Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Mona-Maria │- preşedinte │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Paraschiv Ionuţ Cozac în Dosarul nr. 1.341/305/2017 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.023D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 11 iulie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la data de 24 septembrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 13 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.341/305/2017, Judecătoria Sfântu Gheorghe a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Paraschiv Ionuţ Cozac cu ocazia soluţionării unei cereri de amânare a executării pedepsei închisorii. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 26 alin. (1) privind respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private, întrucât acordă dreptul la amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă numai femeilor condamnate care sunt însărcinate sau au un copil mai mic de un an, iar nu şi bărbaţilor condamnaţi care au un copil mai mic de un an. Consideră că şi pentru aceştia din urmă ar trebui să existe posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii cel puţin pentru o durată de trei luni, pentru a putea organiza traiul copilului şi al mamei acestuia pe perioada în care tatăl va fi încarcerat. Menţionează, în acest sens, că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă putea fi amânată atunci când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar fi avut consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care acesta lucra. În acest caz, executarea putea fi amânată cel mult trei luni şi numai o singură dată. 5. Judecătoria Sfântu Gheorghe apreciază că dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Arată, astfel, că prin textul de lege criticat legiuitorul nu a urmărit să ocrotească interesul condamnatei-femeie în detrimentul interesului condamnatului-bărbat, ci a urmărit să ocrotească interesul superior al copilului cu vârsta mai mică de un an, care se află într-o situaţie specială în primele luni de viaţă extrauterină, acesta având anumite nevoi specifice din punct de vedere fiziologic. 6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că reglementarea criticată are în vedere nevoile specifice ale nou-născutului, care pot fi asigurate doar de către mama acestuia în primul an de viaţă. Astfel, posibilitatea de amânare a executării pedepsei pentru cazul în care persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an urmăreşte interesul superior al copilului, acest beneficiu acordat de legiuitor nefiind conceput ca un drept al persoanei condamnate de a se sustrage, chiar şi temporar, de la executarea pedepsei, ci ca o modalitate de asigurare a unei dezvoltări normale a copilului. Pretinsa contrarietate între dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi prevederile art. 16 din Constituţie nu poate fi reţinută, având în vedere faptul că, aşa cum a precizat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, egalitatea în drepturi presupune ca la situaţii egale să corespundă un tratament juridic egal, iar nu recunoaşterea aceluiaşi tratament juridic pentru situaţii diferite. Or, nu se poate susţine identitatea de situaţii între o persoană de sex feminin care este gravidă sau are un copil mai mic de un an şi o persoană de sex masculin care are un copil mai mic de un an. 8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În acest sens menţionează că textul de lege criticat consacră o excepţie de la regula punerii neîntârziate în executare a hotărârilor penale, respectiv amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă atunci când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. Această excepţie a fost instituită de legiuitor tocmai în vederea ocrotirii intereselor copilului, pentru a i se acorda acestuia posibilitatea de a fi îngrijit de mama sa în perioada în care se apreciază că are cea mai mare nevoie de această îngrijire. Ca urmare, contrar susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu consacră un privilegiu în favoarea femeii condamnate, ci reprezintă o măsură reglementată exclusiv în interesul copilului. Prin urmare, textul de lege criticat nu instituie privilegii ori discriminări, fiind aplicabil deopotrivă tuturor subiectelor de drept care se încadrează în situaţia prevăzută de norma legală. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament juridic egal, iar violarea principiului egalităţii există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 107 din 13 iunie 2000 şi Decizia nr. 721 din 29 octombrie 2015). 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte numai dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor din urmă prevederi de lege, care au următorul cuprins: „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri: [...] b) când o condamnată [...] are un copil mai mic de un an. [...].“ 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 26 alin. (1) privind respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din noul Cod de procedură penală, având un conţinut identic cu cele ale art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, consacră - ca excepţie de la regula punerii neîntârziate în executare a hotărârilor penale definitive - posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă atunci când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. 14. Cu privire la cazul de amânare a executării pedepsei prevăzut de dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza întâi din Codul de procedură penală - incident atunci când condamnata este gravidă -, Curtea reţine că dovada acestei situaţii poate fi făcută cu actele medicale eliberate de medicul specialist, fără a fi necesară efectuarea unei expertize medico-legale. În acest sens a fost şi practica instanţelor cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) fraza întâi teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 (de exemplu, Decizia nr. 4.258 din 14 septembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). 