Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ruxandra Popescu în Dosarul nr. 379/42/2016 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.261D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12 decembrie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi a autoarei excepţiei, Ruxandra Popescu, asistată de domnul avocat Rareş Puiu-Nan, cu delegaţie depusă la dosar. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 30 ianuarie 2018, respectiv 7 februarie 2018, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 6 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 379/42/2016, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ruxandra Popescu cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că, deşi judecătorii pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii de abuz în serviciu, aceştia nu pot fi traşi la răspundere penală pentru modalitatea efectivă de soluţionare a cauzei şi temeinicia soluţiei adoptate, aspecte care reprezintă atributul exclusiv al instanţei şi care nu pot fi cenzurate decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Modalitatea de interpretare a probelor şi de aplicare a legii la un caz concret reprezintă raţionamentul judiciar, care stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti şi nu poate constitui temei al răspunderii penale a judecătorului. În caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea principiului independenţei judecătorului prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituţie, precum şi la încălcarea art. 129 din Legea fundamentală referitor la căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. 5. Arată că, în Decizia din 9 decembrie 1981, Curtea de Casaţie din Franţa a statuat că „hotărârile judecătoreşti, atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor, nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăşi o infracţiune“. Susţine, de asemenea, că, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia hotărârile judecătoreşti, respectiv actele cu caracter jurisdicţional ale judecătorilor, nu pot fi considerate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi nu pot constitui temei al angajării răspunderii penale a acestora. 6. În acest context, apreciază că simpla pronunţare a unei hotărâri greşite nu este prin ea însăşi un act abuziv, dacă nu se dovedeşte reaua-credinţă a judecătorului, care presupune că acesta a cunoscut caracterul vădit abuziv al acţiunilor sale, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane. Eventualele erori apărute în procesul de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale. Astfel, o hotărâre greşită, fără a exista rea-credinţă, rămâne în sfera erorilor de judecată, acestea putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte. 7. În continuare, plecând de la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, referitor la principiul ultima ratio, autoarea excepţiei susţine că, în cazul hotărârilor judecătoreşti greşite, remediul este prevăzut de dispoziţiile legale care reglementează căile de atac, prin exercitarea cărora se poate atinge scopul urmărit. Căile de atac sunt instituite de către legiuitor în mod expres şi limitativ, acestea neputând fi eludate în sensul creării posibilităţii unei reexaminări a unei hotărâri judecătoreşti într-un alt cadru decât cel reglementat de legiuitor. Astfel, nu poate fi acceptat ca o instanţă penală sesizată prin rechizitoriul care dispune trimiterea în judecată a unui judecător pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu constând în aceea că ar fi pronunţat o hotărâre nelegală şi/sau netemeinică să stabilească legalitatea şi/sau temeinicia unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o cauză, întrucât instanţa penală nu se poate substitui instanţei de control judiciar. 8. În condiţiile în care instanţa penală ar stabili că o hotărâre judecătorească definitivă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, este nelegală şi/sau netemeinică, s-ar ajunge la încălcarea flagrantă a principiului securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă pronunţată într-un litigiu nu trebuie rediscutată. 9. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că textele criticate nu sunt contrare Constituţiei, deoarece, în realitate, excepţia de neconstituţionalitate vizează aplicarea concretă a legii la situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii. În acest sens, arată că verificarea existenţei elementului material al infracţiunii constituie atribuţia ce revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, deci autorităţii judecătoreşti, în operaţiunea de deliberare, în urma administrării probelor în cauza dedusă judecăţii, iar întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni este analizată de instanţa de judecată, şi nu de instanţa de contencios constituţional. Excepţia vizează deci aplicarea concretă a legii în speţa dedusă judecăţii, în raport cu limitele învestirii instanţei, şi nu conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu textele Constituţiei. În plus, nu se poate accepta ideea că textele criticate ar contraveni Constituţiei, deoarece, tocmai în forma în care aceste texte legale există în prezent, sunt plenar respectate dispoziţiile ce garantează egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Instanţa judecătorească apreciază că, în situaţia excluderii din conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu a elementului material ce constă în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, ar fi flagrant încălcate dispoziţiile constituţionale ce garantează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi egalitatea de drepturi, aşa cum se stipulează în art. 16 din Constituţie. 