Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ion Rotaru în Dosarul nr. 48.031/299/2010 (1015/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.717D/2016. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de doamna avocat Mariana Ştefan, cu delegaţie depusă la dosar, precum şi, personal, părţile Irimie Traian Cezar şi Ispas Gheorghe. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. În acest sens arată că, deşi Curtea Constituţională a pronunţat decizii de admitere referitoare la dispoziţiile criticate, subzistă, încă, aspecte neclare, care trebuie analizate. Astfel, apreciază că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 11 şi art. 20 din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 19 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Susţine că neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate reiese din faptul că nu este clar dacă dispoziţiile referitoare la abuzul în serviciu se aplică atunci când se încalcă o dispoziţie dintr-o lege sau doar când sunt încălcate prevederi cu caracter penal din diferite acte normative. De asemenea se creează o discriminare a destinatarilor normelor penale, deoarece, spre deosebire de vechiul Cod penal, noua reglementare nu a mai menţionat că fapta trebuie săvârşită cu ştiinţă. Lipsa acestei sintagme determină în sarcina inculpatului obligaţia de completare a probatoriului cu elemente care să demonstreze că încălcarea legii nu a fost făcută cu ştiinţă. Pentru aceste motive apreciază că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal nu sunt clare şi previzibile. În continuare, apreciază că dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 sunt neconstituţionale deoarece determină o dublă incriminare a aceleiaşi fapte. 4. Părţile prezente, Irimie Traian Cezar şi Ispas Gheorghe, lasă la aprecierea instanţei soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, motivat de faptul că nu se realizează vreo critică nouă faţă de cele pe care Curtea Constituţională le-a avut în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Criticile autorului excepţiei ţin de modul de aplicare şi interpretare a legii la o cauză concretă dedusă judecăţii. De asemenea, referitor la lipsa sintagmei „cu ştiinţă“, arată că, în realitate, se critică o lipsă de reglementare ce atrage inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte sintagma „vătămarea drepturilor şi intereselor legitime“ susţine că, în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 84-85, Curtea Constituţională a analizat constituţionalitatea acesteia, statuând că ea îndeplineşte condiţiile de claritate şi previzibilitate. În final, arată că încheierea de sesizare se referă, atât în considerente, cât şi în dispozitiv, doar la dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate se circumscrie acestei dispoziţii, chiar dacă avocatul autorului excepţiei a pus concluzii şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 11 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 48.031/299/2010 (1.015/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ion Rotaru, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că, deşi Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, dispoziţiile criticate suferă, în continuare, de o lipsă de claritate şi previzibilitate, care decurge din faptul că dispoziţia de lege criticată nu precizează ce încălcare a legii reprezintă conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu. Susţine că, în funcţie de modul de încălcare a legii, legiuitorul a prevăzut în diverse acte normative diferite tipuri de răspundere, precum cea civilă, materială, administrativă, contravenţională sau disciplinară. 8. Autorul excepţiei apreciază că un alt aspect ce determină neconstituţionalitatea dispoziţiei criticate îl constituie lipsa, din cuprinsul reglementării, a sintagmei „cu ştiinţă“, sintagmă care se regăsea în vechiul Cod penal. Totodată, sintagma „cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“ este lipsită de claritate şi previzibilitate, deoarece nu se poate determina ce reprezintă o „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime“. 9. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţia legală criticată îndeplineşte condiţiile previzibilităţii, preciziei şi clarităţii legii din perspectiva prevederilor constituţionale menţionate, existând elementele necesare pentru a permite destinatarilor să prevadă care este conduita interzisă şi consecinţele care ar putea rezulta prin încălcarea acestora. De asemenea, textul de lege criticat permite tuturor participanţilor în procesul penal să îşi valorifice drepturile pe care le au pe tot parcursul procedurilor penale în mod echitabil, cu garantarea celor prevăzute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fără a crea dezavantaje sau priorităţi. În ceea ce priveşte sintagma „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime“, instanţa de judecată reţine că acestea pot fi înţelese cu uşurinţă de către destinatarii legii penale, interpretarea acestora efectuându-se de către instanţele de judecată de la caz la caz, aşa încât nu era nevoie de o definire specială a acestor termeni în Codul penal ori într-o altă lege. Referitor la forma de vinovăţie cu care s-ar putea comite fapta de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, instanţa de judecată arată că noua reglementare nu a mai preluat sintagma „cu ştiinţă“ prevăzută de vechea reglementare, însă aceasta nu atrage probleme pe tărâmul previzibilităţii legii penale, întrucât, prin simpla interpretare a textului de lege criticat, prin coroborare cu art. 16 din Codul penal, se poate înţelege că forma de vinovăţie cu care se poate comite această infracţiune este intenţia directă sau intenţia indirectă. În continuare, instanţa de judecată arată că instanţa de contencios constituţional a examinat constituţionalitatea sintagmei „vătămarea drepturilor şi intereselor legitime“, precum şi forma de vinovăţie cerută pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Guvernul, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă în ceea ce priveşte sintagma „în mod defectuos“ şi neîntemeiată în ceea ce priveşte sintagma „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane“. 