Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Valeriu Ştefan Zgonea în Dosarul nr. 48.938/3/2017/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală - Judecătorul de cameră preliminară. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 949D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12 decembrie 2019, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea, şi a domnului Todică Alexandru Victor, avocatul autorului excepţiei, acesta având delegaţia depusă la dosar. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 4 februarie 2020, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 31 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 48.938/3/2017/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală - Judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală coroborate cu cele ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Valeriu Ştefan Zgonea într-o cauză penală. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia apreciază că din coroborarea textelor de lege criticate rezultă că se permite altor entităţi în afara organelor de urmărire penală, precum lucrătorilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii, să realizeze activităţi de interceptare a convorbirilor telefonice ce ar urma să constituie ulterior mijloace de probă în cadrul unui dosar penal, contrar dispoziţiilor legale şi constituţionale care interzic în mod expres acest lucru. Susţine că, dacă s-ar admite această interpretare, s-ar încălca normele constituţionale privind obligativitatea respectării legilor, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei, precum şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 5. Astfel, solicită pronunţarea unei decizii de admitere cu privire la modul de interpretare a normelor procesual penale din materia interceptării şi supravegherii tehnice. Apreciază că textele de lege criticate ar putea să corespundă exigenţelor constituţionale numai în măsura în care sintagma „înregistrările efectuate de alte persoane“ se interpretează în sensul că pot constitui mijloc de probă numai acele înregistrări realizate de către organele de urmărire penală, cu respectarea legii. 6. În continuare, invocă Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, paragraful 35, apreciind că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, sens în care textul de lege criticat ar urma să fie apreciat neconstituţional în măsura în care legiuitorul ar fi permis altor persoane să realizeze activităţi de urmărire penală. Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală coroborate cu art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991 ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, solicită să se constate caracterul neconstituţional al normelor legale criticate. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală - Judecătorul de cameră preliminară apreciază că dispoziţiile criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei, având în vedere garanţiile conferite de celelalte legi speciale şi de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, deşi autorul excepţiei se referă la întreg alineatul (3) al art. 139 din Codul de procedură penală, din motivarea excepţiei rezultă că acesta are în vedere doar teza finală a acestuia. Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, cu următorul conţinut: - Art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“; – Art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991: „(1) Informaţii din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate: [...] d) organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni.“ 12. Autorul excepţiei susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 referitor la secretul corespondenţei şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Curtea observă că, prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor criticate, din aceeaşi perspectivă ca şi în prezenta cauză. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că interceptările şi înregistrările realizate în cadrul urmăririi penale în baza art. 138 şi următoarele din Codul de procedură penală constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) coroborat cu art. 143 din acelaşi act normativ, mijloace de probă. 14. Referitor la înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991, Curtea a reţinut că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. În desfăşurarea activităţilor specifice, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot descoperi informaţii ce privesc săvârşirea unor infracţiuni, situaţie în care, potrivit art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală. 15. Totodată, Curtea a constatat că, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, „datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reţinute în scris şi transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, însoţite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile şi/sau comunicările interceptate, redate în scris, şi/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoţite de conţinutul digital original al acestora“. În egală măsură, Curtea a observat că, în general, dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la „date şi informaţii“, iar din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 7 lit. a), ale art. 8 alin. (1), ale art. 12 alin. (2) şi ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 rezultă că dispoziţiile acestui act normativ se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale, instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca în cuprinsul acestuia să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. 16. Astfel, Curtea a reţinut că prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin. (1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin. (2) lit. a)-e) al aceluiaşi articol enumeră expres mijloacele de probă, şi anume: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd că „proba se obţine în procesul penal prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege“. Totodată, în materia înregistrărilor, Curtea a observat că art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege. 17. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991. Astfel, Curtea a constatat că problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale. Prin urmare, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991. 18. Având în vedere criticile formulate în prezenta cauză, precum şi cele anterior expuse, Curtea constată că se impun menţinerea soluţiei reţinute prin decizia antereferită şi respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. 19. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 25 aprilie 2017, a constatat constituţionalitatea acestora. Mai mult, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea a statuat că eliminarea unei dispoziţii asemănătoare celei conţinute de art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Astfel, Curtea a apreciat că eliminarea posibilităţii de probaţiune limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune şi nu numai al acesteia de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală. 20. Cu toate acestea, Curtea observă că, pronunţând deciziile anterioare, nu a avut în vedere situaţia înregistrărilor rezultate din activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale. Astfel, Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată, s-a referit expres la teza întâi a art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, precitată, enumeră situaţiile care pot avea ca rezultat înregistrări ce pot fi folosite ca mijloace de probă, şi anume „imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei“. Cu alte cuvinte, Curtea a avut în vedere acele înregistrări care nu sunt obţinute în urma unei proceduri ce necesită o autorizaţie prealabilă emisă de un judecător. 21. Curtea observă că în prezenta cauză autorul excepţiei critică dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care din actele dosarului rezultă că în cauza penală au fost utilizate înregistrări rezultate în urma punerii în executare a mandatelor de securitate naţională, potrivit Legii nr. 51/1991. Cu alte cuvinte, autorul excepţiei solicită instanţei de contencios constituţional să stabilească dacă este constituţională conferirea, prin dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, a calităţii de mijloc de probă înregistrărilor realizate de către organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale ca urmare a desfăşurării activităţii de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale. 22. Aşa fiind, Curtea apreciază că situaţia expusă de autorul excepţiei în prezenta cauză este diferită de cele analizate anterior în jurisprudenţa sa, astfel că nu se poate realiza o aplicare mutatis mutandis a jurisprudenţei anterioare. 23. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală fac parte din capitolul „Metode speciale de supraveghere sau cercetare“, articolul având denumirea marginală „Supravegherea tehnică“. Alineatul (3) al art. 139 din Codul de procedură penală reglementează două teze referitoare la conferirea calităţii de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele care sunt rezultatul punerii în executare a unor metode speciale de supraveghere sau cercetare, autorizate potrivit Codului de procedură penală. Astfel, prima teză se referă la acele înregistrări prevăzute în capitolul IV al titlului IV din Codul de procedură penală, care sunt efectuate de părţi sau de alte persoane. Aceste înregistrări constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care cei ce le pun la dispoziţia organului judiciar le-au purtat cu terţii. 24. Cea de-a doua teză se referă la orice înregistrare, altele decât cele care intră în categoria metodelor speciale de supraveghere sau cercetare (potrivit Codului de procedură penală) sau cele efectuate de părţi sau de alte persoane referitoare la propriile convorbiri sau comunicări. Astfel, în categoria reglementată intră toate înregistrările care nu sunt interzise de lege, aceasta fiind una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca acestea să obţină calitatea de mijloc de probă. Pe de altă parte, Curtea constată că în această categorie se pot identifica atât înregistrări care rezultă din activităţi care necesită autorizare din partea unui judecător, cât şi din activităţi care nu necesită respectarea unei astfel de proceduri. 25. În acest context, având în vedere criticile de neconstituţionalitate, Curtea constată că activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale este reglementată de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Această activitate se execută, potrivit art. 6 coroborat cu art. 8 şi art. 9 din actul normativ amintit, de către Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora, precum şi de Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, instituţii care îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specifice domeniilor lor de activitate. 26. Potrivit art. 13 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale poate fi împărţită în două categorii, în funcţie de necesitatea existenţei unei autorizaţii prealabile, după cum urmează: activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale care nu necesită o autorizaţie prealabilă - a se vedea art. 13 lit. a)-d) din Legea nr. 51/1991 coroborat cu art. 14-19 din acelaşi act normativ; activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale care necesită o autorizaţie prealabilă - a se vedea art. 13 lit. e) coroborat cu art. 12^1 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi art. 13 lit. f) coroborat cu art. 14-19 din acelaşi act normativ (şi anume, activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului). 27. Totodată, în ceea ce priveşte activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, Curtea observă că trebuie realizată o distincţie între acele activităţi din care pot rezulta înregistrări şi cele care nu au ca rezultat obţinerea unor înregistrări (a se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 51/1991). 28. Având în vedere cele anterior expuse, criticile de neconstituţionalitate formulate, precum şi modalitatea de reglementare a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea va analiza exclusiv în ce măsură înregistrările rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot avea calitatea de mijloc de probă. 29. În acest context, în ceea ce priveşte categoria mijloacelor de probă, Curtea observă că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a)-e) din Codul de procedură penală, nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. împotriva României, paragraful 31, a arătat că, deşi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern. 30. Aşa fiind, Curtea constată că, în esenţă, reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale incidente. Astfel, deşi legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Totodată, Curtea constată că, indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalităţii. 31. În acest context, Curtea constată că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora. 32. Curtea a reţinut, de exemplu, că, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent în materia mijloacelor de probă [...], este încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obţinere a probelor vizează constatarea existenţei sau inexistenţei acuzaţiei în materie penală, inclusiv garanţiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa în mod coerent şi unitar maniera de obţinere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei (Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019, paragraful 53). 33. Totodată, pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanţele în care au fost obţinute aruncă îndoiala asupra credibilităţii sau exactităţii lor (a se vedea, Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragrafele 88-90). 34. Aşa fiind, Curtea observă că, în prezent, art. 342 din Codul de procedură penală dispune că legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare. Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice. 35. Astfel, având în vedere că dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la „legalitatea administrării probelor“, Curtea a reţinut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care sau administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii - componentă intrinsecă a legalităţii -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele şi actele, prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege (Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 21 august 2018). 36. În privinţa măsurii supravegherii tehnice, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, aceasta este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, întrucât un astfel de raţionament face inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017). 37. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că în cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunţă inclusiv asupra legalităţii încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice şi a mandatului de supraveghere tehnică. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018. 38. Totodată, Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, de exemplu, Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, precitată, şi Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, având în vedere obiectul procedurii de cameră preliminară, a subliniat că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, Curtea a reţinut că verificarea legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Cu alte cuvinte, demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obţinându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar şi previzibil. 39. În acest context, Curtea reţine că una dintre garanţiile liberului acces la justiţie este efectivitatea acestuia, instanţa de contencios constituţional statuând că statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). De asemenea, Curtea a statuat că, în reglementarea exercitării accesului la justiţie, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr. 737 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 25 iulie 2008). 40. Curtea a apreciat că în analiza efectivităţii accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare trebuie analizate mai multe aspecte de ordin procedural şi substanţial ce ţin de reglementarea introducerii cererii în faţa instanţei de judecată, de posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, precum şi aspecte ce afectează efectivitatea accesului liber la justiţie ca, de exemplu, termenul de pronunţare asupra chestiunilor supuse analizei instanţei de judecată sau chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce. Curtea a constatat că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat (Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017). 41. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că efectivitatea verificării legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalităţii de administrare a probelor. 42. Plecând de la aceste premise, Curtea constată că în prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, şi anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală şi un sistem reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. 43. În ceea ce priveşte înregistrările ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii acestor mijloace de probă, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Curtea reţine că în cazul supravegherii tehnice autorizarea acesteia se poate dispune în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. 44. În ceea ce priveşte celelalte condiţii care trebuie îndeplinite, Curtea observă că dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală prevăd că această măsură trebuie să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii, iar probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. 45. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că în cazul acesta legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. Astfel, în cazul supravegherii tehnice dispuse potrivit Codului de procedură penală, Curtea constată că un aspect relevant este cel referitor la faptul că, în toate situaţiile, organul competent să analizeze legalitatea acestor măsuri este judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu. 46. Aşa fiind, atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condiţiile impuse de dispoziţiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare. 47. În acest context, Curtea constată că analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condiţiile prevăzute de acest act normativ. Curtea a reţinut că în cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 octombrie 2019, paragraful 44). 48. În ceea ce priveşte înregistrările rezultate ca urmare a desfăşurării unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, realizate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Curtea urmează a analiza în ce măsură sunt aplicabile aceleaşi garanţii referitoare la contestarea legalităţii mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute. 49. În primul rând, Curtea observă că desfăşurarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii se poate autoriza în cazul existenţei unei situaţii prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991, care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României. Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, aceste activităţi se pot dispune atunci când nu există alte posibilităţi ori sunt posibilităţi limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, iar acestea sunt necesare şi proporţionale, date fiind circumstanţele situaţiei concrete. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragraful 56). Curtea constată că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este examinată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnaţi de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanţă motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea activităţilor propuse. Solicitarea este examinată, de urgenţă, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşa fiind, în cazul activităţii specifice culegerii de informaţii care presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, dispuse potrivit Legii nr. 51/1991, măsura este dispusă întotdeauna de către un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 50. În acest context, Curtea observă că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului (ca şi măsurile de supraveghere tehnică reglementate de Codul de procedură penală) sunt supuse, în mod obligatoriu, încuviinţării prealabile a unui judecător. Cu toate acestea, Curtea subliniază, astfel cum a reţinut în propria jurisprudenţă, că a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Raportat la cauza de faţă, în condiţiile atribuirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, Curtea constată că încuviinţarea acestora de către un judecător nu echivalează cu existenţa unei prezumţii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecătoresc a priori. Cu alte cuvinte, legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, care sunt folosite în procesul penal, trebuie verificată respectând aceleaşi garanţii procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală. 51. Astfel, Curtea constată că în cadrul procesului penal judecătorul trebuie să poată verifica atât legalitatea mijlocului de probă - înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalităţii încheierii prin care s-a încuviinţat măsura, precum şi a mandatului emis cu această ocazie. 