10. A se exclude din elementul material al acestei infracţiuni pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti ar deschide calea acceptării ideii/posibilităţii concrete de a se pronunţa orice fel de hotărâri judecătoreşti, chiar cu rea-credinţă, deci cu încălcarea vădită şi conştientă a legii, doar în considerarea unicului argument că aceste hotărâri nu pot face obiectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, ceea ce, în mod evident, ar conduce la plasarea judecătorului deasupra legii, înfrângându-se astfel, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Aceasta ar echivala cu o dezincriminare, deci cu o scoatere în afara cadrului legal normativ a actelor/faptelor săvârşite de magistraţii chemaţi să aplice legea, care nu ar mai putea fi traşi la răspundere pentru săvârşirea unor acţiuni/inacţiuni de încălcare a legii, prin neîndeplinirea vădită şi cu intenţie a unor atribuţii legale, în operaţiunea de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, deci de exercitare a prerogativelor legale cu care au fost învestiţi. Acest fapt ar avea drept consecinţă încurajarea încălcărilor legii chiar de către persoanele chemate cu prioritate a le apăra, respectiv magistraţii, ceea ce, în mod logic, ar conduce la ideea că, dezincriminate fiind, faptele de abuz în serviciu comise de magistraţi în instrumentarea cauzelor cu care sunt învestiţi sunt în realitate ocrotite de lege, cât timp nu constituie obiect al răspunderii penale. Este incontestabil faptul că hotărârile judecătoreşti sunt supuse căilor legale de atac, în condiţiile şi termenele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, potrivit art. 129 din Constituţie, care reglementează folosirea căilor de atac. Însă, independent de consacrarea dreptului de a exercita căile legale de atac, dispoziţiile Constituţiei nu pot exclude, de plano, săvârşirea faptei de abuz în serviciu prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, indiferent de caracterul atacabil/neatacabil al acesteia şi independent de problema exercitării sau nu a unei căi de atac în respectiva cauză. În concluzie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Guvernul apreciază că aspectele invocate de autoarea excepţiei privesc interpretarea şi aplicarea legii, iar nu o problemă de constituţionalitate a acesteia. Astfel, modalitatea şi limitele controlului hotărârilor judecătoreşti, precum şi ale răspunderii magistraţilor pentru actele efectuate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în cazuri concrete deduse judecăţii, sunt aspecte care nu au legătură cu normele invocate ca fiind neconstituţionale, fiind aspecte de aplicare a legii, ce excedează sferei atribuţiilor de control a Curţii Constituţionale. Prin urmare, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este inadmisibilă. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Legea nr. 78/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. Art. 13^2 a fost introdus prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 521/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.123 din 29 noiembrie 2004, fiind modificat prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 246 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.“; – Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“; – Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“ 16. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 1 alin. (4) care dispune că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) şi alin. (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, art. 126 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) referitor la instanţele judecătoreşti şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, invocă art. 6 paragraful 1 şi art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 49 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 din Carta universală a judecătorului, art. 16 din Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că ceea ce autoarea acesteia solicită instanţei de contencios constituţional este ca, prin pronunţarea unei decizii de admitere, să se constate că, în toate cazurile, sintagma „act“ cuprinsă în art. 246 din Codul penal din 1969 şi art. 297 alin. (1) din Codul penal nu se referă la „pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti“. Cu alte cuvinte, se solicită restrângerea sferei răspunderii penale a judecătorilor. 