Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 234 alin. (1) şi (2), ale art. 236 alin. (1) şi ale art. 237 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Petre Crişan în Dosarul nr. 3.597/83/2017 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.599 D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Se susţine că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci invocă o situaţie teoretică, în care organul de urmărire penală ar fi de rea-credinţă şi nu ar efectua niciun act de urmărire penală între două acte de prelungire a măsurii arestării preventive, situaţie care, în opinia sa, ar trebui să atragă sancţionarea procurorului. Se susţine că un astfel de aspect este contrazis chiar de către instanţa de trimitere, care, în încheierea de sesizare, precizează că au fost efectuate acte de urmărire penală între momentele procesuale ale prelungirii măsurii arestării preventive dispuse în cauză. Se susţine că, nu în ultimul rând, pasivitatea organelor de urmărire penală poate fi constatată şi sancţionată de instanţa de judecată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 27 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.597/83/2017, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 234 alin. (1) şi (2), ale art. 236 alin. (1) şi ale art. 237 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Petre Crişan întro cauză având ca obiect soluţionarea unei propuneri de prelungire a măsurii arestului preventiv luate faţă de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că redactarea textelor criticate este deficitară deoarece acestea nu prevăd o obligaţie legală a procurorului de a administra şi prezenta probe noi asupra cărora să poată pune concluzii inculpatul, prin avocat, într-un mod efectiv, şi nici, în mod expres, o sancţiune procesuală în cazul în care procurorul nu efectuează niciun act de urmărire penală în intervalul de timp dintre luarea măsurii arestării preventive şi data formulării propunerii de prelungire a arestării preventive, acte de urmărire penală din care să rezulte dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială se menţin sau au apărut noi temeiuri justificative ale măsurii arestării preventive. Se susţine că, în situaţia în care organele de urmărire penală nu efectuează acte de urmărire penală în intervalul de timp mai sus menţionat, verificarea subzistenţei temeiurilor iniţiale ale arestării preventive sau verificarea intervenirii unor noi temeiuri care să justifice menţinerea acestei măsuri este lipsită de obiect, iar prelungirea măsurii anterior menţionate va fi una automată, motivele neputând fi decât cvasiidentice cu cele care au fost avute în vedere la luarea iniţială a măsurii arestării preventive, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 din Convenţie. Aşa fiind, apărarea în procedura prelungirii măsurii arestării preventive, în ipoteza analizată, nu poate fi decât una formală, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 24 din Constituţie. Este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 1 decembrie 2009, 6 februarie 2014 şi 24 aprilie 2018, pronunţate în cauzele Irinel Popa împotriva României, Zimin împotriva Rusiei şi Ovidiu Cristian Stoica împotriva României, prin care s-a statuat constant că prelungirea arestării preventive nu se poate dispune prin formule succinte, abstracte şi cvasiidentice, stereotipe, trebuind a fi analizată în concret situaţia fiecărui inculpat în parte şi oferite motive din care să rezulte modul în care eliberarea acestuia ar prejudicia obţinerea de probe sau ar fi contrară ordinii publice. Se susţine că, prin raportare la jurisprudenţa anterior referită, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3), întrucât îngrădesc dreptul inculpatului arestat preventiv la examinarea reală a sustenabilităţii şi legalităţii propunerii de prelungire a măsurii preventive dispuse în privinţa sa. Sunt invocate de asemenea prevederile art. 8 alin. (4) şi ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi se susţine că modul echivoc în care sunt redactate prevederile art. 234 alin. (1) şi (2), ale art. 236 alin. (1) şi ale art. 237 alin. (1) din Codul de procedură penală conduce la o jurisprudenţă bazată pe interpretarea greşită a acestor dispoziţii legale. 6. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că, în prezenta cauză, procurorul a formulat o primă soluţie de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului, iar până la data emiterii acestei soluţii au fost efectuate în ceea ce îl priveşte pe inculpat acte de urmărire penală, neputându-se pune problema unei pasivităţi a organelor de anchetă. Se face trimitere la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului - fiind menţionate hotărârile din 17 martie 1997, 3 octombrie 2006 şi 6 februarie 2014, pronunţate în cauzele Muller împotriva Franţei, paragraful 35, McKay împotriva Regatului Unit, paragraful 45, şi Zimin împotriva Rusiei, paragraful 31 -, prin care s-a statuat că existenţa, în continuare, a unor motive verosimile de a se crede că persoana arestată a săvârşit o infracţiune reprezintă o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii acesteia în detenţie, însă după o anumită perioadă de timp această condiţie nu mai este suficientă. Se susţine însă că termenul care trebuie luat în considerare din acest punct de vedere este cu totul altul decât cel invocat în prezenta cauză. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 339 din 30 aprilie 2015 şi nr. 449 din 28 iunie 2016. De asemenea este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 27 august 1992 şi 6 aprilie 2000, pronunţate în cauzele Tomasi împotriva Franţei, paragraful 102, şi Labita împotriva Italiei, paragraful 153. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate sunt constituţionale şi că îşi menţine punctul de vedere exprimat şi reţinut în deciziile nr. 217 din 12 aprilie 2016 şi nr. 449 din 28 iunie 2016. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 234 alin. (1) şi (2), ale art. 236 alin. (1) şi ale art. 237 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 234 alin. (1) şi (2): "(1) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.(2) Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală." – Art. 236 alin. (1): „Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată.“; – Art. 237 alin. (1): „Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei acesteia, dacă nu este arestat în altă cauză.“ 13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (2) referitor la libertatea individuală şi ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare, precum şi dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă şi la dreptul la un proces echitabil. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate reprezintă garanţii ale prelungirii măsurii arestării preventive potrivit unei proceduri care oferă inculpatului dreptul de a cunoaşte cuprinsul dosarului şi al documentelor întocmite în vederea prelungirii acestei măsuri, precum şi dreptul de a participa la soluţionarea cererii de prelungire a arestării preventive, asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, putând formula apărări cu privire la fiecare dintre motivele formulate de procuror în susţinerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive dispuse în privinţa sa. În acest fel inculpatul beneficiază de mijloacele necesare apărării drepturilor şi intereselor sale procesuale referitoare la prelungirea arestării preventive, fiindu-i astfel asigurate accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. 15. Mai mult, în vederea garantării aceloraşi drepturi fundamentale, dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură penală reglementează contestaţia ca fiind calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, precum şi procedura de soluţionare a contestaţiilor astfel invocate. 16. De asemenea, referitor la criticile formulate de autorul excepţiei cu privire la obligativitatea probării de către procuror a existenţei unor motive noi pentru ca măsura arestării preventive să poată fi prelungită, Curtea reţine că, prin hotărârile din 17 martie 1997, 3 octombrie 2006 şi 6 februarie 2014, pronunţate în cauzele Muller împotriva Franţei, paragraful 35, McKay împotriva Regatului Unit, paragrafele 44-45, şi Zimin împotriva Rusiei, paragraful 31, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că existenţa, în continuare, a unor motive verosimile de a se crede că persoana arestată a săvârşit o infracţiune reprezintă o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii acesteia în detenţie, însă după o anumită perioadă această condiţie nu mai este suficientă. S-a statuat însă, prin aceeaşi jurisprudenţă, că termenele anterior arătate, care trebuie luate în considerare din acest punct de vedere, nu sunt determinate, acestea variind în funcţie de particularităţile cauzelor. De altfel, prin raportare la considerentele hotărârilor anterior menţionate, Curtea constată că prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost invocată cu prilejul formulării primei propuneri de prelungire a măsurii arestării preventive, conform art. 236 alin. (2) din Codul de procedură penală. 17. Pentru aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei, referitoare la accesul la justiţie, la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 24 din Constituţie şi la art. 5 paragraful 3 şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie. De asemenea, pentru aceleaşi motive, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu încalcă libertatea individuală a persoanei în privinţa căreia este prelungită măsura arestării preventive, fiind în acord cu prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (2), şi că acestea sunt clare, precise şi previzibile, respectând exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la calitatea legii. 18. În fine, Curtea constată că, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia exprimă nemulţumiri referitoare la lipsa de activitate a organelor de urmărire penală în intervalul cuprins între momentul dispunerii în privinţa sa a măsurii arestării preventive şi cel al soluţionării propunerii de prelungire a acestei măsuri. Aceste aspecte vizează însă aplicarea dispoziţiilor legale criticate de către organele judiciare, ele neputând face obiectul controlului de constituţionalitate. 19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Petre Crişan în Dosarul nr. 3.597/83/2017 al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi constată că prevederile art. 234 alin. (1) şi (2), ale art. 236 alin. (1) şi ale art. 237 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 septembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