12. Avocatul Poporului arată că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate. Susţine că a transmis punctul de vedere în dosarele nr. 171D/2016, nr. 1.287D/2015 şi altele, în sensul că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“ 16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 17. În ceea ce priveşte susţinerile avocatului autorului excepţiei referitoare la dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, Curtea constată că acestea se circumscriu unei solicitări de extindere a obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, solicitare ce nu poate fi primită. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...)“, iar alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi (...)“. Cadrul procesual specific al excepţiei de neconstituţionalitate este, aşadar, cel fixat prin actul de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia. Prin urmare, în faţa Curţii Constituţionale obiectul excepţiei nu poate fi altul decât cel stabilit prin încheierea de sesizare. O extindere a acestuia, ca urmare a admiterii cererii făcute în faţa Curţii de către o parte, excedează cadrului stabilit prin Legea nr. 47/1992. Curtea s-a pronunţat, în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 528 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 15 iunie 2012. Aşa fiind, Curtea se va pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost formulată în faţa instanţei de judecată. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unui prag valoric sau a intensităţii vătămării rezultate din comiterea faptei, Curtea constată că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, a reiterat considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care a subliniat că revine legiuitorului sarcina de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de „abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului „ultima ratio“, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale), aceste circumstanţieri fiind necesare delimitării răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică. Totodată, Curtea a reţinut că, dată fiind natura omisiunii legislative relevate, instanţa constituţională nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera de competenţă a legiuitorului primar sau delegat, acesta fiind singura autoritate care are obligaţia de a reglementa pragul valoric sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu. 19. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia lipsa sintagmei „cu ştiinţă“, din cuprinsul reglementării, determină neconstituţionalitatea textului criticat, Curtea reţine că a analizat acest aspect, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 81. Cu acel prilej, Curtea a observat că dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969 cuprindeau sintagma „cu ştiinţă“, în vreme ce noile dispoziţii nu mai specifică expres în cuprinsul lor care este forma de vinovăţie cerută. Însă, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (6) din Codul penal, „Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres“. Cu alte cuvinte, atunci când intenţia legiuitorului este aceea de a sancţiona faptele săvârşite cu forma de vinovăţie a culpei, acesta este obligat să specifice, în mod expres, acest lucru în cuprinsul infracţiunii. De altfel, Curtea constată că încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu reglementată în art. 298 din Codul penal, iar nu infracţiunea de abuz în serviciu. Totodată, Curtea a reţinut că este opţiunea legiuitorului să incrimineze săvârşirea faptei de abuz în serviciu atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, fără ca, în acest fel, să se încalce prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5). 20. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragrafele 84, 85, a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel, referitor la expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“, criticată de autorii excepţiei ca fiind lipsită de claritate, Curtea a observat că sintagma „interes legitim“ nu este definită în Codul penal. Curtea a reţinut, însă, că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“ se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, „interes“ reprezintă acţiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social. 21. Astfel, Curtea a apreciat că „vătămarea drepturilor sau intereselor legitime“ presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reţinut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează. Este, totuşi, necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Rotaru în Dosarul nr. 48.031/299/2010 (1.015/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