18. Curtea reţine că, referitor la tragerea la răspundere juridică a magistraţilor, a identificat două situaţii, după cum izvorul generator de prejudicii se găseşte în viaţa personală sau profesională a acestora. Astfel, în măsura în care un cetăţean magistrat nesocoteşte/lezează cu prilejul exercitării drepturilor sale civile/personale drepturile altor persoane (de exemplu, a construit un imobil fără autorizaţie, a produs un accident de circulaţie etc.), atunci acesta, asemeni celorlalţi cetăţeni ai României, poate fi chemat în judecată penală sau civilă, în funcţie de incidenţa normelor specifice, dreptul comun fiind operabil în condiţii egale. În ceea ce priveşte încălcarea unor drepturi sau vătămarea unor interese legitime ale altor persoane care îşi au izvor în activitatea profesională a magistraţilor, Curtea a constatat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, atât judecătorii, cât şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii şi să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, motiv pentru care orice nesocotire a principiului legalităţii este de natură să atragă răspunderea lor penală, disciplinară sau civilă. În acest sens sunt şi prevederile art. 94 din aceeaşi lege, potrivit cărora „judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii“. Aşa fiind, în raport cu aceste prevederi legale, Curtea a identificat trei tipuri de răspundere a magistraţilor generate de exercitarea funcţiei specifice, şi anume penală, disciplinară şi civilă. Prin urmare, din perspectiva răspunderii penale nu există nicio diferenţă de tratament între magistraţi şi alţi cetăţeni, întrucât, dacă sunt lezate valorile sociale ocrotite de legea penală, aceştia, indiferent de calitatea pe care o au, pot fi incriminaţi ca subiecţi activi ai unor infracţiuni (Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015, paragrafele 21-25). 19. Totodată, în ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a judecătorilor, Curtea observă că, în Avizul nr. 3 asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a subliniat că „judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în faţa legii ordinare pentru infracţiuni comise în afara funcţiei lor juridice; răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greşeli neintenţionate în exerciţiul funcţiunii“ [CCJE (2002) Aviz nr. 3 din 19 noiembrie 2002, pct. 75]. De asemenea, în Recomandarea către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei a reţinut două principii fundamentale în sensul că „Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă“; „Atunci când nu exercită funcţii judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ ca şi orice alt cetăţean“ [Recomandarea CM/Rec(2010)12 adoptată de Comitetul Miniştrilor la 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor, paragrafele 68 şi 71]. 20. În acest context, Curtea reţine că, în Opinia privind imunitatea judecătorilor, adoptată la 8-9 martie 2013, Comisia de la Veneţia a reţinut că „Comisia de la Veneţia a pledat în mod constant în favoarea unei imunităţi funcţionale limitate a judecătorilor: «Magistraţii (judecătorii, procurorii şi anchetatorii) nu trebuie să beneficieze de imunitate generală astfel cum prevede Constituţia Bulgariei. Potrivit standardelor generale, aceştia necesită în mod cert protecţie împotriva acţiunilor civile care vizează activităţile efectuate cu bună-credinţă în exercitarea funcţiilor lor. Însă, ei nu trebuie să beneficieze de o imunitate generală în caz de urmărire penală pentru infracţiunile pentru care trebuie să răspundă în faţa instanţelor» [CDL-AD(2013)008, paragraful 16]“. 21. De asemenea, în Raportul său privind Independenţa Sistemului Judiciar - Partea I: Independenţa Judecătorilor, Comisia de la Veneţia a precizat că „este indiscutabil că judecătorii trebuie să fie protejaţi împotriva influenţelor externe nepotrivite. În acest scop, aceştia trebuie să se bucure de imunitate funcţională - dar exclusiv funcţională (imunitate faţă de urmăririle penale pentru acte îndeplinite în exercitarea funcţiei lor, cu excepţia infracţiunilor intenţionate, de ex. luarea de mită)“ [CDL-AD(2010)004, paragraful 61]. 22. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte răspunderea juridică a judecătorilor, aceasta nu poate fi restrânsă doar la anumite forme ale acesteia, fiind unanim admis că aceştia pot fi traşi la răspundere din perspectivă civilă, disciplinară şi penală. În ceea ce priveşte răspunderea penală a acestora, se distinge între răspunderea penală pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiilor şi răspunderea penală ce intervine în cazul săvârşirii de fapte ce nu interferează cu exercitarea funcţiei de judecător. 23. În ceea ce priveşte prima categorie - răspunderea penală pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiilor -, Curtea constată că, în ceea ce priveşte judecătorii, tragerea la răspundere juridică a acestora nu se poate realiza făcându-se abstracţie de necesitatea respectării principiului independenţei acestora. Cu toate acestea, nu trebuie omis că rolul judecătorului este acela de a înfăptui justiţia, în numele legii [art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 126 alin. (1) din Constituţie], respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor fiind obligatorie [art. 1 alin. (5) din Constituţie], pentru toţi cetăţenii, inclusiv cei care exercită funcţia de judecător. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 16 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Astfel, Curtea constată că ar fi în neconcordanţă cu însăşi Legea fundamentală dacă principiul potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii - nemo censetur legem ignorare - se aplică tuturor cetăţenilor, mai puţin celor care în exercitarea funcţiei pe care o deţin trebuie să interpreteze şi să aplice legea. Cu alte cuvinte, independenţa judecătorului nu exclude responsabilitatea acestuia în exercitarea funcţiei pe care o deţine. Responsabilitatea judecătorului stă, printre alte elemente, la baza calităţii actului de justiţie, şi, implicit, la baza imparţialităţii acestuia. Astfel, Curtea constată că nu se poate ajunge la o absolutizare a independenţei judecătorului în sensul imposibilităţii tragerii la răspundere penală a acestuia, deoarece nici nu s-ar mai putea vorbi despre principiul independenţei justiţiei dacă acesta ar fi folosit în scopul de a împiedica tragerea la răspundere pentru săvârşirea unor fapte penale. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară (Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012). 24. În acest context, Curtea observă că răspunderea penală a judecătorilor pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiilor a fost analizată şi de către Comisia de la Veneţia. Astfel, în Opinia Amicus Curiae privind răspunderea penală a judecătorilor, Comisia de la Veneţia porneşte de la analiza principiului independenţei judecătorilor şi a protecţiei independenţei judecătorilor prin imunitate funcţională, precizând, în esenţă, că: „atunci când se discută despre independenţa judecătorilor, este important să se reitereze faptul că imunitatea judecătorească - adică imunitatea faţă de urmărirea penală pentru acte efectuate în exerciţiul funcţiei de judecător, cu excepţia infracţiunilor comise cu intenţie (imunitatea funcţională) - este parte integrantă din conceptul mai vast al independenţei judecătoreşti. [...] Imunitatea judecătorească este importantă, de vreme ce serveşte independenţei judecătorului în măsura în care îi permite acestuia să decidă cazurile fără să-i fie teamă de răspunderea civilă sau penală pentru soluţiile pronunţate cu bună-credinţă. Independenţa, imparţialitatea, integritatea şi profesionalismul sunt valori de bază ale sistemului judiciar. [...] Independenţa judiciară a fost tradiţional considerată a fi o chestiune de independenţă faţă de influenţele externe asupra exercitării puterii judecătoreşti. Totuşi, cele mai recente standarde privind sistemul judiciar abordează, de asemenea, dimensiunea internă a independenţei judiciare. Cu alte cuvinte, libertatea specială a judecătorilor în raport cu alţi judecători de la aceeaşi instanţă şi de la instanţele superioare presupune că «Judecătorii trebuie să aibă libertatea neîngrădită pentru a soluţiona cauzele imparţial, în conformitate cu legea şi cu propria lor viziune privind interpretarea faptelor». [...] În sens larg, independenţa judiciară presupune că fiecare judecător în parte este independent în exercitarea funcţiilor sale judecătoreşti. Judecătorii trebuie să fie independenţi şi imparţiali în procesul de luare a deciziilor şi să fie capabili să acţioneze fără nicio restricţie, influenţă necorespunzătoare, presiune, ameninţare sau interferenţă, directă sau indirectă, din partea niciunei autorităţi, inclusiv «autorităţile interne ale sistemului judiciar». Prin urmare, independenţa judiciară, de principiu, trebuie protejată atât în componenta sa «externă», cât şi cea «internă». Independenţa judiciară nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al judecătorului; acesta este un principiu fundamental, un element esenţial al oricărui stat democratic, o condiţie prealabilă a statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, respectarea drepturilor omului şi aplicarea imparţială a legii. Puterea judecătorească trebuie să fie independentă pentru a-şi îndeplini rolul în raport cu celelalte puteri ale statului, cu societatea în general, şi cu părţile în proces. Prin urmare, acesta nu este doar un element care se bazează pe statul de drept, dar, de asemenea, este o precondiţie pentru a asigura că toate persoanele (şi alte puteri ale statului) se vor bucura de egalitate şi vor avea acces la un proces echitabil în faţa unor instanţe imparţiale. Este necesară stabilirea unui echilibru între imunitatea ca mijloc de protecţie a judecătorului împotriva presiunii excesive şi a abuzului din partea puterilor statului sau a persoanelor fizice (imunitate), pe de o parte, şi faptul că judecătorul nu este mai presus de lege (responsabilitate), pe de altă parte. Comisia de la Veneţia a subliniat în mod constant faptul că judecătorii nu trebuie să beneficieze de imunitate generală, ci de imunitate funcţională pentru actele realizate în exercitarea funcţiilor lor judiciare. Acest lucru se datorează faptului că, în principiu, judecătorul trebuie să beneficieze de imunitate doar în cadrul exercitării funcţiilor sale legale. În cazul în care el sau ea comite o infracţiune în exercitarea funcţiilor, el sau ea nu trebuie să se bucure de imunitate faţă de răspunderea penală“ [CDL-AD(2017)002, paragrafele 9, 10, 14-17]. 25. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, potrivit standardelor constituţionale şi celor europene, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu este exclusă de plano de la incidenţa răspunderii penale a judecătorului, ci, în anumite cazuri, pronunţarea unei hotărâri se poate concretiza, în fapt, în săvârşirea unei infracţiuni. Curtea observă că regula ce se impune este că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate atrage răspunderea penală, excepţia - tragerea la răspundere penală - intervenind ca urmare a stabilirii modului în care judecătorul a acţionat - cu intenţie, rea-credinţă, fără însă a putea fi enumerate exhaustiv şi concret cazurile care determină incidenţa răspunderii penale în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti. 26. În acest context, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, Curtea observă că sfera subiecţilor activi care pot săvârşi această infracţiune se circumscrie, în principal, dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcţionari publici, în sensul legii penale. Potrivit art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul penal, funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti. Formularea largă, generică şi extrem de indeterminată din legea penală precedentă (Codul penal din 1969) a fost înlocuită cu o indicare mai circumstanţiată a trei categorii de domenii în cadrul cărora, fiind încadrate, anumite persoane dobândesc statutul (în accepţiunea penală) de funcţionari publici: domeniul exercitării de atribuţii şi responsabilităţi legal stabilite în vederea realizării prerogativelor celor trei puteri etatice (legislativă, executivă şi judecătorească); domeniul exercitării funcţiilor publice (potrivit anexei la Legea nr. 188/1999) ori de demnitate publică (indiferent de natura acestora); domeniul exercitării atribuţiilor legale de realizare a obiectului de activitate al unei regii autonome ori al altui operator economic sau al altei persoane juridice care are capital integral/majoritar de stat. Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Aşa fiind, Curtea observă că legiuitorul a reglementat, în mod expres, calitatea judecătorului de subiect activ în cazul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu. 27. În continuare, Curtea constată că practica judiciară a reţinut că pentru susţinerea acuzaţiei de abuz în serviciu trebuie dovedite, din punct de vedere obiectiv, următoarele: conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu actele de serviciu (îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, realizarea unui act contrar acestor îndatoriri); conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu prejudiciul (cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos); legătura dintre prejudiciul produs şi atribuţiile de serviciu (a se vedea Decizia nr. 3.113 din 9 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). 28. În ceea ce priveşte conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu actele de serviciu, Curtea, analizând dispoziţiile ce reglementează infracţiunea de abuz în serviciu, constată că fapta incriminată trebuie să fie săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea unui act prin încălcarea legii reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, fiind elemente care contribuie la configurarea acestei infracţiuni (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 50). 29. Astfel, Curtea observă că, din perspectiva exercitării de către judecător a atribuţiilor de serviciu, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti presupune interpretarea şi aplicarea legii la cazurile concrete deduse judecăţii, avându-se în vedere circumstanţele specifice ale acestora. Curtea Constituţională a reţinut, în mod constant, că, în temeiul art. 126 din Constituţie, aspectele ce vizează interpretarea şi aplicarea legii ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti (Decizia nr. 624 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 13 ianuarie 2015, paragraful 17; Decizia nr. 193 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 6 iunie 2017, paragraful 17). Instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide care dintre legile puse în discuţie sunt incidente, folosind toate principiile de interpretare a legii. Decizia instanţei de judecată poate fi atacată la instanţa superioară, iar, în cazul în care practica judiciară vădeşte o interpretare neunitară, Constituţia, prin art. 126 alin. (3), dă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de a stabili interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti (Decizia nr. 126 din 11 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 8 martie 2010). 30. Totodată, Curtea a reţinut că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară (Decizia nr. 275 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 17 iulie 2014, paragraful 16; Decizia nr. 296 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 12 iulie 2011). 31. Curtea constată că premisele pronunţării unei hotărâri judecătoreşti le constituie identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi adaptarea acesteia la faptele juridice (interpretarea normei) şi aplicarea acesteia la cauza dedusă judecăţii. De altfel, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, prevede că „judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“. Aşa fiind, Curtea constată că, în principiu, interpretarea legii, evaluarea faptelor şi a probelor efectuate de către un judecător în scopul soluţionării cauzelor, nu poate să conducă la tragerea la răspundere penală a acestuia. În acelaşi sens, în Recomandarea cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei nota faptul că „nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă“ [CM/Rec(2010)12, art. 66]. 32. În continuare, Curtea reţine cele constatate de Comisia de la Veneţia, în sensul că „independenţa individuală a judecătorilor trebuie să îi permită fiecăruia dintre ei şi fiecărui complet de judecată să facă un efort pentru a schimba practica stabilită - să adopte o altă decizie - în cazul în care el sau ea crede că acest lucru este necesar a fi făcut într-un caz particular. Desigur, o astfel de încercare va fi făcută în mod deschis, iar judecătorul trebuie să prezinte argumente coerente cu privire la motivul pentru care prezenta cauză este diferită de jurisprudenţa anterioară sau de ce raţionamentul aplicat în jurisprudenţa anterioară ar trebui să fie modificat. Ulterior, instanţa de apel va decide să urmeze sau nu această argumentare nouă. În general, judecătorul nu ar trebui să se limiteze doar la aplicarea jurisprudenţei existente. Esenţa funcţiei sale constă în interpretarea reglementărilor legale în mod independent. Uneori, judecătorii sunt obligaţi să aplice şi să interpreteze legislaţia contrar «practicii judiciare naţionale uniforme». Astfel de situaţii pot apărea, de exemplu, ca urmare a aplicării unor tratate internaţionale, precum şi în cazul în care, prin intermediul deciziilor instanţelor internaţionale care supraveghează aplicarea tratatelor internaţionale, se solicită modificarea practicii judiciare naţionale actuale. Interpretarea pe care o poate face un judecător şi care poate să nu fie conformă cu jurisprudenţa consacrată nu trebuie să devină, în sine, un motiv pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, cu excepţia cazului în care această interpretare se face cu rea-credinţă, cu intenţia de a obţine un beneficiu sau de a prejudicia o parte la proces sau ca urmare a unei neglijenţe grave. Chiar dacă judecătorii de la instanţele inferioare trebuie, în general, să se ghideze după jurisprudenţa existentă, acestora nu ar trebui să le fie interzis să o conteste, în cazul în care, în opinia lor, consideră că acest lucru este corect. Doar opunerea persistentă faţă de practicile consolidate, care rezultă cu multiple anulări ale deciziilor luate în cauzele în privinţa cărora există o jurisprudenţă bine stabilită şi clară, poate duce la aplicarea sancţiunilor disciplinare. 33. Comisia de la Veneţia a constatat că procesul de judecare a cauzei nu este şi niciodată nu a fost o activitate pur mecanică. Din acest motiv, standardele europene cu privire la justiţie protejează dreptul şi obligaţia fiecărui judecător de la orice nivel de ierarhie judiciară să îşi exercite funcţiile de judecare a cauzelor liber de orice imixtiune, fie externă, fie internă. Aspectul nonmecanic de judecare a cauzei presupune faptul că răspunderea individuală pentru exercitarea funcţiilor judiciare nu trebuie să depindă doar de soluţia pronunţată în această cauză de instanţa superioară. Răspunderea ar trebui să fie legată mai cu seamă doar de respectarea de către judecător a standardelor de conduită profesională, etică şi respectarea procedurilor. Simplul fapt că o hotărâre judecătorească este anulată în instanţa superioară nu înseamnă că judecătorul din instanţa inferioară a încălcat standardele profesionale sau a încălcat legea“ [CDL-AD(2017)002, paragrafele 32-35]. 34. De asemenea, în acelaşi context, Curtea reţine ca fiind aplicabile cele statuate de Comisia de la Veneţia în sensul că „răspunderea penală a unui judecător şi rezultatul unui proces în apel sau recurs sunt două chestiuni separate, care nu trebuie confundate. Comisia de la Veneţia a fost în mod constant de opinie că anularea soluţiei unui judecător de către instanţele superioare nu presupune în mod necesar faptul că judecătorul nu a acţionat de o manieră competentă sau profesionistă. Pentru a-l trage la răspundere personală pe judecător pentru hotărârile pronunţate nu este suficient să se facă trimitere la faptul că hotărârile au fost anulate de către o instanţă superioară. Orice decizie privind competenţa şi profesionalismul unui judecător bazată pe cazurile a căror soluţie a fost răsturnată în apel sau în recurs trebuie făcută în baza unei analize actuale a cazurilor în discuţie. În orice caz, judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru hotărârile lor dacă le este dovedită vinovăţia individuală şi dacă eroarea lor se datorează relei-credinţe sau neglijenţei grave. În concluzie, utilizarea argumentului anulării hotărârii unei instanţe inferioare de către o instanţă superioară ca motiv în sine pentru stabilirea ilegalităţii acelei hotărâri nu este conformă cu standardele europene“ [CDL-AD(2017)002, paragrafele 43-45]. 35. În aceeaşi abordare, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), în Avizul nr. 18 (2015) privind Poziţia puterii judecătoreşti şi relaţia ei cu celelalte puteri ale statului în democraţia modernă, art. 37, a subliniat, „cu privire la răspunderea civilă, penală şi disciplinară («răspundere punitivă»), că principala reparaţie pentru erorile judiciare, care nu implică reaua-credinţă, trebuie să fie procedura căilor de atac. De asemenea, pentru a proteja independenţa justiţiei de presiuni necuvenite, trebuie exercitată o mare atenţie pentru a încadra responsabilitatea judecătorilor cu privire la răspunderea penală, civilă şi disciplinară. Sarcinile de interpretare a legii, de analizare a probelor şi de evaluare a faptelor, îndeplinite de un judecător pentru a soluţiona cazurile, nu trebuie să dea naştere la răspunderea civilă sau disciplinară a judecătorului, decât în cazuri de rea-credinţă, culpă intenţionată sau de neglijenţă flagrantă dovedită“. 36. Astfel, Curtea constată că, potrivit standardelor constituţionale şi celor europene, elementele anterior expuse - care se circumscriu activităţii de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti - nu pot antrena răspunderea penală a judecătorului. O eventuală răspundere penală a judecătorului, din perspectiva săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, poate fi pusă în discuţie numai după analiza conduitei proprii a persoanei acuzate în legătură cu paguba ori cu vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. 37. Astfel, Curtea observă că infracţiunea ce face obiectul controlului de constituţionalitate - abuzul în serviciu - presupune intenţia ca formă de vinovăţie. În acest context, Curtea constată că, potrivit Opiniei Amicus Curiae privind răspunderea penală a judecătorilor, Comisia de la Veneţia are în vedere diverse sintagme, precum „malice“ (paragrafele 19, 20, 22, 25, 39, 42 şi 44), „bad-faith“ (paragrafele 20, 33, 41, 49 şi 53), „good-faith“ (paragraful 9), „wilful intent“/„wilful issuance“ (paragraful 46). Potrivit versiunii în limba franceză, termenii echivalenţi sunt „malveillance“, „mauvaise foi“, „bonne foi“, „intention délibérée“, „rendent « délibérément »“. 38. Curtea observă că „malice“ are semnificaţia de intenţie de a cauza un prejudiciu; „bad faith“ are semnificaţia de comportament neonest sau nesincer, rea-credinţă; „good-faith“ are sensul de comportament onest şi sincer, bună-credinţă; „wilful intent“ are semnificaţia de intenţie directă, iar „wilful issuance“ are sensul de pronunţare deliberată. Totodată, „malveillance“ are semnificaţia de intenţie de a face rău; „mauvaise foi“ este acea stare de spirit a unei persoane care, deşi susţine că este sinceră, ştie că afirmă un lucru fals, rea-credinţă; „intention délibérée“ se referă la intenţia directă; iar „rendent «délibérément»“ înseamnă pronunţare deliberată. 39. În ceea ce priveşte dreptul intern, Curtea constată că dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală fac referire la „răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă“, iar potrivit art. 99^1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, „există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane“. 40. În continuare, în ceea ce priveşte sintagma „rea-credinţă“, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, aceasta are semnificaţia de atitudine necorectă, necinstită, iar, potrivit doctrinei, antitezei relei-credinţe i se atribuie mai multe accepţiuni, şi anume: obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie s-o respecte la încheierea şi executarea convenţiilor; convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valenţe oarecum asemănătoare există şi în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziţie. Astfel, se poate concluziona că reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată (Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragraful 17). 41. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a apreciat că reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziţie subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acţiona cu intenţie cu scopul de a încălca obligaţiile impuse (Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, precitată, paragraful 18). Totodată, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că convingerea magistratului reprezintă acea stare a persoanei răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui (Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragrafele 31 şi 32). 42. Analizând elementul rea-credinţă, în practica judiciară s-a precizat că „reaua-credinţă presupune distorsionarea conştientă a dreptului, fiind o eroare evidentă şi conştientă. Reaua-credinţă presupune aplicarea în mod greşit a legii, pronunţarea de către judecător, conştient că greşeşte, a unei hotărâri evident eronate. Pentru a ne afla în prezenţa relei-credinţe nu este suficient ca hotărârea/actul respectiv să fie evident eronat, trebuie să existe şi alte indicii care să ducă la convingerea că magistratul a acţionat cu intenţia directă de a încălca legea şi în deplină cunoştinţă de cauză. Distorsionarea legii trebuie să fie evidentă. Niciun alt judecător, având această cauză şi aflat în aceleaşi condiţii, nu ar fi judecat astfel. Raţionamentul juridic al magistratului respectiv este în contradicţie flagrantă cu principiile de drept din materia respectivă. Sub aspect probator, elementele se pot găsi doar în motivarea hotărârii şi doar dacă există indicii că motivaţia este străină de obiectul cauzei. Trebuie să existe şi alte indicii care să argumenteze credinţa că magistratul a distorsionat legea în mod conştient, care să demonstreze că judecătorul a aplicat legea în mod eronat în deplină cunoştinţă de cauză. Există erori care sunt comise fără ca persoana în cauză să fie conştientă că a încălcat legea. Prin urmare, nu orice eroare, fie ea gravă, poate face obiectul unei sancţiuni disciplinare. Deoarece corespunde spiritului de aplicare a legii, deseori există accepţiuni diferite în ceea ce priveşte aceeaşi cauză, fie referitor la interpretarea şi aplicarea legii, fie referitor la administrarea probatoriului, şi, având în vedere principiul independenţei magistratului, un caz este pasibil de o sancţiune disciplinară atunci când hotărârea/actul respectiv este în mod evident contrar legii şi o explicaţie scuzabilă nu poate fi găsită“ (a se vedea Sentinţa nr. 242/2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ şi fiscal). 43. Curtea constată că, deşi legiuitorul român a folosit termenul de rea-credinţă, analizarea acestuia trebuie să se raporteze şi la înţelesul celorlalţi termeni folosiţi în documentele europene (a se vedea paragrafele 39-40 din prezenta decizie). Astfel, reaua-credinţă presupune intenţia de a produce un prejudiciu, dublată de un element imoral, judecătorul fiind conştient că acţionează împotriva propriei sale convingeri şi că manipulează legea. 44. În ceea ce priveşte legătura dintre prejudiciul produs (paguba ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice) şi atribuţiile de serviciu, Curtea constată că aceasta trebuie să fie o legătură de cauzalitate. Potrivit doctrinei, legătura de cauzalitate este relaţia de la cauză la efect care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată cerută de lege pentru existenţa acestei infracţiuni. Astfel, conduita proprie a judecătorului acuzat în legătură cu actele de serviciu trebuie să fie cauza ce determină producerea prejudiciului (paguba ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice), care reprezintă efectul. Curtea apreciază că simpla proiecţie subiectivă a părţilor sau a organului judiciar, în cauzele la care participă, în sensul că judecătorul a pronunţat, cu rea-credinţă, o hotărâre, nu poate sta la baza tragerii la răspundere penală a acestuia. 45. Curtea apreciază că fiecare dintre elementele anterior expuse trebuie avute în vedere şi dovedite prin probe, ele neputându-se prezuma. Din această perspectivă, Curtea reţine că organul de urmărire penală nu este scutit de responsabilitate, ci, din contră, acesta trebuie să aibă în vedere că orice acţiune a sa în această sferă poate avea ca efect ştirbirea independenţei justiţiei şi a încrederii în justiţie. Reglementările legale privind răspunderea judecătorilor nu pot fi utilizate abuziv pentru a exercita presiuni asupra judecătorilor atunci când aceştia examinează cauzele şi, prin urmare, pentru a submina independenţa şi imparţialitatea acestora. 46. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată, urmând să o respingă în consecinţă. 47. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii, constatând constituţionalitatea acestora, de exemplu, prin Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 2 martie 2018, Decizia nr. 670 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 17 aprilie 2018, şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016. 48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ruxandra Popescu în Dosarul nr. 379/42/2016 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