52. În acest context, Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii înregistrărilor - mijloace de probă ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, în cazul înregistrărilor - mijloace de probă ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalităţii acestora. 53. Astfel, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispoziţiile relevante din Legea nr. 51/1991, fie la cele din Codul de procedură penală, care diferă în mod evident. În acest context, Curtea subliniază cele constatate în jurisprudenţa sa, potrivit cărora ansamblul activităţilor derulate de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională. Pe de altă parte, Curtea a observat că activitatea procesual penală este destinată constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Aşa fiind, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţii procesual penale. Primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică şi teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situaţia în care, deşi activitatea specifică culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr. 51/1991, legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii. 54. Pe de altă parte, în afara implicaţiilor evidente ale finalităţilor diferite ale activităţilor întreprinse în domeniul securităţii naţionale şi ale activităţilor procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr. 51/1991 se ajunge în situaţia în care instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competenţa verificării elementelor ce ţin de legalitatea mijlocului de probă. Curtea observă că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991, analiza legalităţii acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Or, consacrarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 51/1991, ca instanţă specializată în domeniul autorizării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului presupune şi o anumită competenţă specializată a acesteia, strict determinată de lege. 55. Aşa fiind, Curtea constată că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate. 56. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a cadrului normativ incident în materia contestării legalităţii înregistrărilor - mijloc de probă - ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal şi lipsit de efectivitate, cu consecinţa încălcării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie. Or, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora. 57. Astfel, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element. 58. Curtea, prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, precitată, a constatat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale. 59. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 17). 60. Aşa fiind, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent şi previzibil aplicabil în cazul contestării legalităţii mijloacelor de probă obţinute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a procedurii contestării legalităţii administrării probelor determină lipsa de eficienţă a acesteia cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. 61. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Valeriu Ştefan Zgonea în Dosarul nr. 48.938/3/2017/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală - Judecătorul de cameră preliminară. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar, şi constată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală - Judecătorul de cameră preliminară şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 februarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională la pct. 2 din dispozitivul Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, prin care s-a dispus admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse, în esenţă, în continuare. 1. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-a constituit dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală coroborate cu cele ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, care au următorul cuprins: - art. 139 alin. (3): „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“; – art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991: „(1) Informaţii din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate: […] d) organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni.“ 2. În ceea ce priveşte motivarea excepţiei ridicate în cauză, constatăm, mai întâi, că dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost criticate, în esenţă, deoarece conferă calitatea de mijloc de probă înregistrărilor realizate de către organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale. Mai precis, aşa cum autorul arată expres în concluziile scrise, dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, coroborate şi cu aplicarea art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991, sunt contestate, întrucât „ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii“. Acesta este şi sensul legăturii excepţiei cu cauza, susţinută de autor, care arată că „o admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (...) ar conduce la pronunţarea unei hotărâri în sensul înlăturării mijloacelor de probă ce au fost obţinute prin interceptarea convorbirilor realizată de către alte autorităţi, în afara organelor de urmărire penală“ (aşadar, independent de existenţa vreunei proceduri de contestare a lor/respectiv garanţii procedurale). Acesta este cadrul de analiză al excepţiei, cu raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 26, art. 28 şi art. 53 din Constituţie. Subliniem acest cadru deoarece, aşa cum a fost formulată, excepţia de neconstituţionalitate vizează o problemă deja dezlegată de Curte în jurisprudenţa sa, astfel cum vom arăta în cele ce urmează. Cât priveşte soluţia şi considerentele deciziei de admitere pronunţate acum de Curte, acestea răspund, în realitate, unor critici care nu se reflectă în conţinutul sesizării, echivalând cu o sesizare din oficiu, nepermisă de normele constituţionale şi legale care reglementează atribuţiile instanţei constituţionale. În plus, câtă vreme obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată de autorul acesteia, îl constituie alin. (3) al art. 139 din Codul de procedură penală în întregul său, şi nu doar teza ultimă, Curtea ar fi trebuit să se pronunţe asupra întregului alin. (3) al art. 139 din Codul de procedură penală, iar nu doar asupra unei teze a sa. Chiar acceptând că motivarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate ar putea determina în cauză o circumstanţiere a obiectului excepţiei, în sensul unei distincţii în privinţa celor două teze ale alin. (3) al art. 139 din Codul de procedură penală, nu se justifică însă distincţia pe care Curtea Constituţională o face în privinţa constituţionalităţii tezelor respective. Cu alte cuvinte, şi dacă ar fi fost contestată doar ultima teză a alin. (3) al art. 139 din Codul de procedură penală, Curtea ar fi trebuit să extindă controlul asupra întregului alineat (3), în temeiul dispoziţiilor exprese cuprinse în art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Or, dimpotrivă, Curtea a restrâns acest obiect contrar voinţei exprese a autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Pe de altă parte, este de neînţeles de ce teza care reglementează utilizarea ca mijloace de probă a înregistrărilor efectuate de autorităţi care îndeplinesc activităţi specifice culegerii de informaţii [adică teza finală a alin. (3) al art. 139 din Codul de procedură penală] este neconstituţională, pentru lipsa unei proceduri de verificare a legalităţii acestor înregistrări - aşa cum se susţine în opinia majoritară -, în timp ce teza întâi a aceluiaşi alineat al aceluiaşi articol de lege, care reglementează utilizarea ca mijloace de probă a înregistrărilor efectuate de părţi sau de oricare alte persoane este constituţională. Cu alte cuvinte, pentru mijloacele de probă constând în înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane Curtea nu a apreciat că s-ar impune şi pentru acestea o procedură de verificare a legalităţii lor. În opinia noastră, dacă tot s-a relevat importanţa existenţei unei astfel de proceduri de verificare a înregistrărilor efectuate de autorităţi de stat, se impunea cu atât mai mult existenţa unei proceduri similare de verificare a legalităţii şi în privinţa înregistrărilor efectuate de părţi sau de alte persoane. A fortiori aceeaşi soluţie de admitere s-ar fi impus, prin prisma argumentelor ce susţin opinia majoritară şi în privinţa art. 139 alin. (3) teza întâi. Aşa cum am arătat însă, problematica juridică - de altfel comună întregului alin. (3) al art. 139 din Codul de procedură penală - a fost analizată de Curte în jurisprudenţa sa, Curtea constatând constituţionalitatea soluţiei legislative pe care acesta o consacră. Or, pentru realizarea unei analize şi fundamentarea unei concluzii asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, trebuie avute în vedere nu atât dispoziţiile legale în sine, ci soluţia legislativă consacrată de acestea. Curtea Constituţională a analizat/sancţionat în numeroase situaţii soluţii legislative, pentru o abordare unitară a controlului de constituţionalitate, în sensul de unitate de raţionament juridic în interpretarea aceloraşi texte constituţionale şi cu raportare la aceleaşi reguli instituite de legiuitor, chiar dacă îmbracă forma unor texte sau chiar acte normative diferite. 3. Observăm astfel faptul că textul art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală (constatat ca fiind neconstituţional prin prezenta decizie interpretativă) este cuprins în capitolul IV - Metode speciale de supraveghere sau cercetare din titlul IV - Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii al părţii generale a Codului de procedură penală. Titlul IV menţionat cuprinde, la rândul său, un prim capitol, cu denumirea Reguli generale. Având caracter general, aceste reguli ce se aplică tuturor celorlalte capitole ale titlului IV, inclusiv textului criticat în prezenta cauză. Una dintre „reguli“ este cuprinsă în art. 97 - Proba şi mijloacele de probă, alin. (2) lit. f), potrivit căruia „(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace [...] f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege“. Constatăm identitatea de soluţie legislativă între regula generală [art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală] şi aplicarea sa în privinţa metodelor speciale de supraveghere sau cercetare [art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, constatat în prezenta cauză ca fiind neconstituţional, potrivit căruia „orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege“]. 4. Aşa cum am evidenţiat în partea introductivă a prezentei opinii, cu privire la această soluţie legislativă Curtea s-a mai pronunţat, respingând ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate. Reamintim astfel Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, prin care Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, statuând că, în actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate de dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu sunt interzise de lege. Curtea şi-a însuşit cele reţinute în doctrină sub acest aspect, reţinând că „noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă de a conduce în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale“ (paragraful 14). Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut faptul că „libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este absolută, ci subordonată principiului legalităţii“ (paragraful 14). În continuare, fără a distinge în niciun fel în privinţa mijloacelor de probă (tocmai în virtutea argumentului mai sus citat, vizând „abordarea flexibilă şi suplă în privinţa probaţiunii“, pentru a conduce „în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale“), Curtea a constatat că „actuala lege procesual penală reglementează o sancţiune specifică materiei probelor, şi anume cea a excluderii probelor obţinute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obţinute prin încălcarea legii, ci şi pentru cele obţinute prin încălcarea principiului loialităţii administrării probelor“ (paragraful 14). Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a arătat în mod detaliat, cu referire la textele incidente în materie procedural penală, cum operează sancţiunea specifică materiei probelor, sens în care reluăm considerentele evidenţiate şi în concluziile iniţiale. Curtea a reţinut, mai întâi (dat fiind contextul specific al acelei cauze), că „procedura de cameră preliminară este o fază distinctă a procesului penal, având ca obiect, printre altele, verificarea legalităţii administrării probelor“. „În acord cu acest obiect al camerei preliminare, judecătorul, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformităţii acestuia cu principiul loialităţii administrării probelor, principiu circumscris principiului legalităţii, va sancţiona cu excluderea probele obţinute prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală]. Totodată, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancţiunea excluderii şi în ipoteza în care constată că probatoriul administrat în faza de urmărire penală, în tot sau în parte, înfrânge principiul legalităţii probelor. În acest caz, este vorba despre probele obţinute prin tortură şi probele derivate din acestea [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală], probele care au fost obţinute în mod nelegal - cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de administrare a mijlocului de probă sau de folosire a procedeului probatoriu - şi probele derivate din acestea [art. 102 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală], probele nelegale ca urmare a nelegalităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probelor ori prin care acestea au fost administrate, în măsura în care actul a fost sancţionat cu nulitatea [art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aşadar, judecătorul de cameră preliminară analizează, din oficiu sau la cerere, probele şi actele efectuate de către organele de urmărire penală prin prisma respectării dispoziţiilor legale, iar acolo unde constată nelegalităţi, le sancţionează în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege. În conformitate cu acest obiect al procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară realizează o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată“ (paragrafele 15-17). Distinct de aceste considerente vizând rolul camerei preliminare ca fază a procesului penal, Curtea a reţinut că „orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus «liberei aprecieri a organelor judiciare», potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2)], fiind necesar ca judecătorul să fie convins «dincolo de orice îndoială rezonabilă», cu privire la acuzaţie pentru a dispune condamnarea [alin. (3)]“ (paragraful 18). În concluzie, Curtea a constatat că „în procesul penal, potrivit noii legi procesual penale, sunt admise orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege - verificarea legalităţii administrării probelor constituind obiect al procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză - în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate“ (paragraful 20). 5. Faţă de fermitatea acestor considerente, care nu disting în privinţa vreunei categorii de mijloace de probă, este de observat: a) dacă nu cumva circumstanţierea, prin această decizie de admitere pronunţată de Curtea Constituţională, a unei astfel de categorii de mijloace de probă - autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, ce ar trebui eliminate pe motiv că legiuitorul nu a reglementat, cu respectarea cerinţelor de claritate şi previzibilitate, procedura verificării legalităţii lor, nu constituie o imixtiune în activitatea/competenţa de apreciere a judecătorului. Aceasta întrucât, potrivit Deciziei nr. 809/2017, precitate, Curtea Constituţională a reţinut libertatea absolută a judecătorului de a aprecia probele administrate în cauză, arătând în mod detaliat şi existenţa cadrului legal care permite judecătorului această apreciere, în concordanţă cu principiul legalităţii care guvernează şi materia probelor; b) dacă soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (care semnifică, de fapt, excluderea unei categorii de mijloace de probă prevăzute de lege) nu constituie, de fapt, o îndepărtare de la linia jurisprudenţială constantă a Curţii Constituţionale. Or, un reviriment jurisprudenţial, cu atât mai mult cu cât consecinţele pe care le produce sunt semnificative, şi într-o materie ce ar trebui să se caracterizeze printr-o stabilitate pronunţată (domeniul penal), trebuie justificat prin elemente de noutate. Din punctul nostru de vedere însă nu există o asemenea justificare/elemente de noutate, sens în care vom dezvolta o serie de considerente în cele ce urmează. 6. Astfel, cât priveşte, în sine, mijloacele de probă vizate în prezenta cauză, reţinem şi concluziile literaturii juridice în care, referitor la clasificarea mijloacelor de probă, s-a remarcat faptul că, în reglementarea Codului de procedură penală din anul 1968, mijloacele de probă, fiind prevăzute de lege, se clasificau în scrise, orale, materiale şi tehnice. Sub imperiul Codului de procedură penală în vigoare, această clasificare nu mai este valabilă, trebuind să se ţină seama de regula exprimată în art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit căreia este posibilă recurgerea la orice mijloc de probă prin care se poate stabili adevărul, dacă nu este interzis prin lege. Rezultă astfel că sunt admisibile toate mijloacele de probă posibile, în afara celor în privinţa cărora legea dispune altfel. Or, înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii la care se referă prezenta cauză şi utilizarea lor nu sunt interzise de lege, dimpotrivă, art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 stabileşte că „Informaţii din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate: (….) d) organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni“. Amintim în acest sens şi considerentele Deciziei nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, prin care Curtea a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora „Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 şi 2“, reţinând că împrejurarea că pot fi folosite într-o altă cauză nu conferă acestor probe caracter ilegal ori arbitrar, partea interesată putând contesta veridicitatea ori solicita expertizarea lor (paragraful 23). Din perspectiva precedentelor analizate, considerăm că soluţia de excludere a unei categorii de mijloace de probă, respectiv a înregistrărilor efectuate de autorităţi care îndeplinesc activităţi specifice culegerii de informaţii - operată prin prezenta decizie - nu constituie răspunsul la o situaţie asupra căreia Curtea să nu se fi pronunţat anterior şi nici un veritabil reviriment jurisprudenţial, întrucât acesta din urmă ar trebui să fie justificat de elemente de noutate intervenite ulterior, dar inexistente, din punctul nostru de vedere. 7.1. Cu referire la studiul de drept comparat prezentat în cadrul analizării excepţiei, respectiv un extras dintr-un raport comandat de Comisia LIBE a Parlamentului European din anul 2014, exprimăm ideea de principiu că, în sine, dreptul comparat ca metodă de interpretare în materie penală/procesual penală trebuie abordat cu rezerve, dată fiind diversitatea de sisteme juridice şi faptul că, inclusiv la nivelul Uniunii Europene, vorbim de domeniile cele mai puţin armonizate, dreptul penal fiind cel mai aproape de nucleul de suveranitate/identitar al statelor membre. În orice caz, ar trebui examinate şi normele constituţionale aplicabile în fiecare dintre statele analizate, iar nu numai cele legale, pentru că este posibil să existe diferenţe sub acest aspect faţă de normele constituţionale din România. În plus, ţinând seama de data studiului, precum şi diversele date menţionate în cadrul acestuia, credem că există riscul ca datele să nu mai fie actuale în totalitate. În aceste condiţii, în sine, studiul ilustrează doar o diversitate de abordări în privinţa utilizării probelor în procese, neconcludentă pentru susţinerea soluţiei adoptate în cauză. 7.2. Cât priveşte examenul de jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) realizat în continuarea studiului de drept comparat, acesta este foarte util, însă în sprijinul concluziei ce se desprinde din Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, precitată, respectiv a competenţei instanţelor interne de a aprecia şi a decide în privinţa probelor prezentate în faţa lor. Ca urmare, atât studiul de drept comparat, cât şi examenul de jurisprudenţă CEDO nu aduc, în sine, argumente juridice pentru o soluţie de admitere a excepţiei/eventual reviriment jurisprudenţial, ele putând fi utilizate doar pentru o imagine globală asupra problematicii. 8. În motivarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate autorul arată că a pornit în formularea excepţiei de la paragraful 35 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91/2018, având următorul cuprins: „Aşa fiind, concluzia care se impune este aceea că dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991. Astfel, Curtea constată că problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991, care însă nu au fost criticate în prezenta cauză.“ Amintim că prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 Curtea a constatat că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională. 9. Or, considerentul invocat de autorul excepţiei nu constituie temei nou, de natură a justifica o diferenţă de abordare a Curţii Constituţionale în privinţa admisibilităţii mijloacelor de probă. De asemenea, faptul că instanţa constituţională a realizat acolo o distincţie necesară prin prisma condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate nu înseamnă, implicit, că, dacă obiect al excepţiei ar fi fost dispoziţiile Codului de procedură penală, instanţa ar fi admis excepţia ridicată. De altfel, ulterior pronunţării Deciziei nr. 91/2018, Curtea, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a întărit jurisprudenţa sa vizând admisibilitatea mijloacelor de probă. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în paragraful 503 al deciziei precitate, următoarele: „în actuala lege procesuală penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a)-e) din Codul de procedură penală, nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă de a conduce în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Curtea a reţinut însă că libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este absolută, ci subordonată principiului legalităţii. Astfel, actuala lege procesuală penală reglementează o sancţiune specifică materiei probelor, şi anume cea a excluderii probelor obţinute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obţinute prin încălcarea legii, ci şi pentru cele obţinute prin încălcarea principiului loialităţii administrării probelor (a se vedea Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 14).“ 10. În opinia noastră, sensul considerentului nr. 35 din Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 invocat de autorul excepţiei este tocmai acela de a evidenţia faptul că, fiind supuse exclusiv Codului de procedură penală, fără un regim/consacrare legală distinctă care să confere calitatea de mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, respectiv o anume valoare probatorie, reglementarea unei proceduri diferite de cea de drept comun, de verificare a legalităţii lor, nu îşi găseşte fundamentarea, iar procedura de drept comun este cea prevăzută de Codul de procedură penală. 11. Astfel fiind, constatarea prin prezenta decizie a neconstituţionalităţii normelor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală determină, în realitate, obligaţia de reglementare a unei proceduri de verificare a legalităţii tuturor mijloacelor de probă, iar nu doar a înregistrărilor realizate în baza Legii nr. 51/1991. Cu alte cuvinte, soluţia pronunţată presupune, în opinia noastră, o completare a capitolului I - Reguli generale din titlul IV al părţii generale a Codului de procedură penală, unde sunt cuprinse, în prezent, dispoziţii privind Proba şi mijloacele de probă (art. 97), Obiectul probaţiunii (art. 98), Sarcina probei (art. 99), Administrarea probelor (art. 100), Principiul loialităţii administrării probelor (art. 101), Excluderea probelor obţinute în mod nelegal (art. 102), Aprecierea probelor (art. 103), socotite până acum de Curte ca fiind de natură să asigure cadrul legal pentru a fundamenta libera apreciere a judecătorului în privinţa tuturor probelor. 12. Mai mult, faţă de Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, prin care Curtea a constatat că prin sintagma „excluderea probei“ din cuprinsul art. 102 alin. (3) - Excluderea probelor obţinute în mod nelegal se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei, este exclusă păstrarea unui mijloc de probă nelegal în dosarul cauzei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum Curtea a reţinut în considerentele Deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2018, precitată, la paragraful 17, nelegalitatea obţinerii probelor „este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. (...) Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (a se vedea şi Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 31).“ Ca urmare, în măsura în care ar fi necesară o explicitare a ce înseamnă „obţinute în mod nelegal“, aceasta ar privi art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar nu art. 139 alin. (3) teza a doua din acelaşi cod. Din această perspectivă, argumentarea soluţiei de admitere a excepţiei în prezenta cauză vizează un alt capitol şi alte texte din Codul de procedură penală, iar nu dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza a doua. 13. Astfel fiind, considerăm că decizia luată cu majoritate de voturi excedează competenţei Curţii Constituţionale, echivalând cu o sesizare din oficiu (dacă ne referim - chiar şi implicit - la alte texte decât cele criticate, respectiv la alte motive decât cele invocate de autor). Pe de altă parte, soluţia pronunţată interferează cu competenţa instanţelor de judecată (subliniată până acum în mod constant în această materie), precum şi a legiuitorului. Reţinem astfel că eventuala lipsă a unei proceduri clare şi explicite de verificare a legalităţii unui mijloc de probă utilizat în procesul penal (cu toate că se contestă, în sine, conferirea calităţii de mijloc de probă a rezultatului interceptărilor realizate în baza Legii nr. 51/1991) nu este de natură să fundamenteze soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, ci, mai degrabă, o soluţie de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, în sensul că se solicită completarea dispoziţiilor din Codul de procedură penală, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. Mai mult, aşa cum am arătat, completarea ar viza alte texte din cod, iar nu art. 139 alin. (3) teza a doua, aşa încât o decizie interpretativă în privinţa acestui din urmă text legal, care face obiectul excepţiei, nu şi-ar găsi, de asemenea, fundamentarea. 14. Cât priveşte competenţa legiuitorului şi sarcina ce îi revine prin raportare la prevederile art. 147 din Constituţie, apreciem că este dificil de conceput o procedură comună, un algoritm de verificare a legalităţii tuturor mijloacelor de probă utilizate în procesul penal. În opinia noastră, activitatea de apreciere a probelor nu poate fi stabilită în mod matematic, excesiv de procedurizată, ci presupune o marjă de apreciere, inerentă rolului judecătorului în procesul penal, marjă de apreciere care coexistă şi cu garanţii care se oferă părţilor în procesul penal pentru deplina realizare a dreptului la apărare. De aceea, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este constantă în a sublinia competenţa instanţelor interne de a aprecia şi a decide în privinţa probelor prezentate în faţa lor. Din această jurisprudenţă rezultă, de asemenea, că nu există o regulă generală care să permită sau să interzică conferirea calităţii de mijloc de probă informaţiilor strânse de către organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale. Astfel, CEDO a reţinut că dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie care intră, în primul rând, sub incidenţa dreptului intern şi a instanţelor naţionale (Schenk împotriva Elveţiei, pct. 45-46; Heglas împotriva Republicii Cehe, pct. 84). Supravegherea secretă sau utilizarea înregistrărilor secrete nu va încălca art. 6, chiar dacă aceste acţiuni pot încălca dreptul intern sau art. 8 din Convenţie, atât timp cât proba astfel obţinută nu este folosită într-o măsură decisivă sau crucială pentru a condamna inculpatul (Khan împotriva Regatului Unit, p. 35-37). Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, este necesar totodată să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. Totodată, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice aspectul dacă circumstanţele în care au fost obţinute aruncă îndoiala asupra credibilităţii sau exactităţii lor. Dacă nu se pune neapărat o problemă de echitate atunci când proba obţinută nu se coroborează cu alte elemente, trebuie notat că, în cazul în care proba respectivă este foarte solidă şi nu conduce la nicio îndoială, nevoia altor elemente de susţinere se micşorează [Bykov împotriva Rusiei (MC), pct. 89; Jalloh împotriva Germaniei (MC), pct. 96]. Tot astfel, în literatura juridică s-a subliniat că aprecierea probelor constituie, în general, operaţia finală a activităţii de administrare a probelor şi determină măsura în care probele formează convingerea certă că faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate. Prin intermediul aprecierii probelor se formează concluzia cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii. În acest fel, aprecierea are ca rezultat o valoare asociată probei, care reflectă contribuţia probei respective la lămurirea cauzei şi care se exprimă prin atribute ce desemnează fie forţa ei probantă, unele probe fiind mai mult sau mai puţin relevante, fie potenţialul ei contributiv la aflarea adevărului, unele având potenţialul de a contribui la lămurirea cauzei în întregul ei, iar altele doar la lămurirea unui aspect al acesteia. Legiuitorul a stabilit instrumente legale la îndemâna judecătorului pentru realizarea acestei aprecieri, sens în care este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale precedentă prezentei decizii. De asemenea, în doctrină^1, cu referire la supravegherea tehnică (aşadar cu referire la toate mijloacele de probă reglementate de art. 139 din Codul de procedură penală), s-au evidenţiat condiţiile cumulative prevăzute de art. 139 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală pentru dispunerea sa, care „pot fi sintetizate în trei categorii: suspiciunea rezonabilă, proporţionalitatea; subsidiaritatea.“ S-a arătat, de asemenea, că „în vederea stabilirii dacă măsura este sau nu proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale se utilizează trei criterii alternative, şi anume: particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute şi gravitatea infracţiunii. Gravitatea infracţiunii nu reprezintă o noutate, fiind un criteriu folosit şi de Codul de procedură penală anterior. (...) Criteriul particularităţilor cauzei permite verificarea proporţionalităţii procedeului probatoriu prin prisma modalităţilor concrete în care se pregăteşte săvârşirea faptei sau în care a fost săvârşită fapta, după caz, iar criteriul importanţei informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute permite o astfel de examinare prin prisma contribuţiei concrete a acestora la stabilirea adevărului, atât cu privire la existenţa unei infracţiuni, cât şi cu privire la stabilirea gradului de implicare a unei anumite persoane în săvârşirea ei, evaluându-se potenţialul lor contributiv raportat la datele care există, cât şi la obiectivul urmărit.“ Astfel, „alături de principiile fundamentale ale procesului penal, principiul proporţionalităţii este balanţa plasată în mâinile legiuitorului şi judecătorului în scopul de a găsi punctul de echilibru între protecţia intereselor societăţii pentru a asigura eficacitatea investigatorilor, securitatea cetăţenilor şi represiunea delicvenţei, pe de o parte, şi protecţia intereselor persoanei suspecte sau acuzate, ale cărei drepturi fundamentale trebuie respectate atât cât este posibil, pe de altă parte“.^2 Aşadar, „statuând că probele nu au valoare dinainte stabilită prin lege, art. 103 alin. (1) Cod procedură penală consacră principiul liberei aprecieri a probelor, descătuşat de orice rămăşită a probelor formale“^3. ^1 G. Mateuţ, Procedură penală - Partea generală, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2019, p. 677 şi următoarele. ^2 F. Desportes, L. Lazarges-Cousquer, Traité de procédure pénale, Ed. Economica, Paris, 2013, pp. 170-171, apud G. Mateuţ, op. cit., p. 682. ^3 G. Mateuţ, op. cit., p. 494. De aceea Codul de procedură penală stabileşte principii generale, iar nu un algoritm riguros pentru realizarea aprecierii probelor de către judecător. O astfel de reglementare ar fi contrară însăşi raţiunii identificate de Curtea Constituţională în privinţa reglementării probelor, mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii prin noul Cod de procedură penală, în sensul arătat şi mai sus, adică acela de a avea în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă de a conduce în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Faţă de cele arătate şi ţinând seama de necesitatea unei unităţi logice a considerentelor şi dispozitivului deciziei Curţii Constituţionale, considerăm că ar trebui analizat dacă admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, realizată în prezenta cauză, reflectă această unitate. Astfel, deşi pe baza expunerii realizate, se ajunge la concluzia că, de plano, nu se contestă conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal a rezultatului interceptărilor realizate în baza Legii nr. 51/1991, prin dispozitivul propus se elimină, total, aceste mijloace de probă, distinct de orice apreciere a probelor de către judecător. În concluzie: • considerăm că în cauză nu subzistă niciun element de natură să justifice soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată, prin care se elimină, de plano, o categorie de mijloace de probă din procesul penal, respectiv înregistrările efectuate de autorităţi care îndeplinesc activităţi specifice culegerii de informaţii; • astfel încât se impunea menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie şi, în consecinţă, respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală. Judecători, dr. Livia Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
