară scopului în vederea căruia sunt stocate (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 decembrie 2008, pronunţată în cauza S. şi Marper împotriva Marii Britanii, pct. 103: „Dreptul intern trebuie, mai ales, să asigure că asemenea date sunt relevante şi nu sunt excesive prin raportare la scopurile pentru care ele sunt stocate; şi că sunt păstrate într-o formă care să nu permită identificarea titularilor drepturilor cu privire la acestea pentru perioade care nu sunt mai lungi decât perioada necesară scopului în vederea căruia acestea sunt stocate (a se vedea articolul 5 din Convenţia pentru Protecţia Datelor şi Preambulul acesteia şi Principiul 7 al Recomandării nr. R(87) 15 a Comitetului de Miniştri care reglementează folosirea datelor personale de către poliţie). Dreptul intern trebuie, de asemenea, să ofere garanţii adecvate că datele personale reţinute sunt în mod eficient protejate de folosire neconformă şi de abuz (a se vedea, mai ales, articolul 7 al Convenţiei Protecţiei Datelor)“.
    41. Curtea reţine că statul păstrează o marjă de apreciere cu privire la stabilirea termenului în care trebuie operate modificările pe site-ul organului fiscal. Cu referire la stabilirea concretă a termenului, respectiv 15 zile, Curtea constată că acesta este rezonabil.
    42. În sfârşit, potrivit pct. 16 al anexei la Ordinul preşedintelui ANAF nr. 558/2016, „De corectitudinea acestor informaţii care vor fi transmise Direcţiei generale de tehnologia informaţiei în vederea publicării pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală răspunde conducătorul organului fiscal central competent în administrarea obligaţiilor fiscale restante ale debitorilor ce fac obiectul publicării“. O astfel de prevedere reprezintă tocmai o garanţie în sensul că prelucrarea datelor cu caracter personal nu va fi realizată în mod abuziv, ci conform exigenţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    43. Prin urmare, având în vedere caracterul adecvat al garanţiilor prevăzute de art. 162 din Codul de procedură fiscală, Curtea apreciază că intensitatea ingerinţei nu este excesivă. Această concluzie este determinată şi de împrejurarea că ingerinţa vizează obligaţiile fiscale restante ale acestora şi nu obligaţiile fiscale neajunse la scadenţă. Mai mult decât atât, contribuabilul este pe deplin conştient de (1) rangul constituţional al îndatoririi de a contribui la cheltuielile publice şi că (2) orice obligaţie se naşte în vederea executării ei, întocmai şi la timp, astfel încât cu greu se poate admite că folosirea, de către titularul dreptului şi obligaţiei de a colecta taxele şi impozitele, a unui instrument precum măsura criticată este de natură să îi ia prin surprindere pe contribuabili. Curtea mai reţine că, în contextul prezentei analize, o anumită relevanţă prezintă şi faptul că, în sistemul structurii constituţionale actuale, obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi prin taxe la cheltuielile publice, reprezintă una dintre îndatoririle fundamentale consacrate de capitolul III - Îndatoriri fundamentale din titlul II al Constituţiei României. Rezultă deci că acestei îndatoriri trebuie să îi fie recunoscut un rol aparte, în orice caz suficient de important încât să legitimizeze statul, ca titular al dreptului de a încasa obligaţiile şi taxele menţionate în dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Constituţie, să adopte o măsură precum cea prevăzută de art. 162 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.
    44. În final, Curtea reţine că şi Curtea Constituţională a Sloveniei, într-o hotărâre prin care a respins criticile de neconstituţionalitate formulate împotriva unei măsuri similare celei criticate în prezenta cauză, a stabilit că „Un sistem fiscal efectiv serveşte, fără îndoială, un interes public. În plus, Adunarea Naţională a arătat că publicarea s-a făcut şi în scopul de a oferi publicului general o viziune cu privire la situaţia restanţierilor fiscali. [...] În măsura în care restanţierii nu îşi plătesc impozitele, sarcina fiscală a fiecărui contribuabil devine mai mare sau serviciile oferite acestora de către stat pot fi limitate“. De asemenea, Curtea Constituţională a Sloveniei, în decizia anterior citată, a mai arătat că „Informaţia că un particular este restanţier fiscal nu se poate bucura de o protecţie puternică în ceea ce priveşte caracterul privat al informaţiilor. Această informaţie nu evidenţiază detalii referitoare la viaţa privată a particularului cu privire la care acesta şi-ar putea forma aşteptarea legitimă că vor rămâne ferite de privirea publicului.“.
    45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Matei-Eugen Vasile în Dosarul nr. 6.589/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 septembrie 2018.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cosmin-Marian Văduva

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 554 din 18 septembrie 2018

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 554 din 18 septembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 554 din 18 septembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală