Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal. 2. Cu Adresa nr. 23.426 din 19 noiembrie 2021, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.231 din 19 noiembrie 2021 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.504A/2021. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului îşi structurează critica de neconstituţionalitate pe două paliere. În primul rând, sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, iar, în al doilea rând, sunt aduse critici ce se circumscriu neconstituţionalităţii intrinseci a actului normativ anterior menţionat. 4. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, Avocatul Poporului arată că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, astfel că, în situaţia în care instanţa de control constituţional a constatat neconstituţionalitatea unei anumite soluţii legislative, nu este permis ca aceasta să devină parte a dreptului pozitiv prin intermediul unui alt act normativ. 5. Analizând soluţia legislativă cuprinsă în art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, care conferă ofiţerilor de informaţii dreptul de a efectua acte de urmărire penală, din dispoziţia procurorului, aceştia putând fi desemnaţi organe de cercetare penală specială, apreciază că a fost transpusă în dreptul pozitiv o normă care conservă viciul de neconstituţionalitate reţinut în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care aceasta a declarat neconstituţională o dispoziţie legală tocmai pentru că permitea serviciilor de informaţii, care nu sunt organe judiciare, să efectueze acte de urmărire penală. 6. Susţine că, în accepţiunea Codului de procedură penală, organele judiciare sunt strict şi limitativ prevăzute de art. 30, organele de cercetare penală specială ale Serviciului Român de Informaţii (denumit în continuare S.R.I.) constituind o categorie distinctă ce nu realizează activitate judiciară, astfel încât acestea nu pot fi considerate organe judiciare. Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut că organele S.R.I. pot dobândi calitatea de organe de cercetare penală speciale în ceea ce priveşte punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din partea specială a Codului penal şi infracţiunilor de terorism. 7. Mai mult, dispoziţiile art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 nu respectă exigenţele cuprinse în Recomandarea nr. 1.402/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind controlul serviciilor de securitate internă în statele membre ale Consiliului Europei, care a trasat o serie de Linii directoare ce trebuie avute în vedere în legislaţia referitoare la implicarea serviciilor secrete în activitatea operaţională. Astfel, la lit. B pct. 3 din aceste Linii directoare se reţine că „Serviciile de securitate internă nu ar trebui să fie autorizate să îndeplinească sarcini de aplicare a legii, cum ar fi anchete penale, arestări sau detenţie. Datorită riscului ridicat de abuz al acestor puteri şi pentru a evita duplicarea activităţilor clasice de poliţie, astfel de competenţe ar trebui să aparţină în mod exclusiv altor organe de executare a legii.“ 8. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie, plecând de la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, Avocatul Poporului arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 modifică Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituind competenţe în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (denumită în continuare Î.C.C.J.). Aşa fiind, iniţiatorii legii aveau obligaţia solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii (denumit în continuare C.S.M.). Ca urmare, absenţa solicitării avizului C.S.M. este de natură să susţină neconstituţionalitatea extrinsecă a actului normativ, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), coroborate cu cele ale art. 134 alin. (4) din Constituţie. 9. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Avocatul Poporului apreciază că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 antrenează consecinţe negative în planul garantării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, consacrat de art. 26 din Legea fundamentală. 10. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 nu îndeplinesc criteriile de claritate şi previzibilitate, prin raportare la prevederile art. IV pct. 2 din acelaşi act normativ, prin care a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii. Arată că dispoziţiile art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 nu reglementează în mod clar şi previzibil care sunt efectiv organele de cercetare penală care pot efectua supravegherea tehnică dispusă de procuror raportat la prevederile art. 13 din Legea nr. 14/1992, care menţionează că ofiţerii de informaţii pot efectua supravegherea tehnică dispusă de procuror, deşi aceştia nu pot efectua acte de cercetare penală, nefiind organe de cercetare penală. În plus, această reglementare apare ca fiind necorelată şi raportat la prevederile art. 30 din Codul de procedură penală, care prevede că „Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt: a) organele de cercetare penală; [...]“. Apreciază că nu sunt respectate standardele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii penale, încălcându-se principiul legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală, şi, prin urmare, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 11. În continuare, analizând prevederile art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 şi pe cele ale art. IV pct. 2 din acelaşi act normativ, Avocatul Poporului apreciază că există un paralelism legislativ în privinţa reglementării organelor de cercetare penală, care pot efectua supravegherea tehnică sub îndrumarea procurorului, potrivit textelor de lege indicate mai sus. Arată că, în temeiul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei. 12. Însă, pe de altă parte, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare, modificat prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, organele S.R.I. nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici nu pot dispune de spaţii proprii de arest. Prin excepţie, organele S.R.I. pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. 13. Cu alte cuvinte, dacă S.R.I. nu poate efectua acte de cercetare penală, atunci nu poate avea atribuţii judiciare, nefiind un organ de urmărire penală, şi nici nu poate exercita acte de urmărire penală, separat sau în colaborare cu procurorii. Implicit, nici nu poate strânge şi administra probe referitoare la o cauză penală. Ca atare, nu reprezintă un organ de cercetare penală în sensul prevăzut de art. 30 din Codul de procedură penală, S.R.I. neavând calitatea de organ de urmărire penală şi, prin urmare, nici competenţă în acest domeniu. În plus, organele S.R.I. nu sunt prevăzute de lege ca fiind organe de cercetare penală ca atare, acestea putând fi doar desemnate, când se apreciază oportun, organe de cercetare penale speciale, deşi, potrivit art. 30 din Codul de procedură penală, numai organele de cercetare penală prevăzute în mod expres de lege pot efectua supravegherea tehnică reglementată de art. 142 alin. (1), iar ofiţerii de informaţii nu sunt prevăzuţi în acest text de lege, fapt constatat şi de Curtea Constituţională. 14. Aşadar, Avocatul Poporului apreciază că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la caracterul previzibil al legii, motivat de lipsa de reglementare a condiţiilor şi procedurii concrete potrivit cărora „organele S.R.I. pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale“. 15. Totodată, Avocatul Poporului susţine că art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 stabileşte regula potrivit căreia „Organele S.R.I. nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest“, dar şi excepţia care permite organelor S.R.I. să fie „desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală“. Or, având în vedere că normele de competenţă sunt de strictă interpretare, iar acestea nu sunt prevăzute în corpul legii, ci sunt lăsate la latitudinea procurorului, care poate atribui sau nu organelor S.R.I. calitatea de organ de cercetare penală specială, este încălcat principiul legalităţii. Cadrul legal general care permite procurorului să dispună altor organe efectuarea supravegherii tehnice este determinat de dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, organele de cercetare penală speciale constituind o categorie distinctă de cea a organelor de cercetare penală îndrituite să efectueze supravegherea tehnică. 16. Având în vedere caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, apreciază că este obligatoriu ca măsurile de supraveghere tehnică să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată. 17. Mai mult, întrucât S.R.I. nu este organ de cercetare penală în sensul art. 30 din Codul de procedură penală şi nici nu este menţionat în vreuna dintre tezele avute în vedere de art. 142 alin. (1) din acelaşi act normativ, ofiţerii de informaţii nu pot avea atribuţii în urmărirea penală şi, respectiv, a supravegherii tehnice dispuse de către procuror. În acest sens, menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016. 18. În măsura în care intenţia legiuitorului ar fi fost în sensul de a considera ca fiind organ de cercetare penală S.R.I., nu prevedea în mod expres interdicţia acestei instituţii de a putea efectua acte de procedură penală şi integra textul de lege criticat în sistemul normativ pentru a evita paralelismul legislativ şi a veni în conflict cu prevederile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. Întrucât legiuitorul nu a făcut acest lucru, s-a creat o situaţie de incoerenţă legislativă concretizată în dublarea unei reglementări referitoare la organele de cercetare penală competente să pună în executare supravegherea tehnică, în condiţiile art. 57 alin. (2) teza finală, ceea ce demonstrează existenţa unui paralelism legislativ. 19. Aşa fiind, apreciază că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 sunt neconstituţionale din perspectiva existenţei unui paralelism legislativ, prohibit de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 20. În continuare, Avocatul Poporului apreciază că legiuitorul nu a reglementat suficient de clar şi precis cadrul în care organele de cercetare penală, respectiv ofiţerii de informaţii pot efectua supravegherea tehnică dispusă de procuror, lipsa de claritate şi previzibilitate a procedurii de obţinere a probelor având consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 21 din Constituţie. 21. Reţine argumentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017 în sensul că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă întro probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. În consecinţă, participarea organelor de cercetare penală la actele de procedură penală trebuie să fie asigurată de către organe competente, expres prevăzute de lege şi care să îndeplinească condiţiile în acest sens. 22. Ca atare, potrivit prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, consideră necesar ca legiuitorul să prevadă în mod clar competenţa specializată a ofiţerilor de informaţii, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul S.R.I., în acord cu statutul special pe care textul de lege criticat l-a conferit acestora în cadrul procedurii de urmărire penală astfel cum este reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016. 23. Aşadar, limitarea dreptului la un proces echitabil trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil aceste cazuri. 24. În continuare, invocă art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 24 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Kemp şi alţii împotriva Luxemburgului; Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei. 25. Aşa fiind, apreciază că prevederile art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 raportate la art. IV pct. 2 din acelaşi act normativ restrâng dreptul la un proces echitabil în cadrul procesului penal, întrucât reglementarea referitoare la categoriile de organe de cercetare penală care pot efectua supravegherea tehnică dispusă de procuror, în acest caz, este imprecisă şi neclară, iar omisiunea legiuitorului de a reglementa în cuprinsul soluţiei legislative criticate, în mod expres, care sunt organele de urmărire penală competente are relevanţă constituţională, prin încălcarea dreptului la un proces echitabil al justiţiabililor. 26. În final, Avocatul Poporului apreciază că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei etape a procesului penal. Aşadar, legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar şi modul concret de realizare a atribuţiilor acestuia, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care fiecare organ judiciar le îndeplineşte în exercitarea atribuţiilor sale şi, mai ales, a gradului de competenţă pe care fiecare organ judiciar îl are în fiecare etapă procesuală penală. 27. Apreciază că procurorul poate să pună în executare supravegherea tehnică, dar aceasta trebuie să fie efectuată numai de către organele de cercetare penală strict prevăzute de lege, în mod clar şi precis, şi care îşi desfăşoară activitatea în condiţii de legalitate, în caz contrar existând riscul încălcării dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, încălcându-se astfel art. 26 din Constituţie. 28. Aşa fiind, Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 raportate la art. IV pct. 2 din acelaşi act normativ aduc atingere dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, încălcându-se astfel art. 26 din Constituţie. 29. Cu Adresa nr. 23.638 din 23 noiembrie 2021, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.344 din 23 noiembrie 2021 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.541A/2021. 30. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, pe lângă cele menţionate în Dosarul nr. 3.504A/2021, Avocatul Poporului apreciază că prin introducerea art. 30^1 în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, legiuitorul delegat încearcă să constituie o aparenţă de legalitate cu privire la măsurile luate de organele de cercetare penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal. Susţine că aceste norme transferă în competenţa Î.C.C.J. controlul asupra Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (denumit în continuare C.N.I.C.) reglementat de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 14/1992, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce încalcă separaţia puterilor în stat şi contravine prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie. 31. Aşadar, prin modificările aduse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 se creează un control care nu este unul jurisdicţional, ci administrativ asupra unei instituţii din afara puterii judecătoreşti - C.N.I.C. din cadrul S.R.I. -, care este desemnat cu rolul de a obţine, prelucra şi stoca informaţii în domeniul securităţii naţionale. Susţine că rolul Î.C.C.J. este acela de a înfăptui justiţia potrivit art. 126 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. 32. În continuare, arată că scopul controlului, procedura prevăzută pentru realizarea controlului sau mijloacele de control nu sunt stabilite de către legiuitor, ci prin Regulamentul Î.C.C.J., adică la nivel infralegal, ceea ce este vădit neconstituţional, faţă de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât dispoziţiile legale criticate prevăd că procedura de control al măsurilor de supraveghere tehnică realizate de organele de urmărire penală urmează să fie stabilită printr-o normă administrativă, cu o putere juridică inferioară legii organice. 33. Dispoziţiile de lege criticate generează situaţia ca aspecte esenţiale care vizează aceste măsuri să fie reglementate printr-un act administrativ emis de Î.C.C.J. Or, normele privind atribuţiile şi procedura de lucru ale Î.C.C.J. în ceea ce priveşte controlul asupra măsurilor luate de către organele de cercetare penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal trebuie să respecte anumite cerinţe de stabilitate şi previzibilitate. Prin urmare, emiterea unor acte cu caracter administrativ de nivel infralegal determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp, fapt care contravine şi prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie. Invocă Deciziile Curţii Constituţionale nr. 90 din 21 februarie 2019, nr. 818 din 7 decembrie 2017, nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi nr. 637 din 13 octombrie 2015. 34. Susţine că organizarea şi funcţionarea Î.C.C.J. se reglementează prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, care menţionează că „Prin lege organică se reglementează: […] organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi“. Ca atare, reglementările privind modul de organizare şi funcţionare a Î.C.C.J. în ceea ce priveşte controlul asupra măsurilor luate de către organele de cercetare penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal trebuie să fie adoptate de către legiuitor numai prin lege organică. 35. Aşa fiind, apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (prin delegarea unei atribuţii ce aparţine în exclusivitate legiuitorului către preşedintele Î.C.C.J. sau către unul dintre judecătorii anume desemnaţi de către acesta), ale art. 1 alin. (5) din Constituţie (prin trimiterea la acte administrative, cu forţă juridică inferioară legii, care să reglementeze, în absenţa unor norme cu forţa juridică a legii organice, evaluarea activităţii C.N.I.C. din cadrul S.R.I., cu privire la supravegherea tehnică realizată de organele de urmărire penală) şi ale art. 73 alin. (3) lit. l) teza a doua din Constituţie, întrucât aspectele reglementate prin actul normativ criticat trebuie reglementate prin lege organică, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) din Legea fundamentală. 36. Cu Adresa nr. 2/11.309 din 23 noiembrie 2021, un număr de 51 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 în integralitatea sa. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.340 din 23 noiembrie 2021 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.540A/2021. 37. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia îşi structurează critica de neconstituţionalitate pe două paliere. În primul rând, sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, iar, în al doilea rând, sunt aduse critici ce se circumscriu neconstituţionalităţii intrinseci a actului normativ anterior menţionat. 38. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, enumerând condiţiile ce trebuie întrunite în mod cumulativ pentru ca o ordonanţă de urgenţă să poată fi adoptată, autorii sesizării apreciază că în cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 acestea nu au fost îndeplinite. Astfel, se subliniază că în preambulul ordonanţei de urgenţă nu este indicată existenţa unei situaţii extraordinare, lipsind, de asemenea, orice referire temeinică privind necesitatea reglementării, ori a unor consecinţe negative în cazul amânării adoptării actului normativ. 39. Făcând referire la cele menţionate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, precum şi la prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, autorii sesizării învederează că, la data adoptării ordonanţei anterior menţionate, Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, invocată în preambul, nu era publicată în Monitorul Oficial al României, aceasta fiind publicată ulterior. 40. Se susţine că simpla împrejurare că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din conţinutul prevederilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost declarată neconstituţională nu poate constitui o situaţie extraordinară, a cărei reglementare să nu poată fi amânată. Apreciază că pentru continuarea activităţii unor structuri din cadrul Ministerului Public exista un cadru adecvat astfel încât activitatea, atribuţiile şi obligaţiile acestora să poată continua. Chiar şi în ipoteza în care Guvernul aprecia că nu exista un cadru adecvat prevăzut de legislaţia în vigoare, putea să redacteze un proiect de lege şi să îl depună la Parlament pentru a fi dezbătut şi adoptat în procedură de urgenţă, ceea ce ar fi condus la respectarea rolului Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. Aşa fiind, apreciază că este vădită nerespectarea prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (4), ceea ce atrage neconstituţionalitatea ordonanţei în integralitate. 41. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, subliniind argumentele Curţii Constituţionale statuate la paragraful 48 din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, potrivit cărora măsurile de supraveghere tehnică afectează viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei, se susţine că domeniul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, respectiv măsurile pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, se referă la măsuri care afectează drepturi fundamentale. Or, faţă de prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, în vederea limitării domeniilor care pot face obiectul legiferării prin ordonanţe de urgenţă, acestea din urmă nu pot afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. Având în vedere domeniul vizat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, rezultă fără putinţă de tăgadă că aceasta a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor menţionate. 42. Totodată, arată că prin această ordonanţă de urgenţă au fost modificate şi alte acte normative, respectiv Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, dar şi Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, prin reglementarea unor noi atribuţii şi obligaţii în sarcina unor instituţii vizate de aceste modificări. Aşa fiind, apreciază că este evidentă afectarea regimului instituţiilor fundamentale ale statului prin ordonanţă de urgenţă, contrar prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie. 43. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arată că aceasta a statuat că sunt instituţii fundamentale ale statului Î.C.C.J. (Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009), Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009), ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice (Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009), Ministerul Public (Decizia nr. 297 din 23 martie 2010). În privinţa înţelesului sintagmei „afectare a regimului instituţiilor fundamentale ale statului“, face referire la Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009 şi Decizia nr. 230 din 9 mai 2013. 44. În concret, se susţine că art. I, art. II pct. 2 şi 3, art. III şi V din ordonanţă afectează regimul Ministerului Public şi al ministerelor în cadrul cărora sunt angajaţi ai organelor de cercetare penală specială, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, specialiştii în diverse domenii etc. Art. II pct. 1 din ordonanţă afectează regimul Î.C.C.J., întrucât stabileşte în competenţa acesteia noi competenţe de verificare a modului de punere în aplicare, în cadrul C.N.I.C., a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală, fiind afectate, astfel, inclusiv resursele materiale şi financiare ale acesteia şi încărcând totodată volumul de activitate al judecătorilor de la instanţa supremă. Totodată, art. II. pct. 1 şi art. IV afectează regimul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, prin reglementarea controlului exercitat de preşedintele Î.C.C.J. sau de un judecător desemnat de acesta asupra C.N.I.C., aflat în cadrul S.R.I. 45. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arată că aceasta a statuat că, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), coroborate cu cele ale art. 141, este obligatorie solicitarea avizului Consiliului Economic şi Social în cazul în care proiectul de lege vizează vreunul din domeniile de specialitate prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social. În acest context se susţine că, din coroborarea avizului Consiliului Legislativ nr. 211 din 14 martie 2016 şi a paragrafului 48 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 conţine norme care reglementează domenii de specialitate ale Consiliului Economic şi Social, respectiv drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Or, dispoziţiile art. 141 din Constituţie şi ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 248/2013 prevăd obligaţia iniţiatorilor de proiecte sau propuneri legislative de a solicita avizul Consiliului Economic şi Social în cazul în care reglementările preconizate vizează domeniile de specialitate ale Consiliului, între acestea numărându-se şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Prin urmare, era obligatoriu să fi fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social, în sensul consultării acestuia, ca organ de specialitate consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, neavând relevanţă dacă legiuitorul, în opera sa de legiferare, ar fi ţinut sau nu seama de conţinutul acestuia. 46. Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi legale citate, absenţa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social, în lipsa oricărei derogări de la obligativitatea solicitării acestui aviz în situaţii de excepţie sau urgenţă, este de natură să susţină neconstituţionalitatea extrinsecă a legii, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie. 47. Referitor la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie, autorii obiecţiei susţin că cererea de avizare, cu completările finale, precum şi propunerile legislative făcute de Ministerul Justiţiei au fost trimise la C.S.M. în data de 9 martie 2016. În data de 10 martie 2016, Comisia 1 din cadrul C.S.M. a dat aviz favorabil, care a fost înaintat spre aprobare Plenului Consiliului şi spre luare la cunoştinţă Ministerului Justiţiei. În data de 11 martie 2016, anterior emiterii avizului, Guvernul a procedat la adoptarea ordonanţei de urgenţă, care a primit numărul 6/2016. Abia ulterior, în data de 24 martie 2016, după ce ordonanţa de urgenţă a fost adoptată de Guvern şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la cererea Comisiei juridice din Senat, Plenul C.S.M., prin Hotărârea nr. 326, a avizat favorabil propunerile de modificări legislative cerute de această comisie a Senatului. 48. Apreciază că atribuţia de avizare a actelor normative de către instituţiile publice interesate nu este una pur formală şi nici nu trebuie înţeleasă în sensul că simpla solicitare a avizului (cu adoptarea îndată după solicitare a actului normativ) este suficientă pentru a fi îndeplinită cerinţa constituţională. Consideră că prin modul în care a fost adoptată ordonanţa de urgenţă au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie. 49. În continuare, autorii obiecţiei susţin că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Autorii sesizării apreciază că nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1), ale art. 7 alin. (1)-(4), ale art. 8, ale art. 21, ale art. 30 alin. (1) şi (2), ale art. 31 alin. (1) şi ale art. 33 din Legea nr. 24/2000 determină, în subsidiar, încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 50. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, autorii sesizării, plecând de la normele Codului de procedură penală referitoare la participanţii la procesul penal, arată că actele de procedură penală sunt realizate de organe administrative cu atribuţii judiciare, respectiv poliţia judiciară şi organele de cercetare penală specializate, organele judiciare propriu-zise (Ministerul Public) şi puterea judecătorească (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţele judecătoreşti). 51. Organele de urmărire penală sunt cele prevăzute la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală fiind realizată exclusiv de Ministerul Public, prin procurori, şi de organele de cercetare penală, urmărirea penală având caracter unitar, compus din două categorii de organe de urmărire penală. Organul de cercetare penală nu se confundă cu organele de constatare de la art. 61 şi 62 din Codul de procedură penală, acestea îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea Ministerului Public, care dă dispoziţii obligatorii organului de cercetare penală şi nu participă sub nicio formă la judecarea cauzei penale. 52. Conform art. 55 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, organele de cercetare penală sunt organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale. Organele de cercetare penală speciale, potrivit art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală, sunt alcătuite din ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., şi sunt enumerate la art. 57 alin. (2) în funcţie de specializarea structurii din care fac parte. 53. Apreciază că scopul legiuitorului pentru menţinerea organelor de cercetare speciale în Codul de procedură penală este de a crea o competenţă pentru cercetarea infracţiunilor comise de militari şi pentru cercetarea infracţiunilor de corupţie şi de serviciu săvârşite de personalul navigant al marinei civile. 54. Atribuţiile organelor de cercetare speciale sunt restrânse la infracţiunile de competenţa instanţelor militare, întrucât nu există o poliţie judiciară militară, specializată în cercetarea infracţiunilor săvârşite de militari, în actuala reglementare poliţia militară neavând atribuţii de organ de cercetare penală. În acest context, susţin că sintagma „lucrători specializaţi din cadrul poliţiei“ cuprinsă în art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 nu este definită, fiind incidente aceleaşi critici de neconstituţionalitate care au stat la baza pronunţării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016. 55. Având în vedere faptul că punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică are un caracter intruziv, este obligatoriu ca măsurile de supraveghere tehnică să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu şi, implicit, abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. 56. Apreciază că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. 57. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „lucrători specializaţi din cadrul poliţiei“, neprecizată în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale. Se susţine că se aplică mutatis mutandis cele statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 şi în privinţa sintagmei „lucrători specializaţi din cadrul poliţiei“. 58. Totodată, invocă observaţiile cuprinse la pct. 3 şi 4 din Avizul Consiliului Legislativ nr. 211 din 14 martie 2016 referitoare la sintagma „lucrători specializaţi din cadrul poliţiei“, apreciind că acestea nu au fost avute în vedere în procedura de elaborare şi adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, fiind încălcate dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000. Apreciază că soluţia legislativă cuprinsă în art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 este în contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 26 din 16 ianuarie 2019, nr. 302 din 4 mai 2017, nr. 22 din 18 ianuarie 2018 şi nr. 734 din 23 noiembrie 2017. 59. În continuare, arată că la art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 este folosită sintagma „proceduri adecvate“, fără ca aceasta să fie definită, ceea ce lipseşte de claritate şi previzibilitate procedeele probatorii. În acest context, apreciază ca fiind lipsite de claritate şi reglementările cuprinse în teza finală a art. I pct. 1, potrivit cărora: „De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.“ 60. Arată că fraza finală a textului a fost adăugată textului reglementat iniţial de Codul de procedură penală într-o manieră care încalcă flagrant normele de tehnică legislativă, distorsionând scopul şi sensul textului iniţial. Apreciază că textul este lipsit de loialitate constituţională, întrucât prin această formulare ambiguă se conferă S.R.I. competenţa de a pune în aplicare măsurile de supraveghere tehnică în procesele penale. Or, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului“, arătând că aceasta „apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.“ 61. Arată că atât în Codul de procedură penală din 1968, cât şi în Codul de procedură penală au fost introduse dispoziţii referitoare la organele de cercetare penală speciale în scopul de a efectua acte de urmărire penală pentru personalul din instituţiile militarizate ale statului, noul text permiţând ofiţerilor din instituţiile militarizate să efectueze acte de cercetare penală cu un caracter profund intruziv în viaţa privată a persoanelor vizate, care sunt civili. 62. Mai mult, deşi Codul de procedură penală prevede că ofiţerii trebuie desemnaţi „potrivit legii“, modificările aduse Legii nr. 14/1992 nu reglementează modalitatea de desemnare, nu prevăd nici măcar că aceste „organe“ ar trebui să fie ofiţeri ai S.R.I., textul menţionând într-o manieră foarte sumară, complet neclară şi imprevizibilă că „organele S.R.I. pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale (…)“. 63. Precizează că pentru investigarea infracţiunilor de terorism a fost creată o structură distinctă în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., mai exact Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, astfel încât nu este justificată, nici din această perspectivă, ingerinţa unui serviciu militarizat în anchetele penale. 64. În concluzie, apreciază că dispoziţiile art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii. 65. Referitor la art. II pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, autorii sesizării susţin că, potrivit preambulului Protocolului de Cooperare dintre Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. şi S.R.I. din februarie 2009 (declasificat în data de 29 martie 2018), C.N.I.C. a fost înfiinţat prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 0068 din 17 iulie 2002, prin care S.R.I. a fost desemnat ca „autoritate naţională în domeniul realizării interceptărilor şi al relaţiilor cu operatorii de telecomunicaţii“. 66. Arată că, în legislaţia publică a României, nu există niciun act normativ prin care această entitate să fi fost vreodată înfiinţată şi, implicit, să aibă o structură organizatorică şi reguli clare şi stricte de funcţionare, deşi activitatea acesteia interferează flagrant cu drepturile fundamentale ale omului, pe care le restrânge. Susţine că C.N.I.C. este o unitate militară, exclusă oricărui control democratic. 67. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 a fost introdusă pentru prima dată în legislaţia României sintagma „Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii“, deşi anterior emiterii acestei ordonanţe nu a existat niciun act normativ public prin care să fi fost înfiinţat acest C.N.I.C. Chiar dacă art. II al ordonanţei face referire la C.N.I.C. ca fiind „prevăzut de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii“, în realitate, toate referirile la C.N.I.C. au fost făcute pentru prima dată în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016. Drept urmare, prin această ordonanţă se creează impresia că C.N.I.C. ar fi fost înfiinţat încă din anul 1992, când, în realitate, el nu a fost înfiinţat până în prezent printr-un act normativ public. 68. În concluzie, prin emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 a fost introdusă în legislaţia României o instituţie, C.N.I.C., care nu există din punct de vedere juridic, în sensul că nu a dobândit niciodată personalitate juridică şi nici nu a fost vreodată înfiinţată printr-un act normativ public, cu valoare de lege, care să fie opozabilă cetăţenilor României. Legiferarea unei instituţii printr-o ordonanţă de urgenţă este de natură a încălca art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit căruia: „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului [...]“. 69. Pentru motivele anterior expuse, apreciază că articolul II pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 încalcă prevederile art. 21 alin. (3), ale art. 26, ale art. 28, ale art. 61 alin. (1), ale art. 115 alin. (6) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. 70. În continuare, autorii sesizării susţin că art. 126 din Constituţie consacră rolul Î.C.C.J. în înfăptuirea justiţiei şi în asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele de judecată. Rolul Î.C.C.J., alături de celelalte instanţe de judecată, este, aşadar, unul strict jurisdicţional. Or, proiectul de lege atacat consacră o nouă competenţă preşedintelui Î.C.C.J., aceea de control administrativ al unei instituţii care nu îşi desfăşoară activitatea în sfera puterii judecătoreşti. 71. Mai mult, această verificare se referă la o instituţie care îşi desfăşoară activitatea în cadrul S.R.I., al cărui control aparţine exclusiv Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii S.R.I. 72. Prin atribuirea unei astfel de competenţe preşedintelui Î.C.C.J., de a controla o instituţie ce aparţine puterii executive, sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separarea puterilor în stat. Aşa fiind, apreciază că sunt încălcate prevederile art. 126, coroborate cu art. 1 alin. (4) din Constituţie. 73. Totodată, autorii sesizării susţin că etapa jurisdicţională trebuie să fie dublată de o a doua etapă de control administrativ, realizat de o altă instituţie decât cea care a dispus măsura de supraveghere. Această a doua etapă de verificări trebuia să fie reglementată prin lege, dat fiind nivelul deosebit de grav şi potenţialul accentuat de încălcare a drepturilor fundamentale al acestor măsuri de supraveghere. În acest context, arată că „(2) Verificarea prevăzută la alin. (1) se face în condiţiile prevăzute prin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J.“. 74. Or, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în a constata că reglementările infralegale în domeniul drepturilor omului nu îndeplinesc condiţia de a „fi prevăzute de lege“ pentru a justifica restrângerile care se realizează prin măsurile adoptate. Susţine că cele reţinute în Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018 sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în cauza de faţă. Protecţia oferită prin art. 26 şi 28 din Constituţie impune ca toate garanţiile acestor drepturi să fie reglementate de către Parlament exclusiv prin lege, şi nicidecum prin acte infralegale, precum Regulamentul Î.C.C.J. Aşa fiind, autorii sesizării apreciază că sunt încălcate prevederile art. 26 şi 28 din Constituţie. 75. Referitor la art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, autorii sesizării susţin că, întrucât această ordonanţă de urgenţă a abilitat C.N.I.C. şi organele S.R.I. să desfăşoare activităţi care restrâng dreptul la viaţă privată, la secretul corespondenţei, precum şi cel la un proces echitabil, apreciază că au fost încălcate flagrant atât art. 115 alin. (6) din Constituţie, care interzice adoptarea de ordonanţe de urgenţă în domeniul legilor constituţionale, al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 26 privitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 cu privire la secretul corespondenţei şi art. 61 alin. (1) din Constituţia României. 76. În final, autorii sesizării arată că art. IV pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 prevede că urmează a se încheia „protocoale de cooperare“ între S.R.I. şi Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum şi cu celelalte instituţii în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea organele judiciare. Culegerea de probe nu se poate face în baza unor protocoale, ea putându-se realiza numai în baza unei proceduri stabilite prin lege. Aşa fiind, apreciază că sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 21, 26, 28 şi ale art. 61 alin. (1) şi, implicit, ale art. 115 alin. (6). 77. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere. 78. Cu Adresa nr. 5/7.681/2021, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.981 din 13 decembrie 2021, Guvernul României a comunicat, în toate cele trei dosare, punctul de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal. 79. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate în Dosarul nr. 3.504A/2021, Guvernul apreciază că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţională o dispoziţie legală „tocmai pentru că permitea serviciilor de informaţii, care nu sunt organe judiciare, să efectueze acte de urmărire penală“. Invocă paragrafele 49 şi 50 din decizia sus-menţionată. Arată că, pentru a remedia viciul de neconstituţionalitate, Guvernul a apreciat că este necesară o intervenţie prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă. În continuare, detaliază modificările şi completările aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, susţinând că intervenţia legislativă nu are drept consecinţă faptul că, în toate cazurile în care, în dosare referitoare la infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal sau la infracţiuni de terorism, s-au emis mandate de supraveghere tehnică, punerea în executare a acestor mandate se va face de către organele S.R.I. care au fost desemnate organe de cercetare penală speciale. Dispoziţiile alin. (2) al art. 57 din Codul de procedură penală prevăd în mod explicit că organele de cercetare penală speciale pot efectua, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică, astfel încât revine procurorului rolul să decidă, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, cine va face punerea în executare, dispoziţiile art. 142 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător. Prin raportare la modificările şi completările operate asupra legislaţiei prin intermediul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 şi având în vedere şi explicaţiile din nota de fundamentare, apreciază că nu se poate susţine faptul că Guvernul a transpus în dreptul pozitiv o normă care conservă viciul de neconstituţionalitate reţinut în considerentele Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale. 80. Referitor la critica privind nereglementarea în mod clar şi previzibil a competenţei organelor de cercetare penală speciale la care se referă art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, apreciază că aceasta nu este întemeiată. Astfel, competenţa acestora nu este reglementată de textul legal criticat, ci de dispoziţiile art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu care prevederile art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 se coroborează. 81. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie prin nesolicitarea avizului C.S.M., arată că, prin Adresa nr. 23.227 din 9 martie 2016, Ministerul Justiţiei a transmis C.S.M. proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului, cu rugămintea de a fi semnat în calitate de avizator. Cu Adresa nr. 6.296 din 10 martie 2016, C.S.M. a transmis Ministerului Justiţiei punctul său de vedere cu privire la proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului împreună cu observaţii şi propuneri cu privire la acesta, menţionându-se expres faptul că solicitarea Ministerului Justiţiei de avizare a proiectului de act normativ a fost analizată în Comisia nr. 1 a Consiliului în şedinţa din data de 10 martie 2016. În aceste condiţii, nu se poate susţine că nu a fost solicitat avizul C.S.M., încălcându-se, în consecinţă, dispoziţiile constituţionale invocate în sesizare. Precizează şi faptul că, prin Hotărârea nr. 326 din 24 martie 2016, Plenul C.S.M. a avizat favorabil, fără observaţii sau propuneri, proiectul de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016. 82. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, din perspectiva nerespectării interdicţiei de adoptare a ordonanţelor de urgenţă care afectează drepturile cetăţeneşti, susţine că aceasta nu poate fi reţinută. Intervenţiile legislative operate prin intermediul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 reglementează în mod clar şi limitativ organele care au competenţa de a pune în executare măsurile de supraveghere tehnică, măsuri ce constituie ingerinţe în dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, respectiv în dreptul la respectarea secretului corespondenţei. Pe cale de consecinţă, soluţiile adoptate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 sunt de natură să garanteze în mod efectiv aceste drepturi, în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale invocate în sesizare, şi nu să le afecteze. 83. În ceea ce priveşte încălcarea principiului previzibilităţii legii consacrat de art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 26 din Constituţie, susţine că aceasta nu poate fi reţinută. Susţine că din coroborarea dispoziţiilor legale incidente rezultă cu claritate care sunt organele de cercetare penală care pot efectua supravegherea tehnică dispusă de procuror raportat la prevederile art. 13 din Legea nr. 14/1992. 84. Coroborând dispoziţiile art. 55 alin. (1), (5) şi (6), ale art. 57 alin. (2) şi ale art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cele ale art. 13 teza a doua din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, rezultă că procurorul pune în executare el însuşi supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală, indiferent dacă este vorba de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de cele de cercetare penală speciale sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei. Revine procurorului rolul să decidă, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze penale, cine va face punerea în executare. Aşa fiind, apreciază că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală îndeplinesc cerinţele de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, dispoziţiile sale având un caracter accesibil şi previzibil, fiind deci conforme cu dispoziţiile constituţionale invocate în sesizare. 85. De asemenea, apreciază ca fiind neîntemeiată şi critica referitoare la existenţa unui paralelism legislativ. Susţine că opţiunea legiuitorului infraconstituţional de a nu conferi unor ofiţeri din cadrul S.R.I. calitatea de organ de cercetare penală „de drept comun“, calitate rezervată doar organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, căreia i-a urmat opţiunea de a permite acordarea calităţii de organe de cercetare penală speciale acestor ofiţeri, în condiţiile art. 13 teza a doua din Legea nr. 14/1992, raportat la art. 55 alin. (5) şi (6) şi art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu duce la apariţia unui paralelism legislativ. Arată că, potrivit alin. (1) al art. 55 din Codul de procedură penală, atât organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, cât şi organele de cercetare penală speciale sunt, alături de procuror, organe de urmărire penală. În absenţa paralelismului legislativ, opinează că nu se poate reţine nerespectarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 şi, în consecinţă, nici nerespectarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. 86. În continuare, arată că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la nerespectarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 21 din Constituţie. Susţine că procurorul pune în executare el însuşi supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală, indiferent dacă este vorba de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de cele de cercetare penală speciale sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei. Revine procurorului rolul să decidă, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze penale, cine va face punerea în executare. Având în vedere că dispoziţiile legale criticate stabilesc cu precizie cadrul în care organele de urmărire penală urmează să pună în executare supravegherea tehnică, apreciază că accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 21 din Constituţie nu sunt afectate. 87. Arată că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum au fost acestea modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, nu mai conţin sintagma declarată neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016. De aceea, forma de lege lata a textului legal criticat respectă cerinţa prevăzută de considerentul 48 al deciziei menţionate, respectiv stabileşte expres, într-un mod clar, precis şi previzibil, care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată sau în secretul corespondenţei. Arată că în decizia anterior menţionată Curtea Constituţională a reţinut faptul că „este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală“. 88. Pentru aceste motive, apreciază că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, raportate la art. 13 din Legea nr. 14/1992, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum a fost modificat prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, nu aduc atingere dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, fiind deci conforme şi cu prevederile art. 26 din Constituţie. 89. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate în Dosarul nr. 3.541A/2021, Guvernul arată că dispoziţiile art. 30^1 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 reprezintă preluarea uneia dintre propunerile transmise de către C.S.M. cu Adresa nr. 6.296 din 10 martie 2016. Din coroborarea dispoziţiilor art. 30^1 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 cu cele ale art. 8 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 14/1992 şi cu cele ale art. 138 alin. (1) lit. a) şi ale art. 142 alin. (1) şi (1^1) din Codul de procedură penală se conturează un cadru normativ referitor atât la scopul controlului, cât şi la procedura prevăzută pentru realizarea controlului. 90. Totodată, arată că prin dispoziţiile art. 12 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt detaliate aspectele tehnice ale prevederilor legale de nivel primar referitoare la activitatea de verificare reglementată de art. 30^1 din Legea nr. 304/2004. Precizează că activitatea de verificare vizează măsurile generale care au ca scop respectarea dispoziţiilor legale privind accesul organelor de urmărire penală la sistemele tehnice ale C.N.I.C. şi nu se poate referi la legalitatea procedurilor sau probelor obţinute prin aceste mijloace tehnice, competenţa de a se pronunţa cu privire la acest aspect revenind, după caz, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, în condiţiile Codului de procedură penală. 91. Cu referire la reglementarea de către dispoziţiile art. 30^1 din Legea nr. 304/2004 a unui control al modului în care sunt puse în executare măsurile de supraveghere tehnică în cadrul C.N.I.C. de către organele de urmărire penală, control realizat de către preşedintele Î.C.C.J., opinează că nu se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, câtă vreme un astfel de control nu reprezintă expresia unei competenţe exclusive a puterii executive. 92. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate în Dosarul nr. 3.540A/2021, Guvernul arată că, drept urmare a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, nu mai era posibilă punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către „alte organe specializate ale statului“. În consecinţă, era obligatorie asigurarea mijloacelor tehnice şi umane care să permită organelor de urmărire penală să pună în executare respectivele mandate, deoarece anterior Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 nu exista un temei de drept pentru ca toate unităţile de parchet „să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în competenţa parchetelor“ şi nici pentru detaşarea în cadrul tuturor unităţilor de parchet a unor poliţişti care să pună în executare astfel de mandate. Asigurarea acestor mijloace tehnice şi umane impunea o intervenţie legislativă în regim de urgenţă, printr-o ordonanţă de urgenţă. 93. Aşa fiind, întrucât punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către „alte organe specializate ale statului“ urma să nu mai fie posibilă, iar organele de urmărire penală nu dispuneau de mijloacele tehnice şi umane necesare, intervenţia legislativă a fost apreciată de Guvern ca fiind urgentă şi din perspectiva obligaţiilor care revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene în ceea ce priveşte cooperarea judiciară în materie penală, de vreme ce posibilitatea de a recurge la mandate de supraveghere tehnică în cauze transfrontaliere ar fi putut fi pusă sub semnul întrebării. 94. Susţine că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia se încalcă prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie din perspectiva afectării drepturilor fundamentale şi a regimului unor instituţii fundamentale ale statului - Î.C.C.J., Ministerul Public şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Apreciază că prin intervenţiile legislative operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 s-a consacrat expres principiul nemijlocirii obţinerii probelor de către organul de urmărire penală şi, totodată, s-a introdus o garanţie suplimentară, prin reglementarea unei funcţii de control al modului în care sunt puse în executare măsurile de supraveghere tehnică de către organele de urmărire penală, control care urma a fi realizat la nivelul Î.C.C.J., de preşedintele acesteia sau de un judecător anume desemnat de către acesta. Susţine că soluţiile legislative adoptate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 sunt de natură să garanteze în mod efectiv aceste drepturi, şi nu să le afecteze, respectând deci prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie. 95. Arată că reglementarea unui cadru legal pentru detaşarea ofiţerilor şi a agenţilor de poliţie judiciară în structurile Ministerului Public, în vederea efectuării activităţilor prevăzute la art. 66 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi intervenţiile operate asupra Legii nr. 508/2004 nu sunt de natură a afecta regimul constituţional al Ministerului Public, ci dimpotrivă. 96. Nici critica privind afectarea regimului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, autoritate a administraţiei publice centrale cu caracter autonom, care, potrivit art. 65 alin. (2) lit. g) şi art. 111 alin. (1) din Constituţie, se află sub control parlamentar direct, nu este una întemeiată. Prin instituirea unei garanţii suplimentare, prin reglementarea unei funcţii de control al modului în care sunt puse în executare, în cadrul C.N.I.C., măsurile de supraveghere tehnică de către organele de urmărire penală, control care urma a fi realizat la nivelul Î.C.C.J., de preşedintele acesteia sau de un judecător anume desemnat de către acesta, nu se interferează în niciun fel cu regimul constituţional al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi nici nu este afectată funcţionarea acestuia, de vreme ce Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nu prevede între atribuţiile acestei autorităţi şi pe cea privind controlul modului în care sunt puse în executare, în cadrul C.N.I.C., măsurile de supraveghere tehnică de către organele de urmărire penală. 97. Apreciază că prin reglementarea unei competenţe intuitu personae a preşedintelui Î.C.C.J. de a controla modul în care sunt puse în executare, în cadrul C.N.I.C., măsurile de supraveghere tehnică de către organele de urmărire penală nu este afectată activitatea respectivei instanţe de judecată, critica de neconstituţionalitate fiind şi sub acest aspect neîntemeiată. 98. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), raportate la prevederile art. 141 şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, ca urmare a nesolicitării avizului Consiliului Economic şi Social, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Consideră că prevederile art. 141 din Constituţie se mărginesc la a consacra rolul Consiliului Economic şi Social de organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, în vreme ce celelalte aspecte legate de funcţionarea acestui consiliu sunt reglementate la nivel infraconstituţional, de legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Norma constituţională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament şi Guvern al Consiliului Economic şi Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al acestui consiliu. Prin urmare, nesolicitarea avizului consultativ al Consiliului Economic şi Social de către Guvern pentru un proiect de ordonanţă de urgenţă a Guvernului nu poate avea drept consecinţă neconstituţionalitatea ordonanţei, prin raportare la art. 141 din Constituţie. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 681 din 6 noiembrie 2018, paragrafele 246-249. Susţine că art. 141 din Constituţie nu impune solicitarea avizului consultativ al Consiliului Economic şi Social pentru toate proiectele de acte normative, domeniile de specialitate ale acestui consiliu fiind reglementate prin lege organică. De aceea, solicitarea acestui aviz este obligatorie doar în cazul acelor acte normative care reglementează domeniile de specialitate enumerate limitativ de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 248/2013. Or, actele normative asupra cărora s-a intervenit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 nu se referă la domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi Social. Chiar dacă prin modificările operate asupra a două dintre actele normative menţionate s-au instituit temeiuri pentru a putea detaşa poliţişti în cadrul unităţilor de parchet, instituirea acestui temei de detaşare nu afectează statutul, drepturile şi obligaţiile agenţilor şi ofiţerilor de poliţie judiciară, aceştia păstrându-şi salarizarea avută la data detaşării. Apreciază că, nefiind vorba de reforme structurale, schimbări majore sau iniţierea de politici noi, considerentele deciziei anterior citate sunt aplicabile şi în prezenta cauză, critica de neconstituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie fiind deci neîntemeiată. 99. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie ca urmare a nesolicitării avizului C.S.M., apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Arată că, prin Adresa nr. 23.227 din 9 martie 2016, Ministerul Justiţiei a transmis C.S.M. proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului, cu rugămintea de a fi semnat în calitate de avizator. Cu Adresa nr. 6.296 din 10 martie 2016, C.S.M. a transmis Ministerului Justiţiei punctul său de vedere cu privire la proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului împreună cu observaţii şi propuneri cu privire la acesta, menţionându-se expres faptul că solicitarea formulată către Ministerul Justiţiei de avizare a proiectului de act normativ a fost analizată în Comisia nr. 1 a Consiliului în şedinţa din data de 10 martie 2016. 100. Susţine că nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 24/2000. În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 24/2000, arată că soluţiile legislative sunt temeinic fundamentate, fiind rezultatul dialogului instituţional cu instituţiile din cadrul autorităţii judecătoreşti. Subliniază că în forma finală a proiectului au fost incluse observaţiile şi propunerile C.S.M. 101. Legat de avizul Consiliului Legislativ şi de observaţiile cuprinse în acesta, precizează că proiectul de ordonanţă de urgenţă a fost refăcut după primirea acestui aviz, forma refăcută fiind transmisă Secretariatului General al Guvernului, în care au fost precizate şi motivele pentru care nu au fost preluate din avizul Consiliului Legislativ propunerile de la pct. 4, pct. 6 paragraful 2 şi pct. 11 paragraful 2. Cu Adresa nr. 7/23.101/2016, sa comunicat Secretariatului General al Guvernului faptul că în ceea ce priveşte pct. 2 paragraful 2 teza a doua din avizul Consiliului Legislativ nr. 211/2016, al doilea paragraf al preambulului a fost reformulat în totalitate potrivit recomandării Consiliului Legislativ. 102. În ceea ce priveşte evaluarea impactului socioeconomic al proiectului de act normativ, nota de fundamentare a acestuia conţine evaluarea făcută de către Guvern, respectiv aceea că proiectul nu are un impact macroeconomic asupra mediului concurenţial şi domeniului ajutoarelor de stat, asupra mediului de afaceri, un impact social şi asupra mediului înconjurător. 103. Referitor la impactul actului normativ asupra bugetului general consolidat, la secţiunea 4.7 din nota de fundamentare sa precizat că „Articolul 66 din Legea nr. 304/2004, republicată, astfel cum este reformulat prin proiect creează premisele achiziţionării de către parchete a echipamentelor necesare punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise de instanţe. Resursele bugetare necesare instituţiilor vizate pentru activităţi potrivit proiectului se asigură cu încadrarea în bugetul aprobat potrivit legii.“ După cum se poate observa, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 nu s-a dispus sau aprobat achiziţionarea de „mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în competenţa parchetelor“, ci doar s-a instituit un temei legal care să permită ulterior instituţiilor vizate de respectiva reglementare să facă, în condiţiile legislaţiei privind achiziţiile publice şi cu încadrarea în bugetul aprobat, achiziţia unor astfel de mijloace. De asemenea, detaşarea poliţiştilor în cadrul parchetelor a presupus emiterea unor acte subsecvente şi s-a făcut tot cu încadrarea în bugetul aprobat. De aceea, Guvernul consideră că şi această critică este neîntemeiată. 104. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate intrinsecă apreciază că nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Invocând paragraful 49 al Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, apreciază că în ceea ce priveşte sintagma „lucrători specializaţi din cadrul poliţiei“, Curtea Constituţională nu a reţinut aspecte privind lipsa de claritate şi previzibilitate a acesteia. Prin urmare, întrucât considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii în aceeaşi măsură ca şi dispozitivul acestora, Guvernul apreciază că sintagma în discuţie nu este lipsită de claritate şi previzibilitate. 105. Referitor la critica potrivit căreia sintagma „proceduri adecvate“ nu este definită, ceea ce lipseşte de claritate şi previzibilitate procedeele probatorii, susţine că nici aceasta nu poate fi reţinută. Apreciază că, fiind vorba de o multitudine de activităţi cu un pronunţat caracter tehnic şi în care schimbările tehnologice se succed cu rapiditate, legiuitorul nu putea să facă o listă exhaustivă a procedurilor care pot fi utilizate, trebuind deci să recurgă la folosirea unor termeni mai generali, iar sintagma criticată trebuie integrată în ansamblul reglementării referitoare la supravegherea tehnică. Revine instanţei de judecată, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, rolul să decidă dacă procedurile utilizate de către organele de urmărire penală au fost adecvate, respectiv dacă au asigurat integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate. 106. În continuare, arată că, potrivit tezei a doua a art. 13 din Legea nr. 14/1992 (astfel cum a fost modificat prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016), raportat la art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, organele S.R.I. pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale numai în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi al infracţiunilor de terorism şi numai pentru a efectua, din dispoziţia procurorului, punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică. Aşadar, din coroborarea art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală şi art. 13 teza a doua din Legea nr. 14/1992 rezultă că organele de cercetare penală speciale competente să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică în cazul acestor infracţiuni sunt organele S.R.I., dispoziţiile criticate fiind previzibile sub acest aspect. De asemenea, conform art. 13 teza a doua din Legea nr. 14/1992 raportat la art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, pot exercita atribuţii de organe de cercetare penală speciale ofiţerii S.R.I. desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.. Prin urmare, şi în cazul infracţiunilor de terorism şi al infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal, competenţa ofiţerilor S.R.I. ca organe de cercetare penală speciale este corespunzătoare structurii din care fac parte, având în vedere că, potrivit art. 12 alin. 2 din Legea nr. 14/1992, „La solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională.“ 107. Referitor la critica potrivit căreia sunt încălcate prevederile art. 21 alin. (3), ale art. 26, ale art. 28 şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie, prin abilitarea C.N.I.C. şi a organelor S.R.I. să desfăşoare activităţi care restrâng dreptul la viaţă privată, la secretul corespondenţei, precum şi cel la un proces echitabil, apreciază că aceasta nu este întemeiată. 108. Susţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 nu conţine reglementări care să permită C.N.I.C. sau altor organe ale S.R.I. „să desfăşoare activităţi care restrâng dreptul la viaţă privată, la secretul corespondenţei, precum şi cel la un proces echitabil“. Făcând referire la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 14/1992, precizează că procedura de desfăşurare a unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului este reglementată de art. 14-22 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 109. Referitor la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie în ceea ce priveşte referirea la spiritul idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, susţine că S.R.I. a fost înfiinţat după Revoluţia din 1989, respectiv în anul 1990, iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 s-a reglementat doar posibilitatea ca organele S.R.I. să poată fi desemnate organe de cercetare penală speciale, conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, potrivit prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. 110. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (4) şi a art. 126 alin. (1) din Constituţie privind separaţia şi echilibrul puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, prin instituirea unei competenţe de control administrativ în sarcina Î.C.C.J., arată că în doctrină s-a subliniat în mod unanim că raporturile constituţionale dintre autorităţile statului cunosc implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, ce semnifică echilibru prin colaborare şi control. Reglementarea unei atribuţii a preşedintelui Î.C.C.J. de a verifica modul de punere în aplicare în cadrul C.N.I.C. a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală reprezintă o opţiune a legiuitorului, care este constituţională şi legală. Legiuitorul delegat a avut în vedere să instituie o garanţie suplimentară, printr-o funcţie de control al modului în care sunt puse în executare măsurile de supraveghere tehnică de către organele de urmărire penală. Având în vedere faptul că s-a apreciat a fi necesară crearea unui mecanism de verificare care să fie menţinut în sfera autorităţilor judiciare, opţiunea legiuitorului pentru preşedintele Î.C.C.J. a fost justificată tocmai de calitatea de magistrat a acestuia. 111. Precizează că o astfel de soluţie legislativă, prin care se conferă unui judecător atribuţii nejurisdicţionale, nu este una singulară în sistemul de drept românesc. De-a lungul timpului, în legislaţia română au existat soluţii legislative care au conferit judecătorilor atribuţii nejurisdicţionale, înregistrându-se în ultima perioadă o tendinţă de degrevare a acestora de astfel de atribuţii (spre exemplu, competenţa soluţionării cererilor de dizolvare judiciară şi de radiere a societăţilor comerciale). În ceea ce priveşte acordarea unor atribuţii nejurisdicţionale, menţionează cu titlu de exemplu faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 115/2015, din Biroul Electoral Central fac parte 7 judecători ai Î.C.C.J. 112. Susţine că cele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 326 din 14 septembrie 2004 sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, critica fiind astfel neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile art. 126 din Constituţie. 113. Apreciază că prin reglementarea, de către dispoziţiile art. 30^1 din Legea nr. 304/2004, a unui control al modului în care sunt puse în executare măsurile de supraveghere tehnică în cadrul C.N.I.C. de către organele de urmărire penală, control realizat de către preşedintele Î.C.C.J., nu se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, câtă vreme un astfel de control nu reprezintă expresia unei competenţe exclusive a puterii executive. 114. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 26 şi 28 din Constituţie întrucât modalitatea de realizare a verificărilor privind modul de punere în aplicare în cadrul C.N.I.C. a supravegherilor tehnice trebuie să fie reglementată prin lege, şi nu prin acte infralegale, susţine că aceasta este neîntemeiată. Apreciază că prin coroborarea dispoziţiilor art. 30^1 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care reprezintă preluarea uneia dintre propunerile transmise de C.S.M., cu cele ale art. 8 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 14/1992 şi cu cele ale art. 138 alin. (1) lit. a) şi ale art. 142 alin. (1) şi (1^1) din Codul de procedură penală se conturează un cadru normativ referitor atât la scopul controlului, cât şi la procedura prevăzută pentru realizarea controlului. Totodată, prin dispoziţiile art. 12 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt detaliate aspectele tehnice ale prevederilor legale de nivel primar referitoare la activitatea de verificare reglementată de art. 30^1 din Legea nr. 304/2004. 115. Precizează că activitatea de verificare vizează măsurile generale care au ca scop respectarea dispoziţiilor legale privind accesul organelor de urmărire penală la sistemele tehnice ale C.N.I.C. şi nu se poate referi la legalitatea procedurilor sau probelor obţinute prin aceste mijloace tehnice - competenţa de a se pronunţa cu privire la acest aspect revine, după caz, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, în condiţiile Codului de procedură penală. 116. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. 117. În cele trei dosare au fost depuse o serie de memorii amicus curiae. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. a depus un memoriu amicus curiae, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 10.150 din 15 decembrie 2021, prin care a solicitat respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate. Domnul Melniciuc Nicolae Marian a depus un memoriu amicus curiae, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 956 din 28 ianuarie 2022, prin care a solicitat admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate. Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept a depus un memoriu amicus curiae, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 1.349 din 9 februarie 2022, prin care a apreciat că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 încalcă prevederile art. 26 şi ale art. 115 alin. (6) din Constituţie. 118. În vederea soluţionării obiecţiei de neconstituţionalitate, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, au fost solicitate anumite informaţii Î.C.C.J. şi S.R.I. Cu Adresa nr. 9.560 din 2 decembrie 2021, i-au fost adresate S.R.I. următoarele întrebări: (1) Care este actul prin care a fost înfiinţat C.N.I.C.?; (2) Există vreun act (normativ sau de altă natură) care reglementează organizarea şi funcţionarea, atribuţiile, competenţa C.N.I.C.? 119. Cu Adresa nr. 317.888 din 15 decembrie 2021, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.181 din 16 decembrie 2021, S.R.I. a comunicat, în esenţă, următoarele: C.N.I.C. a fost înfiinţat prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 0068 din 17 iulie 2002 privind dezvoltarea Sistemului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor destinat punerii în aplicare a actelor de autorizare emise în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, în aplicarea hotărârii anterior menţionate, în conformitate cu art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, C.N.I.C. este o unitate din structura S.R.I. Potrivit art. 13 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, hotărârile acestuia sunt obligatorii pentru membrii săi, iar, potrivit art. 4 lit. f) pct. 23 din acelaşi act normativ, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării aprobă structura organizatorică, efectivele şi regulamentele de funcţionare ale S.R.I. În ceea ce priveşte organizarea, funcţionarea şi atribuţiile, respectiv competenţa C.N.I.C., acestea sunt reglementate prin actele normative anterior menţionate coroborate cu dispoziţiile reglementate prin ordin al directorului S.R.I. privind organizarea şi funcţionarea C.N.I.C., precum şi prin Regulamentul de funcţionare al S.R.I., acte cu caracter clasificat. 120. Cu Adresa nr. 9.561 din 2 decembrie 2021, i-au fost adresate Î.C.C.J. următoarele întrebări: (1) Care sunt „dispoziţiile legale privind punerea în aplicare a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală în Cadrul C.N.I.C.“ la care fac referire prevederile art. 12 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Î.C.C.J.?; (2) Există vreun act (normativ sau de altă natură) care reglementează organizarea şi funcţionarea, atribuţiile, competenţa C.N.I.C. la care preşedintele Î.C.C.J. sau judecătorul anume desemnat se raportează în cadrul exercitării verificării prevăzute de art. 30^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară?; (3) Care este punctul de vedere al Î.C.C.J. în legătură cu aspectele de neconstituţionalitate anterior specificate? 121. Cu Adresa nr. 1.859 din 14 decembrie 2021, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.136 din 15 decembrie 2021, Î.C.C.J. a comunicat, în esenţă, următoarele: 122. Referitor la prima întrebare, a precizat că „dispoziţiile legale privind punerea în aplicare a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală în cadrul C.N.I.C.“, la care se referă prevederile art. 12 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt reprezentate de dispoziţiile art. 8 alin. 2 teza a doua din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, la cererea organelor de urmărire penală, C.N.I.C. asigură accesul nemijlocit şi independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. În consecinţă, verificarea efectuată în condiţiile art. 30^1 din Legea nr. 304/2004 şi ale art. 12 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este legată de respectarea dispoziţiilor legale care consacră asigurarea accesului nemijlocit şi independent al organelor de urmărire penală la sistemele tehnice ale C.N.I.C., în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Această concluzie se desprinde din economia dispoziţiilor art. 30^1 din Legea nr. 304/2004 şi a dispoziţiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 14/1992, ambele introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, şi este confirmată prin Rapoartele privind verificarea efectuată de preşedintele Î.C.C.J. în temeiul art. 30^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 123. Referitor la cea de-a doua întrebare, a precizat că în acord cu limitele şi obiectivele verificării, prevăzute în art. 30^1 din Legea nr. 304/2004, aceasta se realizează prin raportare la atribuţia C.N.I.C. reglementată în dispoziţiile art. 8 alin. 2 teza a doua din Legea nr. 14/1992, de a asigura accesul nemijlocit şi independent al organelor de urmărire penală la sistemele sale tehnice, în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. De asemenea, aşa cum rezultă din Rapoartele privind verificarea efectuată de preşedintele Î.C.C.J. în temeiul art. 30^1 din Legea nr. 304/2004, verificarea menţionată se realizează prin raportare la condiţiile concrete de acces nemijlocit şi independent al organelor de urmărire penală la sistemele tehnice ale C.N.I.C., stabilite prin protocolul încheiat în temeiul art. 8 alin. 3 din Legea nr. 14/1992. 124. Referitor la solicitarea punctului de vedere al Î.C.C.J. în legătură cu aspectele de neconstituţionalitate, aceasta a comunicat că, în raport cu dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, incidente în materia controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (care prevăd că, până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere), precum şi în raport cu dispoziţiile art. 76 din aceeaşi lege (care se referă la comunicarea de informaţii, documente şi acte), Î.C.C.J. nu este abilitată să transmită instanţei de contencios constituţional un punct de vedere cu privire la aspecte de neconstituţionalitate ridicate în cadrul controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare de titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, în cazul în care instanţa supremă nu a exercitat acest drept, conform art. 146 lit. a) din Constituţie, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004. Totodată, a fost ataşat ultimul raport privind verificarea efectuată de preşedintele Î.C.C.J. în temeiul art. 30^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 125. Curtea, la termenul de judecată din 16 decembrie 2021, a amânat deschiderea deliberărilor în cele trei dosare pentru data de 26 ianuarie 2022 şi ulterior la 9 februarie 2022, respectiv 16 februarie 2022, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele judecătorului-raportor, memoriile amicus curiae, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 126. Actele de sesizare au ca obiect dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 în integralitatea sa. 127. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile legii criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 21 alin. (3), art. 26, art. 28, art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. l) teza a doua, art. 115 alin. (4) şi (6), art. 126, art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (4), art. 141 şi art. 147 alin. (4). 128. Având în vedere faptul că obiectul celor trei sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor trei cauze, respectiv a dosarelor nr. 3.540A/2021 şi nr. 3.541A/2021 la Dosarul nr. 3.504A/2021, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal. 129. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 130. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată, pe de o parte, de un număr de 51 de deputaţi, iar, pe de altă parte, de Avocatul Poporului. În ceea ce priveşte obiectul controlului de constituţionalitate se observă că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată cu o lege adoptată, dar nepromulgată încă. Aşa fiind, şi condiţia referitoare la obiectul controlului este îndeplinită. 131. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 132. În cauză, Curtea observă că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în data de 16 noiembrie 2021. La data de 22 noiembrie 2021, legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, iar în data de 24 noiembrie 2021 a fost trimisă la promulgare. 133. În acest context, Curtea reţine că, în Dosarul nr. 3.504A/2021, sesizarea a fost realizată la data de 19 noiembrie 2021, iar în dosarele nr. 3.540A/2021 şi nr. 3.541A/2021, sesizarea a fost realizată la data de 23 noiembrie 2021. Aşa fiind, în ceea ce priveşte dosarele nr. 3.540A/2021 şi nr. 3.541A/2021, Curtea constată că sesizarea sa a fost realizată în termenul legal de 2 zile de la depunerea legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului. 134. În ceea ce priveşte Dosarul nr. 3.504A/2021, Curtea observă că sesizarea a fost realizată la data de 19 noiembrie 2021. Referitor la acest aspect, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, chiar dacă obiecţia de neconstituţionalitate formulată a fost realizată înainte de începerea termenului de protecţie de 2 zile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu poate constata prematuritatea acesteia, pentru că sesizarea Curţii Constituţionale trebuie analizată sub aspectul exigenţei nedepăşirii termenului de protecţie, şi nu al depunerii sesizării la un moment anterior. O astfel de depunere nu împiedică curgerea termenului, astfel că ea trebuie socotită ca fiind depusă în termenul de protecţie, odată ce acesta a început să curgă (Decizia nr. 904 din 28 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1236 din 28 decembrie 2021, paragraful 26). 135. În continuare, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, sau Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009). 136. Curtea este competentă să analizeze în cadrul controlului de constituţionalitate a priori ce priveşte legea de aprobare însăşi îndeplinirea de către ordonanţa de urgenţă aprobată a condiţiilor prevăzute de art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie (în acest sens, cu titlu exemplificativ, se reţin Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007, Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, sau Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014). 137. În cadrul controlului de constituţionalitate a priori exercitat asupra legilor de aprobare a ordonanţelor, se poate contesta şi, implicit, Curtea poate efectua controlul atât asupra aspectelor de constituţionalitate extrinsecă, cât şi a celor de constituţionalitate intrinsecă privind ordonanţa astfel aprobată (Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019, paragraful 25). Curtea este competentă să analizeze dacă Guvernul, în calitate de legiuitor delegat, avea competenţa funcţională de natură constituţională să adopte o ordonanţă de urgenţă într-un anumit domeniu (a se vedea Decizia nr. 249 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 31 mai 2018, paragraful 48). 138. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că viciul de neconstituţionalitate al unei ordonanţe simple sau al unei ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. Legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007, Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, sau Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014). În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că viciul de neconstituţionalitate extrinsec ce priveşte însăşi adoptarea ordonanţei de urgenţă determină întotdeauna neconstituţionalitatea legii de aprobare a acesteia, în ansamblu (Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragraful 45). 139. În consecinţă, Curtea constată că, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate, a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum şi a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal. 140. Curtea constată că o primă critică de neconstituţionalitate se referă la acordarea calităţii de organe de cercetare penală speciale organelor S.R.I. în ceea ce priveşte punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, din dispoziţia procurorului, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism. 141. Curtea observă că, în varianta iniţială, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală dispunea în sensul că „procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului“. Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. 142. Ca urmare a pronunţării deciziei anterior menţionate, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 prin care s-a urmărit punerea în acord a dispoziţiilor procesual penale cu decizia Curţii Constituţionale. O primă modificare realizată prin ordonanţa de urgenţă a fost aceea a eliminării sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului“ - declarată ca fiind neconstituţională - din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. I pct. 2). Totodată, prin ordonanţa de urgenţă a fost modificat art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul completării acestuia cu menţiunea că „organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică“ (art. I pct. 1). În completarea acestui nou text, prin aceeaşi ordonanţă de urgenţă, s-a dispus modificarea art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, în sensul că „organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest. Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală“ (art. IV pct. 2). 143. În acest context, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, a constatat că „actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale“ (paragraful 34). 144. Cu acelaşi prilej, Curtea a subliniat importanţa faptului că, „în multe state ale Uniunii Europene, dispoziţiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică şi de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare şi previzibile şi vizează doar organele judiciare“ (paragraful 36). Totodată, Curtea a constatat că „nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică“ (paragraful 47). 145. Prin urmare, Curtea a reţinut că „este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei «alte organe specializate ale statului», neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale“ (paragraful 49). 146. Curtea observă că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, pe de o parte, a realizat o interpretare sistematică a ansamblului dispoziţiilor procesual penale referitoare la metodele speciale de supraveghere tehnică, iar, pe de altă parte, a analizat propria jurisprudenţă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, subliniind gradul ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor a acestor metode speciale de supraveghere tehnică, precum şi consecinţele produse de punerea în executare a acestora în planul vieţii private şi al secretului corespondenţei. Prin urmare, din coroborarea celor anterior reţinute, instanţa de contencios constituţional a apreciat că stabilirea cu exactitate a organelor abilitate să realizeze punerea în executare a metodelor speciale de supraveghere tehnică este un element esenţial şi a subliniat necesitatea ca aceste organe să fie circumscrise sferei organelor judiciare, în speţă procurorul, organele de cercetare penală, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, iar nu altor persoane/entităţi ale căror atribuţii se exercită în domenii care nu ţin de prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi de tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. De altfel, Curtea observă că, în cauza în care a fost pronunţată Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, critica de neconstituţionalitate a pornit tocmai de la faptul că punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse într-un dosar penal a fost realizată de către S.R.I., iar în argumentarea soluţiei de admitere Curtea face referire la un studiu de drept comparat din care reiese că în majoritatea statelor Uniunii Europene punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică este realizată doar de organele judiciare, respectiv de către judecătorul de instrucţie, organele de urmărire penală sau poliţie (paragraful 36). 147. Aşa fiind, interpretând dispoziţiile procesual penale referitoare la metodele speciale de supraveghere tehnică şi aplicând principiile constituţionale şi convenţionale în materie, Curtea a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte în adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016. Acest aspect a fost sesizat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016, a reţinut următoarele: „cât timp, în prezentarea raţionamentului său juridic [paragraful 49 al deciziei (n.r. nr. 51 din 16 februarie 2016)], Curtea Constituţională a identificat, într-o manieră lipsită de orice echivoc, organele care au abilitarea să efectueze acte de supraveghere tehnică şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta a furnizat astfel atât autorităţilor cu competenţe în procesul de legiferare, cât şi instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale“. 148. În acest context, Curtea observă că legiuitorul a reglementat, în cadrul Codului de procedură penală, categoria organelor de cercetare penală speciale, în condiţiile în care precizarea/enumerarea acestora intră în sfera sa de competenţă. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria organelor de cercetare penală speciale, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, Curtea constată că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale incidente. Astfel, deşi legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competenţă nu este absolută, în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Totodată, Curtea apreciază că reglementarea aspectelor urmăririi penale este guvernată de principiul legalităţii. Cu alte cuvinte, calificarea unei persoane/entităţi ca organ de cercetare penală special ţine de voinţa legiuitorului, dar această voinţă nu poate fi una absolută, ci ea trebuie să fie exprimată respectând cadrul constituţional incident. 149. Curtea observă că prin intermediul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 a fost reglementată posibilitatea ca organele S.R.I. să fie desemnate organe de cercetare penală speciale, conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. 150. Potrivit art. 1 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, acesta este serviciul organizat de stat specializat în domeniul informaţiilor privitoare la siguranţa naţională a României, parte componentă a sistemului naţional de apărare, activitatea sa fiind organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. De asemenea, potrivit art. 2 din acelaşi act normativ, S.R.I. organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României. Totodată, potrivit art. 3 din legea sa de organizare şi funcţionare, S.R.I. asigură apărarea secretului de stat şi prevenirea scurgerii de informaţii care, potrivit legii, nu pot fi divulgate. Din cele anterior menţionate rezultă că rolul principal al S.R.I. este acela de a culege, verifica şi valorifica informaţiile necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, cu scopul realizării securităţii naţionale, asigurării respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi apărării statului de drept. 151. Aşa fiind, Curtea observă că sfera atribuţiilor S.R.I. diferă de cea a organelor/instituţiilor care exercită atribuţii în materia prevenirii şi descoperirii infracţiunilor şi a tragerii la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar acest aspect este pe deplin subliniat în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. 152. Astfel, prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 27 şi 53-56, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte înregistrările realizate, se poate distinge între înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit Codului de procedură penală şi înregistrările rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, în cadru extraprocesual penal. 153. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Astfel, complexul de activităţi derulat de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională. Pe de altă parte, Curtea a observat că activitatea procesual penală este destinată constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Aşa fiind, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţii procesual penale. Primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică şi teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor. 154. Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea a statuat că „este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală“, iar nu de alte organe cu atribuţii în alte domenii, precum cel al securităţii naţionale. De altfel, însuşi legiuitorul a operat această diferenţiere atunci când a adoptat Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii şi a prevăzut expres, în articolul 13 al legii, că organele acestuia nu pot efectua acte de cercetare penală, text care nu a fost modificat timp de 25 de ani, până la modificarea supusă acum controlului de constituţionalitate. Aceeaşi lege prevede, în art. 11, că dacă ofiţerii de informaţii descoperă, în activitatea lor de contracarare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, indicii de pregătire sau de săvârşire a unor fapte penale, sunt obligaţi să sesizeze organele de urmărire penală. 155. Mai mult, Curtea reţine că Agenţia pentru drepturi fundamentale a Uniunii Europene, în materialul „Supravegherea de către serviciile de informaţii: garanţiile drepturilor fundamentale şi remedii în UE“, volumul II, p. 28, a subliniat că un element-cheie este amploarea relaţiei dintre serviciile de securitate şi forţele de ordine. Într-adevăr, o separare organizaţională între serviciile secrete şi autorităţile de aplicare a legii este de obicei considerată o garanţie împotriva concentrării de puteri într-un singur serviciu şi riscului utilizării arbitrare a informaţiilor obţinute în secret. 156. Totodată, Curtea observă că, potrivit Recomandării 1402 (1999) adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 26 aprilie 1999, pct. B.3, „Serviciile cu atribuţii în materie de securitate internă nu ar trebui să fie autorizate să desfăşoare activităţi de aplicare a legii, cum ar fi anchete penale, arestări sau detenţie. Din cauza riscului ridicat de abuz în raport cu aceste competenţe şi pentru a evita dublarea activităţilor tradiţionale ale poliţiei, aceste prerogative ar trebui să aparţină exclusiv altor organe de aplicare a legii“. 157. Aşa fiind, Curtea constată că S.R.I. are atribuţii care, potrivit legislaţiei în vigoare, se exercită în domenii care nu ţin de prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi de tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. 158. Având în vedere aceste aspecte, precum şi cele reţinute prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, Curtea constată că atribuirea calităţii de organ de cercetare penală specială S.R.I. încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi ale art. 28 din Constituţie. 159. Curtea constată că, în condiţiile în care atribuirea calităţii de organ de cercetare penală specială S.R.I. este per se neconstituţională, nu se mai impune a fi analizate criticile de neconstituţionalitate referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 fraza a doua şi art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, sub aspectul nearmonizării conţinutului acestor prevederi şi al existenţei unui paralelism legislativ generat de acestea. 160. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi ale art. 28 din Constituţie. 161. Examinând critica de neconstituţionalitate referitoare la competenţa preşedintelui Î.C.C.J. sau a unuia dintre judecătorii anume desemnaţi de către acesta de a verifica modul de punere în aplicare, în cadrul C.N.I.C., a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală, Curtea observă că prin art. II pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 a fost introdus un nou articol, articolul 30^1, în cadrul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, prin care se prevede că „Semestrial sau ori de câte ori este nevoie, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau unul dintre judecătorii anume desemnaţi de către acesta verifică modul de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor prevăzut de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare, a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală“. Totodată, potrivit art. IV pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, „verificarea modului de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor a executării acestor supravegheri tehnice se realizează potrivit art. 30^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“. Această verificare se face în condiţiile prevăzute prin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 17 februarie 2020. Potrivit art. 12 din acest regulament: "(1) Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau un judecător anume desemnat de către acesta, prin ordin, verifică modul de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor prevăzut de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare, a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală.(2) Verificarea prevăzută la alin. (1) se realizează semestrial sau ori de câte ori este nevoie, din oficiu.(3) Verificarea modului de punere în aplicare a supravegherilor tehnice se realizează prin: a) verificarea măsurilor generale care au ca scop asigurarea respectării dispoziţiilor legale privind punerea în aplicare a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor; b) verificarea, prin sondaj, a respectării dispoziţiilor legale privind punerea în aplicare a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor.(4) După efectuarea fiecărei verificări, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau judecătorul anume desemnat care a efectuat verificarea întocmeşte un raport în care sunt prevăzute constatările, măsurile şi autorităţile sau instituţiile sesizate. Raportul se publică pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie." 162. Referitor la susţinerea potrivit căreia prin norma criticată se reglementează un control al judecătorilor asupra unei instituţii din afara puterii judecătoreşti care nu este jurisdicţional, ci administrativ, Curtea observă că activitatea judecătorilor are atât o componentă jurisdicţională, care se circumscrie soluţionării cauzelor aflate în competenţa de judecată a instanţelor judecătoreşti, cât şi o componentă administrativă, care se circumscrie acelor atribuţii care, potrivit legii, vizează buna desfăşurare a activităţii administrative a instanţei. 163. Referitor la atribuţiile jurisdicţionale, Curtea reţine că, potrivit art. 126 alin. (1)-(3) din Constituţie, justiţia se realizează prin Î.C.C.J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege; competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege; Î.C.C.J. asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. De asemenea, conform art. 1 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, judecătorii desfăşoară activitate judiciară în scopul înfăptuirii justiţiei. Interpretând dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a constatat că instanţa de judecată beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, adică de puterea de a „spune“ dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 23; Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 23). 164. În ceea ce priveşte componenta administrativă, Curtea observă că, potrivit art. 43 din Legea nr. 304/2004, „fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercită atribuţiile manageriale în scopul organizării eficiente a activităţii acesteia; preşedinţii curţilor de apel şi ai tribunalelor exercită, de asemenea, atribuţii de coordonare şi control ale administrării instanţei unde funcţionează, precum şi ale instanţelor din circumscripţie; preşedinţii judecătoriilor şi ai tribunalelor specializate exercită şi atribuţii de administrare a instanţei“. Atribuţiile preşedintelui şi vicepreşedinţilor instanţelor, colegiilor de conducere şi ale preşedinţilor de secţii sunt dezvoltate la nivel normativ prin art. 7-24 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015. Pe de altă parte, potrivit art. 47 din Legea nr. 304/2004, „preşedinţii instanţelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată“. Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reglementează atribuţiile preşedintelui acestei instanţe, la art. 12 fiind dezvoltată atribuţia de verificare a modului de punere în aplicare în cadrul C.N.I.C. a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală. Pe de altă parte, potrivit art. 64 din acelaşi regulament, „în afară de activitatea de judecată, judecătorii duc la îndeplinire orice alte atribuţii stabilite de Colegiul de conducere, de preşedintele şi vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de preşedinţii de secţii, potrivit legii şi prezentului regulament“. 165. În ceea ce priveşte natura procedurii de verificare a modului de punere în aplicare în cadrul C.N.I.C. a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală, în primul rând se observă că dispoziţiile art. 30^1 din Legea nr. 304/2004, care normează la nivel legislativ primar această competenţă, sunt aşezate în capitolul referitor la conducerea Î.C.C.J. Acest capitol, pe lângă nominalizarea organelor de conducere ale Î.C.C.J., indică şi o serie de atribuţii ale acestora, atribuţii a căror îndeplinire vizează buna desfăşurare a activităţii administrative a instanţei. Cu alte cuvinte, atribuţiile prevăzute în acest capitol fac parte din componenta administrativă a desfăşurării activităţii de către judecători, neintrând în activitatea judiciară desfăşurată în scopul înfăptuirii justiţiei. Aşa fiind, concluzia ce se desprinde este aceea că atribuţia de verificare a modului de punere în aplicare în cadrul C.N.I.C. a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală are un caracter administrativ, neputând fi calificată ca o atribuţie ce intră în sfera activităţii judiciare. 166. În ceea ce priveşte persoanele în sarcina cărora incumbă obligaţia realizării verificării prevăzute de dispoziţiile art. 30^1 din Legea nr. 304/2004, Curtea observă că acestea sunt nominalizate expres de textul legii, în persoana preşedintelui Î.C.C.J. sau a unui judecător anume desemnat de către acesta. Curtea reţine că îndeplinirea obligaţiei prevăzute de textul de lege menţionat nu se realizează în cadrul exercitării unei funcţii distincte de cea de preşedinte al Î.C.C.J. sau de judecător la această instanţă. Dimpotrivă, îndeplinirea acestei obligaţii este condiţionată expres de deţinerea, concomitent cu realizarea verificării, a acestor funcţii. Cu alte cuvinte, realizarea verificării prevăzute de dispoziţiile art. 30^1 din Legea nr. 304/2004 este configurată de către legiuitor ca o atribuţie specifică funcţiei de preşedinte al Î.C.C.J., respectiv celei de judecător la această instanţă. Astfel, cele două elemente, funcţia deţinută şi atribuţia prevăzută de dispoziţiile art. 30^1 din Legea nr. 304/2004, sunt intrinsec legate între ele şi aflate într-un raport de subsidiaritate, pierderea calităţii respective determinând imposibilitatea realizării atribuţiei prevăzute de dispoziţiile art. 30^1 din Legea nr. 304/2004. 167. În fine, din analiza dispoziţiilor legale criticate, Curtea constată că legiuitorul a reglementat obiectul acestui control, precum şi persoanele îndrituite cu realizarea sa, însă în ceea ce priveşte efectele sale nu există nicio reglementare, singura prevedere fiind cea regăsită în art. 12 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit acesteia, „după efectuarea fiecărei verificări, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau judecătorul anume desemnat care a efectuat verificarea întocmeşte un raport în care sunt prevăzute constatările, măsurile şi autorităţile sau instituţiile sesizate. Raportul se publică pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“. 168. Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că prin art. IV pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 s-a prevăzut că, la cererea organelor de urmărire penală, C.N.I.C. din cadrul S.R.I. asigură accesul nemijlocit şi independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. 169. Curtea observă că, potrivit Adresei nr. 317.888 din 15 decembrie 2021, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.181 din 16 decembrie 2021, S.R.I. a comunicat faptul că C.N.I.C. a fost înfiinţat prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 0068 din 17 iulie 2002 privind dezvoltarea Sistemului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor destinat punerii în aplicare a actelor de autorizare emise în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. S-a precizat faptul că C.N.I.C. este o unitate din structura S.R.I., în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, potrivit căruia, în componenţa S.R.I. intră unităţi şi subunităţi, în concordanţă cu specificul activităţii sale, echivalente structurilor din ministere, iar structura, efectivele, mobilizarea rezerviştilor S.R.I., precum şi Regulamentul de funcţionare a acestuia se aprobă de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. De asemenea, s-a menţionat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, acesta este autoritatea administrativă autonomă învestită, potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională, iar hotărârile acestuia sunt obligatorii pentru membrii săi, conform art. 13 din aceeaşi lege. Totodată, potrivit art. 4 lit. f) pct. 23, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării aprobă structura organizatorică, efectivele şi regulamentele de funcţionare ale S.R.I. 170. Plecând de la cele anterior menţionate, Curtea observă că Legea nr. 14/1992, în capitolul II, reglementează organizarea şi funcţionarea S.R.I. Potrivit acestor dispoziţii, conducerea S.R.I., în funcţie de anumite specificităţi, se exercită prin Consiliul director, Biroul executiv al Consiliului director şi directorul S.R.I. Reglementarea acestei categorii în structura S.R.I. se realizează exclusiv prin acte normative cu caracter de lege organică. Spre deosebire de reglementarea organelor de conducere, structurile aflate în subordinea acestora nu sunt stabilite prin lege, ci, potrivit art. 25 şi 26 din Legea nr. 14/1992 şi art. 4 lit. f) pct. 23 din Legea nr. 415/2002, acestea se stabilesc în urma aprobării de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a structurii organizatorice, efectivelor şi regulamentelor de funcţionare ale S.R.I. Aşa fiind, Curtea constată că înfiinţarea C.N.I.C., ca unitate din structura S.R.I., prin hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este făcută în acord cu prevederile legale anterior menţionate. 171. Curtea constată că înfiinţarea şi definirea C.N.I.C. ca unitate din structura S.R.I. produc consecinţe şi în ceea ce priveşte modalitatea de control al activităţii acesteia. 172. Referitor la acest aspect, Curtea constată că, prin Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragrafele 178-181, instanţa de contencios constituţional a reţinut că acolo unde legea prevede expres controlul parlamentar asupra unei autorităţi publice, acesta se va realiza în formele prevăzute de lege, prin intermediul comisiilor permanente de control al activităţii autorităţilor publice, reglementate concret de lege, respectiv prin intermediul rapoartelor de activitate pe care autorităţile publice sunt obligate să le prezinte periodic (anual) în faţa celor două Camere, în şedinţă reunită, după caz (Decizia nr. 206 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 23 aprilie 2018, paragraful 79). 173. Potrivit art. 65 alin. (2) lit. h) din Constituţie, „(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: [...] h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii“. În esenţă, textul constituţional stabileşte un control civil asupra serviciilor secrete ale statului, exercitat de organul reprezentativ suprem al poporului român, Parlamentul, întrunit în şedinţă comună. Această reglementare constituţională este în sine o aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), care consacră caracterul democratic al statului român. Curtea a reţinut că exercitarea acestei atribuţii trebuie să fie efectivă şi realizată într-un mod care să reflecte un standard înalt de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. La nivel legal, art. 1 alin. (2)-(4) din Legea nr. 14/1992 prevede, de asemenea, că activitatea S.R.I. este controlată de Parlament; anual sau când Parlamentul hotărăşte, directorul S.R.I. prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin S.R.I., potrivit legii, iar, în vederea exercitării controlului concret şi permanent, se constituie o comisie comună a celor două Camere. Rezultă că, pe de o parte, există un control permanent realizat de Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii S.R.I., iar, pe de altă parte, există un control anual asupra activităţii acestuia prin prezentarea de rapoarte. 174. Pe de altă parte, Curtea observă că în urma controlului exercitat în baza normelor legale supuse controlului de constituţionalitate în prezenta cauză de preşedintele Î.C.C.J. sau de către unul dintre judecătorii anume desemnaţi de către acesta au fost identificate un număr de cinci rapoarte, publicate pe site-ul Î.C.C.J. în datele de 8 ianuarie 2020, 14 august 2020, 5 februarie 2021, 31 august 2021 şi 7 februarie 2022. 175. Curtea constată că, potrivit rapoartelor din 5 februarie 2021 şi 31 august 2021, activitatea de verificare a urmărit, de exemplu: (i) existenţa în perioada de referinţă a unor incidente de securitate informatică; (ii) existenţa unor avarii tehnice sau erori procedurale (inclusiv cele cauzate de operarea aplicaţiilor informatice de către membrii personalului) în ceea ce priveşte activitatea de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică şi modul în care acestea au fost abordate şi soluţionate/remediate; (iii) asigurarea instruirii prealabile a personalului în condiţiile upgradării echipamentelor/aplicaţiilor informatice folosite; (iv) existenţa unor proceduri de auditare a modului de răspuns a sistemelor informatice în condiţiile de suprasolicitare tehnică sau de atac informatic; (v) monitorizarea modului de funcţionare a instrumentelor automatizate de limitare a erorilor; (vi) stabilitatea cadrului legislativ şi operaţional şi asigurarea unui nivel adecvat de transparenţă pentru informaţiile cu caracter general legate de aceste activităţi; (vii) existenţa unor proceduri operaţionale unitare, precum şi a unor garanţii adecvate în situaţia punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică cu sprijinul structurilor Poliţiei Române (DOS); (viii) evaluarea relaţiilor instituţionale dintre beneficiarii -organele de urmărire penală şi C.N.I.C. şi existenţa unor dificultăţi sau disfuncţionalităţi de orice natură în ceea ce priveşte punerea în aplicare a solicitărilor formulate de către organele de urmărire penală, în conformitate cu legea; (ix) existenţa vreunei revizuiri a protocoalelor prevăzute la art. 8 alin. 3 din Legea nr. 14/1992 (strict în ceea ce priveşte organele judiciare); (x) modalităţile concrete în care se asigură separarea circuitelor de date (sub aspectul echipamentelor, al aplicaţiilor informatice şi al persoanelor implicate), astfel încât datele interceptate să fie disponibile exclusiv organului de urmărire penală care a solicitat interceptarea şi care este autorizat să le acceseze în condiţiile legii, cu excluderea posibilităţii stocării, accesării sau modificării acestora de către orice alte instituţii sau persoane terţe, inclusiv personalul C.N.I.C. Aspecte similare au fost analizate şi prin ultimul raport, din 7 februarie 2022. 176. Aşa fiind, din enumerarea anterioară, Curtea observă că verificarea efectuată de preşedintele Î.C.C.J. vizează o componentă tehnică şi o componentă umană. 177. În ceea ce priveşte componenta tehnică, aceasta vizează, spre exemplu, verificarea existenţei eventualelor incidente de securitate informatică; existenţa unor avarii tehnice sau a unor erori procedurale (inclusiv cele cauzate de operarea aplicaţiilor informatice de către membrii personalului) în ceea ce priveşte activitatea de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică şi modul în care acestea au fost abordate şi soluţionate/remediate; monitorizarea modului de funcţionare a instrumentelor automatizate de limitare a erorilor etc. 178. Din perspectiva componentei tehnice, Curtea observă că, potrivit art. 2 din Protocolul privind cooperarea între S.R.I. şi Ministerul Public pentru stabilirea condiţiilor concrete de acces la sisteme tehnice ale C.N.I.C., S.R.I.: a) asigură Ministerului Public sau organelor de cercetare penală delegate de acesta accesul direct, nemijlocit şi independent la sistemul tehnic de interceptare, în scopul punerii în aplicare, în sistem centralizat, a mandatelor de supraveghere tehnică; b) pune la dispoziţia Ministerului Public aplicaţiile informatice deţinute de C.N.I.C. pentru a solicita operatorilor de comunicaţii electronice direct/independent/nemijlocit datele de trafic, în condiţiile legii speciale; c) acordă sprijinul necesar pentru soluţionarea problemelor tehnice apărute cu ocazia desfăşurării activităţilor prevăzute la lit. a) şi b) potrivit competenţelor prevăzute de lege. 179. Totodată, potrivit art. 4 din acelaşi protocol, S.R.I.: a) acordă sprijin tehnic, prin compartimentele specializate, constând în managementul şi întreţinerea aplicaţiilor informatice şi a echipamentelor, în vederea remedierii deranjamentelor software sau hardware apărute cu ocazia desfăşurării activităţilor tehnice; b) acordă suportul tehnic necesar instalării şi configurării de aplicaţii specifice pe terminalele de exploatare tehnice aflate în proprietatea/administrarea Ministerului Public, inclusiv cele amplasate în sediile aparţinând Ministerului Public, întreţinerea şi depanarea echipamentelor de criptare produse de S.R.I. şi utilizate de Ministerul Public revenind S.R.I.; c) acordă suportul tehnic şi instruirea personalului Ministerului Public în vederea realizării reţelelor LAN aferente spaţiilor destinate acestuia; d) stabileşte politici, strategii şi proceduri de securitate şi protecţie ce trebuie implementate pe terminalele şi echipamentele din compunerea reţelei locale instalate în spaţiile destinate Ministerului Public. 180. În lumina celor expuse, Curtea constată că o verificare ce are ca obiectiv buna funcţionare a componentei tehnice nu poate fi realizată decât prin examinarea parametrilor tehnici ai sistemului care aparţine C.N.I.C. care, astfel cum s-a menţionat anterior, este o unitate din structura S.R.I. 181. Referitor la componenta umană, aceasta vizează, spre exemplu, evaluarea relaţiilor instituţionale dintre beneficiari; modalităţile concrete în care se asigură separarea circuitelor de date (sub aspectul persoanelor implicate), astfel încât datele interceptate să fie disponibile exclusiv organului de urmărire penală care a solicitat interceptarea şi care este autorizat să le acceseze în condiţiile legii, cu excluderea posibilităţii stocării, accesării sau modificării acestora de către orice alte instituţii sau persoane terţe, inclusiv personalul C.N.I.C. 182. În acest context, Curtea reaminteşte că punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică se circumscrie activităţii de strângere a probelor necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată, aspect ce ţine, potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, de exercitarea funcţiei de urmărire penală. Cu alte cuvinte, punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică va fi realizată, întotdeauna, de organul de urmărire penală, în exercitarea funcţiei de urmărire penală, fiind exclus ca această competenţă să aparţină altor persoane/entităţi. Aşa fiind, Curtea conchide că, din perspectiva componentei umane, verificarea efectuată, în temeiul art. 30^1 din Legea nr. 304/2004, de preşedintele Î.C.C.J. sau de judecătorul anume desemnat de către acesta vizează, de fapt, activitatea organului de urmărire penală care pune în executare mandatul de supraveghere tehnică. Însă, Curtea constată că o verificare a îndeplinirii parametrilor (tehnici şi umani) specificaţi în rapoartele întocmite de către preşedintele Î.C.C.J. nu poate fi realizată prin verificarea exclusivă a activităţii organelor de urmărire penală care pun în aplicare în cadrul C.N.I.C. supravegherile tehnice. 183. Curtea observă că verificarea îndeplinirii anumitor parametri esenţiali, ce ţin de activitatea factorului uman, specificaţi în rapoartele întocmite de către preşedintele Î.C.C.J., precum modalitatea concretă în care se asigură separarea circuitelor de date sub aspectul persoanelor implicate, nu poate fi realizată fără a analiza activitatea personalului C.N.I.C., adică şi a acelor persoane care nu au calitatea de organe de urmărire penală. 184. Prin urmare, în cadrul verificării efectuate în temeiul art. 30^1 din Legea nr. 304/2004, preşedintele Î.C.C.J. sau judecătorul anume desemnat de către acesta va exercita atribuţii de control şi verificare atât asupra organului de urmărire penală, cât şi a personalului S.R.I. 185. Aşa fiind, Curtea constată că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, au fost acordate preşedintelui Î.C.C.J./judecătorului anume desemnat de către acesta competenţe ce revin, potrivit Constituţiei, Parlamentului, fiind încălcat astfel principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. 186. În continuare, Curtea constată că instanţa de contencios constituţional a reţinut că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din acelaşi cod, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare. Curtea a conchis că actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, paragrafele 33 şi 34). 187. Totodată, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, paragrafele 43, 46 şi 47, în ceea ce priveşte înregistrările ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, Curtea a constatat că procedura de contestare a legalităţii acestor mijloace de probă, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de o parte, condiţiile impuse de dispoziţiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare. În acest context, Curtea a constatat că analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condiţiile prevăzute de acest act normativ. Curtea a reţinut că în cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 octombrie 2019, paragraful 44). 188. Or, având în vedere, pe de o parte, aspectele verificate de preşedintele Î.C.C.J./de judecătorul anume desemnat de către acesta în cadrul controlului exercitat conform art. 30^1 din Legea nr. 304/2004, iar, pe de altă parte, competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară, în componenta referitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, Curtea constată că nu poate fi realizată o distincţie clară şi neechivocă între cele două elemente. 189. Din această perspectivă, Curtea observă că în rapoartele publicate se precizează că nu este „rolul preşedintelui Î.C.C.J. de a verifica legalitatea procedurilor sau a probelor obţinute prin mijloace tehnice de supraveghere, atribut exclusiv al judecătorului de cameră preliminară sau, după caz, al instanţei de judecată“, respectiv că „legalitatea mijloacelor de probă obţinute prin folosirea măsurilor de supraveghere tehnică este cenzurată, în fiecare caz în parte, după caz, de către judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa judecătorească“. Cu toate acestea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 30^1 din Legea nr. 304/2004 precizează expres că preşedintele Î.C.C.J./judecătorul anume desemnat de către acesta „verifică modul de punere în aplicare [...] a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală“. Totodată, dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăd expres că verificarea modului de punere în aplicare a supravegherilor tehnice se realizează prin: „verificarea măsurilor generale care au ca scop asigurarea respectării dispoziţiilor legale privind punerea în aplicare a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală în cadrul Centrului Naţional de Interpretare a Comunicaţiilor“, respectiv „verificarea, prin sondaj, a respectării dispoziţiilor legale privind punerea în aplicare a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală în cadrul Centrului Naţional de Interpretare a Comunicaţiilor“. Aşa fiind, Curtea observă că înseşi dispoziţiile legale specifică drept obiect al verificării „punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică“, respectiv verificarea „dispoziţiilor legale privind punerea în aplicare a supravegherilor tehnice“. 190. Or, Curtea constată că singurele dispoziţii care reglementează punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică sunt cele ale art. 142 din Codul de procedură penală. Totodată, punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică se circumscrie activităţii de strângere a probelor necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată, aspect ce ţine, potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, de exercitarea funcţiei de urmărire penală. 191. Curtea reţine că norma criticată dă dreptul preşedintelui Î.C.C.J. ori unui judecător anume desemnat să exercite un control asupra anumitor elemente ce ţin de activitatea de urmărire penală, în condiţiile în care, potrivit art. 55 alin. (6) din Codul de procedură penală, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului. În acest context, Curtea constată că este dificil de distins între aspectele ce ţin de competenţa de verificare a preşedintelui Î.C.C.J./judecătorului anume desemnat de către acesta şi aspectele ce ţin de competenţele organelor de urmărire penală ori ale judecătorului de cameră preliminară. 192. Pentru toate motivele arătate mai sus, Curtea constată că reglementarea competenţei preşedintelui Î.C.C.J. sau a unuia dintre judecătorii anume desemnaţi de către acesta de a verifica modul de punere în aplicare, în cadrul C.N.I.C., a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 124, 126, 131 şi 132 din Constituţie. 193. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. II pct. 1 şi ale art. IV pct. 1 fraza a treia din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 124, art. 126, art. 131 şi art. 132 din Constituţie. 194. În continuare, Curtea urmează să analizeze critica referitoare la introducerea, prin actul normativ criticat, pentru prima dată în legislaţia română, a C.N.I.C. în condiţiile în care C.N.I.C. nu a fost înfiinţat niciodată printrun act normativ public. 195. Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte modul de autorizare a mandatelor din care pot rezulta înregistrări, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, precitată, paragraful 42, a constatat că legislaţia în vigoare normează două sisteme diferite, şi anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală şi un sistem reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. De asemenea, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată), Curtea a subliniat diferenţele ce decurg din reglementarea separată a acestor două sisteme, atât în ceea ce priveşte activităţile derulate de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale şi de organele de urmărire penală, cât şi în ceea ce priveşte scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale şi în cel al activităţii procesual penale. Astfel, Curtea a constatat că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. 196. Curtea observă că C.N.I.C. a fost înfiinţat prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 0068 din 17 iulie 2002 privind dezvoltarea Sistemului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor destinat punerii în aplicare a actelor de autorizare emise în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, C.N.I.C. este o unitate din structura S.R.I., desemnat cu rolul de a obţine, prelucra şi stoca informaţii în domeniul securităţii naţionale. Curtea observă că referiri la C.N.I.C. au fost făcute în rapoartele de activitate ale S.R.I. din anii 2007-2014. 197. Primele menţiuni la nivel normativ referitoare la C.N.I.C. sunt cele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, şi anume în art. II pct. 1 referitor la introducerea art. 30^1 în cuprinsul Legii nr. 304/2004, respectiv în art. IV pct. 1 referitor la introducerea alin. (2), în cuprinsul art. 8 din Legea nr. 14/1992. Ca urmare a modificărilor aduse de ordonanţa de urgenţă, C.N.I.C. din cadrul S.R.I. i s-a atribuit o dublă funcţionalitate. 198. Curtea reţine că, pe de o parte, C.N.I.C. este desemnat cu rolul de a obţine, prelucra şi stoca informaţii în domeniul securităţii naţionale, iar, pe de altă parte, prin intermediul acestuia se pun în executare mandatele de supraveghere tehnică. 199. Aşa fiind, Curtea observă că C.N.I.C. a fost creat, prin hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, ca unitate din structura S.R.I., desemnat cu rolul de a obţine, prelucra şi stoca informaţii în domeniul securităţii naţionale. Prin urmare, Curtea constată că, din perspectiva necesităţii realizării securităţii naţionale, este justificată modalitatea de înfiinţare şi de funcţionare a C.N.I.C., fapt ce decurge din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 14/1992 şi ale art. 4 lit. f) pct. 23 din Legea nr. 415/2002, astfel cum s-a demonstrat anterior. 200. În ceea ce priveşte punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, Curtea observă că legiuitorul a optat pentru un sistem dualist. Pe de o parte, reglementează posibilitatea realizării unui sistem de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică integrat fiecărei unităţi de parchet, iar, pe de altă parte, reglementează un sistem extern acestor unităţi, bazat pe existenţa unei singure entităţi prin intermediul căreia să poată fi puse în executare mandatele de supraveghere tehnică. 201. Existenţa primului sistem este relevată de modificarea, prin art. II pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, a alin. (1) al art. 66 din Legea nr. 304/2004, în sensul că „Ministerul Public este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în competenţa parchetelor, în condiţiile legii“. De altfel, şi în nota de fundamentare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 s-a precizat că „prin reformularea art. 66 din Legea nr. 304/2004 se urmăreşte asigurarea unui temei legal pentru toate unităţile de parchet în baza căruia acestea să-şi poată asigura mijloacele tehnice necesare realizării nemijlocite a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică. De lege lata, un astfel de temei legal există doar pentru parchetele specializate, respectiv pentru Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi pentru Direcţia Naţională Anticorupţie“. 202. În ceea ce priveşte cel de-al doilea sistem, Curtea observă că legiuitorul român a ales să grefeze activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică pe activitatea principală a C.N.I.C., aceea de a pune în executare actele de autorizare emise în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Această opţiune a legiuitorului a avut ca temei situaţia extraordinară existentă la data adoptării ordonanţei de urgenţă, generată de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016. De altfel, în chiar nota de fundamentare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 se preciza că acest „act normativ este destinat să ofere, într-o primă etapă, o soluţie de urgenţă pentru activitatea organelor judiciare“. Cu alte cuvinte, dispoziţiile referitoare la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică prin intermediul C.N.I.C. sunt norme adoptate pentru a reglementa o situaţie tranzitorie. Astfel, acestea au concurat la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică pe perioada imediat următoare publicării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, în scopul adoptării unei reglementări precise în domeniu care să respecte exigenţele constituţionale. Curtea constată că actul criticat a oferit o soluţie de urgenţă, temporară, pentru activitatea organelor judiciare, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, a oferit legiuitorului timpul necesar luării măsurilor adecvate în ceea ce priveşte punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică. Cu toate acestea, Curtea reţine că, deşi au trecut 6 ani de la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, legiuitorul, prin legea de aprobare a acesteia, s-a limitat să aprobe „soluţia de urgenţă“ fără a reglementa o procedură conformă normelor constituţionale şi a stabilit C.N.I.C. ca singura entitate ce pune în executare atât actele de autorizare emise în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, cât şi mandatele de supraveghere tehnică emise potrivit Codului de procedură penală. 203. Curtea constată că C.N.I.C. a fost înfiinţat, în 2002, ca structură în cadrul S.R.I. cu rolul de a obţine, prelucra şi stoca informaţii în domeniul securităţii naţionale şi a păstrat această caracteristică, chiar şi după intervenţia legislativă operată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016. Din perspectiva domeniului securităţii naţionale în care funcţionează şi a legislaţiei aplicabile, existenţa unei hotărâri a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este suficientă pentru înfiinţarea şi funcţionarea acestei structuri. Aceasta rezultă, cu evidenţă, din faptul că, potrivit legii, înfiinţarea/desfiinţarea unei unităţi/ subunităţi ce face parte din structura S.R.I. reprezintă chestiuni reglementate prin hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi, subsecvent, prin ordine ale directorului S.R.I. Având în vedere modalitatea de înfiinţare/desfiinţare a unităţilor/ subunităţilor ce fac parte din structura S.R.I., precum şi specificul domeniului de funcţionare a acestora, este justificat ca actului de înfiinţare şi funcţionare a unei astfel de structuri să i se aplice legislaţia privind protecţia informaţiilor clasificate, acesta fiind accesibil, însă, celor interesaţi, potrivit legii. 204. În ceea ce priveşte însă reglementarea unui sistem prin intermediul căruia să poată fi puse în executare mandatele de supraveghere tehnică emise potrivit Codului de procedură penală, Curtea constată că nu este suficientă indicarea numelui unei structuri/entităţi/instituţii sau al unui organism care nu beneficiază de o reglementare la nivelul legii. Astfel cum s-a arătat, în cazul de faţă, deşi accesibilă anumitor persoane, potrivit legii, hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării rămâne un act cu caracter clasificat, care nu poate fi cunoscut de publicul larg, inclusiv de persoanele faţă de care se dispun măsuri de supraveghere tehnică. Or, deşi, potrivit art. 285 alin. (2) din Codul de procedură penală, procedura din cursul urmăririi penale este nepublică, aceasta nu are semnificaţia de caracter secret al procedurii, ci doar a faptului că în această fază a procesului penal nu există publicitatea specifică fazei judecăţii. 205. De altfel, Curtea a reţinut anterior că, având în vedere caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, este obligatoriu ca acestea să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă unei astfel de măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării unor drepturi fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile ce constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, paragraful 48). 206. Aşa fiind, Curtea apreciază că în domeniul supravegherii tehnice, reglementat de Codul de procedură penală, simpla indicare a unei structuri/entităţi/instituţii menită să pună în executare mandatele emise, fără consacrarea sa legală, încalcă principiul legalităţii, deoarece este fundamental ca înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instituţiilor sau a altor structuri organizatorice să se realizeze potrivit cadrului constituţional conferit de Legea fundamentală. Intenţia legiuitorului de a reglementa o asemenea entitate necesită identificarea arhitecturii interne şi configurarea fizionomiei sale juridice prin intermediul unui act normativ de nivelul legii, simpla nominalizare a acesteia, fie ea şi expresă, nu complineşte lipsa unei reglementări de nivelul legii care să cuprindă elementele de bază care definesc natura juridică a acesteia/acestuia, atribuţiile sale generale şi specifice, modalitatea de organizare, dispoziţii referitoare la personal, actele emise (dacă este cazul), modalitatea de control/verificare/auditare şi efectele produse de aceasta etc. 207. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că „o [...] autoritate nu fiinţează numai prin simplul fapt al existenţei sale, ci prin atribuţiile şi actele pe care le emite, acestea din urmă fiind cele care produc consecinţe juridice. Aşadar, atunci când legiuitorul constituant s-a referit la înfiinţarea unei autorităţi [...] a avut în vedere atât dispoziţia de înfiinţare propriu-zisă, cât şi pe cele ce sunt asociate în mod intrinsec acesteia, respectiv cele prin care se stabilesc atribuţiile, categoriile de acte [...] emise şi efectele acestora“ (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 7 martie 2018, paragraful 36). Or, analiza dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă şi ale legii de aprobare a acesteia relevă omisiunea legiuitorului de a adopta o reglementare care să respecte exigenţele constituţionale, cu consecinţa persistenţei în legislaţie a unei carenţe legislative reflectate în absenţa, chiar şi după 6 ani, a unei reglementări complete a autorităţii/instituţiei/organismului îndrituită/îndrituit să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică emise potrivit Codului de procedură penală. 208. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. II pct. 1 şi ale art. IV pct. 1 fraza a treia din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 26, art. 28, art. 124, art. 126, art. 131 şi ale art. 132 din Constituţie. 209. În continuare, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa privind interpretarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, care prevăd că „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică“, prin Decizia nr. 150 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 17 martie 2020, paragraful 59, a constatat că norma constituţională instituie veritabile limitări ale competenţei atribuite Guvernului. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că „se poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale» şi că «nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică». În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin“. Curtea a arătat că „verbul «a afecta» este susceptibil de interpretări diferite, aşa cum rezultă din unele dicţionare. Din punctul de vedere al Curţii, aceasta urmează să reţină numai sensul juridic al noţiunii, sub diferite nuanţe, cum ar fi: «a suprima», «a aduce atingere», «a prejudicia», «a vătăma», «a leza», «a antrena consecinţe negative»“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008). Cu alte cuvinte, Guvernul nu are nicio competenţă de legiferare în domeniul legilor constituţionale („ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale“) şi cel al legilor care vizează măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică („ordonanţele de urgenţă nu pot viza măsuri de trecere silită“), acestea fiind în competenţa de legiferare exclusivă a Parlamentului, sub toate aspectele pe care le reglementează în conţinutul lor normativ, şi are o competenţă de legiferare limitată în domeniile care vizează regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie şi drepturile electorale („ordonanţele de urgenţă nu pot afecta“), cu privire la care aplicarea interdicţiei constituţionale exprese este condiţionată de adoptarea unor reglementări care suprimă, aduc atingere, prejudiciază, vatămă, lezează, în general, antrenează consecinţe negative asupra drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale. În această din urmă ipoteză, dacă reglementările nu produc consecinţele juridice menţionate, Guvernul partajează competenţa de legiferare cu Parlamentul, fiind ţinut însă de obligaţia de a motiva în conţinutul actului normativ existenţa unei situaţii extraordinare, a cărei reglementare nu poate fi amânată, precum şi urgenţa reglementării. 210. Prin Decizia nr. 150 din 12 martie 2020, precitată, paragraful 61, Curtea a mai statuat că interdicţiile constituţionale prevăzute la art. 115 alin. (6), de a nu adopta ordonanţe de urgenţă care „pot afecta“ regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale, au avut în vedere „restrângerea competenţei Guvernului de a legifera în aceste domenii esenţiale în locul Parlamentului, iar nu lipsirea totală de competenţa de a legifera în materie“. 211. În cazul de faţă, obiectul de reglementare al ordonanţei de urgenţă a Guvernului îl constituie măsurile pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din ordonanţă încălcând prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi 28 din Constituţie, iar dispoziţiile art. II pct. 1 şi ale art. IV pct. 1 fraza a treia din ordonanţă încălcând prevederile art. 1 alin. (4), ale art. 1 alin. (5), ale art. 26, 28, 124, 126, 131 şi 132 din Constituţie. 212. Aplicând considerentele deciziilor sale la cauza de faţă, Curtea constată că nu există o interdicţie absolută cu privire la competenţa Guvernului de a legifera în materia reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, însă, întrucât dispoziţiile anterior menţionate contravin prevederilor din Constituţie, care fac parte din titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Curtea constată că art. I pct. 1 fraza a doua, art. II pct. 1, art. IV pct. 1 fraza a treia şi art. IV pct. 2 fraza a doua încalcă şi prevederile art. 115 alin. (6), prin faptul că afectează în sens negativ aceste drepturi fundamentale. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua, ale art. II pct. 1, ale art. IV pct. 1 fraza a treia şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 au fost adoptate şi cu încălcarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 115 alin. (6), potrivit cărora ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturi şi libertăţi fundamentale. 213. Având în vedere cele anterior constatate, Curtea apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia nr. 874 din 9 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 14 ianuarie 2021, paragraful 69). 214. În continuare, Curtea, reiterând cele menţionate în paragrafele 137-140 ale prezentei decizii, subliniază că viciul de neconstituţionalitate al unei ordonanţe simple sau al unei ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. Legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională. 215. Având în vedere constatarea potrivit căreia art. I pct. 1 fraza a doua, art. II pct. 1, art. IV pct. 1 fraza a treia şi art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 sunt afectate atât de vicii de neconstituţionalitate intrinseci, cât şi de vicii de neconstituţionalitate extrinseci, pe de o parte, şi că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 conţine un articol unic, care dispune în sensul că „Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6 din 11 martie 2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016“, pe de altă parte, Curtea constată că legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă nu are aptitudinea de a acoperi viciile de neconstituţionalitate, indiferent de natura extrinsecă sau intrinsecă a acestora. 216. Prin urmare, Curtea constată că viciile de neconstituţionalitate care afectează art. I pct. 1 fraza a doua, art. II pct. 1, art. IV pct. 1 fraza a treia şi art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 se răsfrâng şi asupra legii pentru aprobarea acesteia, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii acesteia din urmă. 217. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi*, * Cu opinia separată a doamnelor judecător Livia Doina Stanciu şi Elena-Simina Tănăsescu, în sensul opiniilor separate formulate la Decizia Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului şi de un număr de 51 de deputaţi şi constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum şi dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua, ale art. II pct. 1, ale art. IV pct. 1 fraza a treia şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
