Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi ale art. 1.003 din Codul civil din 1864, excepţie ridicată de Anca Mihaela Dumitrescu în Dosarul nr. 30.923/299/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 535D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care arată că în materie există jurisprudenţă a Curţii Constituţionale şi nu au intervenit elemente noi care să conducă la schimbarea acesteia. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia civilă nr. 4.362A din 20 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 30.923/299/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi ale art. 1.003 din Codul civil din 1864, excepţie ridicată de Anca Mihaela Dumitrescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare silită. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine, în esenţă, că instituirea răspunderii solidare în procedura insolvenţei este contrară principiului dreptului la un proces echitabil, al egalităţii în faţa legii şi al proporţionalităţii, în condiţiile în care există posibilitatea individualizării contribuţiei persoanelor culpabile de starea de insolvenţă a debitorului. Astfel, consecinţele create prin stabilirea răspunderii solidare sunt injuste, iar individualizarea răspunderii ar asigura accesul la justiţie şi egalitatea în faţa legii, astfel cum sunt în prezent dispoziţiile art. 1.383 din noul Cod civil. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 7. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, şi ale art. 1.003 din Codul civil din 1864. Având în vedere ipotezele normative cuprinse de normele criticate, precum şi critica formulată, se reţin ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 138 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi ale art. 1.003 din Codul civil din 1864, care au următorul cuprins: - Art. 138 alin. (4) din Legea nr. 85/2006: (4) În caz de pluralitate, răspunderea persoanelor prevăzute la alin. (1) este solidară, cu condiţia ca apariţia stării de insolvenţă să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul ori în care au deţinut poziţia care ar fi putut cauza insolvenţă. Persoanele în cauză se pot apăra de solidaritate dacă, în organele colegiale de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori faptele care au cauzat insolvenţă sau au lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat insolvenţă şi au făcut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziţia lor la aceste decizii.“ 11. Dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 la care fac referire prevederile criticate au următorul cuprins: „(1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.“ - Art. 1.003 din Codul civil din 1864: „Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire“. 12. Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată prin art. 344 lit. a) din titlul V - Dispoziţii tranzitorii şi finale din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, iar Codul civil din 1864 a fost abrogat prin art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 în componenta privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că normele criticate instituie răspunderea solidară a membrilor organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul unei societăţi, precum şi a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin oricare dintre următoarele fapte: au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. 15. Această răspundere solidară este condiţionată de împrejurarea ca starea de insolvenţă să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care persoanele respective şi-au exercitat mandatul ori în care au deţinut poziţia care ar fi putut cauza insolvenţa, precum şi în situaţia în care, în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi. Răspunderea reprezentantului legal al persoanei juridice nu va putea fi angajată dacă acestea au fost efectuate, cu bună-credinţă, în executarea unui acord cu creditorii, încheiat ca urmare a unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, sub rezerva ca acordul să fi fost de natură a conduce, în mod rezonabil, la redresarea financiară a debitorului şi să nu fi avut ca scop prejudicierea şi/sau discriminarea unor creditori, sau au fost efectuate în baza prevederilor legale referitoare la concordatul preventiv şi mandatul ad-hoc. 16. În acest context, Curtea observă că soluţia legislativă criticată a mai format obiectul controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale parţial similare, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 1.134 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 24 noiembrie 2008, Decizia nr. 402 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 1 iunie 2010, prin care s-a constatat constituţionalitatea acesteia. 17. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că, în măsura în care conducerea debitorului este constituită dintr-un organ colegial, în ale cărui atribuţii intră adoptarea deciziilor referitoare la activitatea financiară a societăţii, inclusiv a deciziilor ce ţin de operaţiunile contabile şi evidenţa în documente a acestora, instituirea prin lege a răspunderii solidare a membrilor acestui organ apare ca firească şi pe deplin justificată. Astfel, date fiind consecinţele grave ale faptelor ce se impută organului colegial, dacă prin dispoziţiile criticate nu s-ar fi instituit prezumţia de solidaritate şi nu s-ar fi consacrat răspunderea tuturor persoanelor ce au participat la adoptarea deciziilor care au cauzat starea de insolvenţă, legea ar fi fost susceptibilă de a crea situaţii arbitrare, contrare principiilor constituţionale. Nimic nu împiedică însă persoana împotriva căreia a fost promovată acţiunea în răspundere ca, în cadrul procesului în faţa instanţei, să utilizeze toate garanţiile procesuale prevăzute de lege pentru a-şi proba nevinovăţia [în acest sens, a se vedea Decizia nr. 1.134 din 16 octombrie 2008, precitată]. 18. Totodată, Curtea a observat că angajarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere sau conducere nu are loc în orice condiţii. Prezumţia de solidaritate este inoperantă dacă persoanele în cauză, diligente fiind, în organele colegiale de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori faptele care au cauzat insolvenţa sau au lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat insolvenţa şi au făcut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziţia lor la aceste decizii. Prin urmare, adoptarea unei poziţii contrare deciziei majoritare, formulată neechivoc, exonerează persoana în cauză de consecinţele grave prevăzute de lege, astfel încât aceasta nu va mai putea fi obligată la suportarea unei părţi din pasivul debitorului [în acest sens, a se vedea Decizia nr. 402 din 13 aprilie 2010, precitată, şi Decizia nr. 1.134 din 16 octombrie 2008]. 19. De asemenea, prin Decizia nr. 1.372 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 3 decembrie 2009, şi prin Decizia nr. 82 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 19 februarie 2007, Curtea a constatat că, în acest context, cadrul legal privind procedurile de insolvenţă nu instituie prezumţia de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită, ci prevede în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvenţă şi care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere. Stabilirea existenţei unor asemenea fapte şi a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a societăţii debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile şi în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet şi pertinent. În cadrul acestui proces, persoana a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită poate exercita fără nicio îngrădire dreptul la apărare, precum şi căile legale de atac [în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 1.065 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 675 din 22 septembrie 2011]. 20. Prin urmare, sub aspectele criticate, art. 138 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 nu conţine nicio dispoziţie care să constituie o discriminare sau o afectare a dreptului la un proces echitabil în toate componentele sale, mai ales că, în măsura compatibilităţii lor, potrivit art. 149 din această lege, normele privind procedura insolvenţei se completează cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil, creându-se, astfel, posibilitatea ca persoanele interesate să se adreseze instanţelor judecătoreşti. 21. Pentru identitate de raţiune, în contextul dat, considerentele mai sus prezentate sunt valabile şi raportat la dispoziţiile art. 1.003 din Codul civil din 1864, având în vedere că aceleaşi motive care susţin constituţionalitatea prevederilor criticate din Legea nr. 85/2014 sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte dispoziţiile în discuţie cuprinse în normele de procedură civilă. 22. Referitor la dispoziţiile art. 1.383 din noul Cod civil, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că acestea prevăd faptul că între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului. Aceste prevederi fac parte din categoria normelor ce reglementează cu privire la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale şi care cuprind atât răspunderea solidară [art. 1.382], potrivit cărora cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat, cât şi raporturile dintre debitori [art. 1.383], care se coroborează cu cele care prevăd obligaţiile solidare între debitori [art. 1.443], respectiv solidaritatea dintre debitori, ceea ce însemnă că obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor. De altfel, aceste soluţii legislative erau cuprinse şi în Codul civil din 1864, respectiv obligaţiile solidare [art. 1.034 şi următoarele], obligaţia solidară între debitori, obligaţiile divizibile şi nedivizibile etc. 23. Prin urmare, Curtea observă că, din această perspectivă, pretinsa neconstituţionalitate este dedusă din compararea normelor legale aflate în vigoare în dinamica legislativă. Or, având în vedere aceste aspecte, precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“, se constată, pe de o parte, că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Anca Mihaela Dumitrescu în Dosarul nr. 30.923/299/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 138 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi ale art. 1.003 din Codul civil din 1864 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 septembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