15. Curtea observă că, în situaţia în care instanţa admite cererea de amânare a executării pedepsei formulată în temeiul prevederilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza întâi din Codul de procedură penală, executarea pedepsei se amână până la data naşterii, dată la care devine aplicabil cazul de amânare a executării pedepsei reglementat de dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv cel în care condamnata are un copil mai mic de un an. Întrucât amânarea executării pedepsei nu operează în mod automat, şi în acest caz este necesară formularea unei cereri, iar pentru dovedirea motivului de amânare este suficient să se depună la dosar copia certificatului de naştere al copilului. Amânarea executării pedepsei se dispune în acest caz până la data la care copilul condamnatei împlineşte vârsta de un an. Este evident că amânarea executării pedepsei nu se poate dispune dacă respectivei condamnate i s-a interzis exercitarea drepturilor părinteşti. Potrivit prevederilor art. 589 alin. (4) din Codul de procedură penală, cererea poate fi retrasă de către persoana care a formulat-o. 16. De asemenea, Curtea constată că poate beneficia de dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală şi condamnata care nu a născut, ci a adoptat un copil mai mic de un an, întrucât textul de lege criticat nu face niciun fel de distincţie în acest sens. 17. Totodată, Curtea reţine că, în temeiul prevederilor art. 592 alin. (1) din Codul de procedură penală, executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 589 din acelaşi cod. 18. Referitor la vechea reglementare în materia amânării executării pedepsei cu închisoarea, Curtea observă că, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu există o încălcare a prevederilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării coroborate cu cele ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 453 din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau posibilitatea amânării executării pedepsei pentru femeia condamnată care are un copil mai mic de un an, iar nu şi pentru bărbatul condamnat care doreşte să aibă grijă de copilul său în vârstă de câteva luni. Prin hotărârea mai sus menţionată, paragraful 72, Curtea de la Strasbourg a reţinut că autorităţile naţionale, a căror datorie este să ia în considerare, în limitele competenţelor lor, interesele societăţii în ansamblu, se bucură de o largă marjă de apreciere atunci când li se cere să se pronunţe cu privire la chestiuni sensibile, cum ar fi politica penală [a se vedea Hotărârea din 13 iulie 2010, pronunţată în Cauza Clift împotriva Regatului Unit, paragraful 73, Hotărârea din 23 iunie 2015, pronunţată în Cauza Costel Gaciu împotriva României, paragraful 56, şi Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 85]. 19. Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, citată anterior, instanţa de contencios al drepturilor omului a constatat că scopul normelor legale în discuţie era să se ţină cont de situaţiile personale specifice, şi anume de sarcina femeii condamnate şi de relaţia specială care există între mamă şi copil în perioada care precedă prima aniversare a acestuia, scop ce poate fi considerat legitim în sensul prevederilor art. 14 din Convenţie (paragraful 76). Curtea de la Strasbourg a acceptat faptul că maternitatea prezintă particularităţi ce trebuie luate în considerare, uneori prin măsuri de protecţie (paragraful 77). În lumina celor de mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, având în vedere marja largă de apreciere acordată statului pârât în acest domeniu, există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (paragraful 78). 20. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea de la Strasbourg a ţinut cont şi de faptul că legea penală română în vigoare la momentul faptelor prevedea pentru toţi condamnaţii, indiferent de sex, şi alte posibilităţi de a solicita amânarea executării pedepsei (paragraful 74). 21. Curtea Constituţională observă însă că noul Cod de procedură penală a preluat numai două dintre cele trei cazuri de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. a)-c) din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, legiuitorul a renunţat la cazul de amânare a executării pedepsei reglementat de prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul cod cu privire la situaţia în care „din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează“. În acest caz, executarea putea fi amânată cel mult trei luni şi numai o singură dată. 22. În contextul noii reglementări a instituţiei amânării executării pedepselor privative de libertate, Curtea Constituţională apreciază că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 26 alin. (1) privind respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private. 23. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). 24. Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28). 25. De asemenea, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în Cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, paragraful 30). 26. Astfel, Curtea constată că din perspectiva dreptului de a îngriji copilul - componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieţii de familie consacrat de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituţie - bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situaţie similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeaşi vârstă, iar diferenţa de tratament între cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoaşterii posibilităţii amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. 27. Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia de a demonstra existenţa situaţiilor analoage nu semnifică faptul că grupurile comparate trebuie să fie identice, ci trebuie stabilit că reclamantul, având în vedere particularitatea cererii sale, s-a aflat într-o situaţie comparabilă cu cea a altor persoane care au fost tratate diferit (a se vedea Hotărârea din 13 iulie 2010, pronunţată în Cauza Clift împotriva Regatului Unit, paragraful 66). 28. De asemenea, Curtea observă că, în materia concediului pentru creşterea copilului şi a indemnizaţiei de concediu parental, Curtea de la Strasbourg a statuat că bărbaţii se află într-o situaţie similară cu cea a femeilor (a se vedea Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza Petrovic împotriva Austriei, paragraful 36). Astfel, instanţa de contencios al drepturilor omului a subliniat că, dincolo de diferenţele care pot exista între tată şi mamă în relaţia lor cu copilul, în ceea ce priveşte îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbaţii şi femeile se află în situaţii analoage [a se vedea Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 132]. 29. Curtea reţine că, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că - deşi instituţia amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esenţial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii - totuşi, în problema de a şti dacă, în timpul primului an de viaţă al copilului, un tată condamnat se găseşte într-o situaţie similară celei a unei mame condamnate, considerentele reţinute în Cauzele Petrovic împotriva Austriei şi Konstantin Markin împotriva Rusiei, citate anterior, sunt pe deplin aplicabile în speţă. Într-adevăr, instituţia amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului cu scopul de a se asigura că el primeşte atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Or, chiar dacă pot exista diferenţe în relaţia lor cu copilul, atât mama, cât şi tatăl pot acorda această atenţie şi aceste îngrijiri. Mai mult, Curtea de la Strasbourg a observat că posibilitatea de a obţine amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, aşadar, dincolo de urmările sarcinii mamei şi ale naşterii (paragraful 68). 30. Referitor la problema de a şti dacă tratamentul diferenţiat instituit prin dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 avea o justificare obiectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, menţionată anterior, paragraful 70, că o diferenţă de tratament este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii care în alte privinţe sunt analoage justifică un tratament diferit [a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 64]. 31. În acest sens, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 71, Curtea de la Strasbourg a amintit jurisprudenţa sa privind dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, potrivit căreia interesul superior al copilului trebuie să constituie principalul criteriu, astfel că în toate deciziile referitoare la copii trebuie să primeze interesul lor superior [a se vedea Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza X împotriva Letoniei (Marea Cameră), paragrafele 95 şi 96, şi Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei (Marea Cameră), paragraful 208]. 32. Într-adevăr, cu privire la ratio legis, Curtea Constituţională, analizând şi jurisprudenţa sa în materia dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, observă că instituţia amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă - pe motiv de graviditate, respectiv pentru motivul îngrijirii unui copil mai mic de un an - are ca principal obiectiv protejarea interesului superior al copilului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 413 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 15 noiembrie 2004). Or, raportat la contextul încarcerării unui părinte, interesul superior al copilului presupune asigurarea cadrului necesar dezvoltării sale normale pe durata vieţii intrauterine şi a posibilităţii de a beneficia de atenţia şi îngrijirea părintească adecvată pe durata primului an de viaţă. Aşa fiind, cazul de amânare a executării pedepsei prevăzut de dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu vizează doar interesul femeii condamnate de a amâna punerea în executare a hotărârii penale definitive - având în vedere situaţia specială în care se află, aceea de graviditate, respectiv de a fi născut şi de a avea în îngrijire un copil mai mic de un an -, ci urmăreşte, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului. Acesta este şi motivul pentru care femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mai mic de un an nu li se acordă automat amânarea/întreruperea executării pedepsei. Atunci când se pronunţă cu privire la cereri formulate în acest sens, instanţele judecătoreşti efectuează un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifică amânarea/întreruperea executării pedepsei. Astfel, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, în practica instanţelor s-a stabilit că nu se poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii - pentru femeia însărcinată - în situaţia în care aceasta a fost condamnată pentru uciderea unui copil abia născut şi a fost decăzută din drepturile părinteşti, apreciindu-se că în regim de detenţie se poate asigura o supraveghere adecvată a petentei însărcinate, ceea ce este în interesul copilului (Sentinţa nr. 436 din 4 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 444/2000). 33. Curtea constată că există situaţii în care copilul nou-născut este privat - în totalitate sau în mare parte - de îngrijirea maternă, şi anume în cazul decesului mamei, al decăderii acesteia din drepturile părinteşti, al abandonării copilului, al unei boli îndelungate sau în orice altă situaţie în care mama nu se ocupă de copil, iar în astfel de situaţii interesul superior al copilului poate să reclame ca tatăl condamnat să rămână în libertate, pentru a acorda personal copilului atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. 34. Sub acest aspect Curtea observă faptul că, în materie de asigurări sociale, legea română prevede dreptul la concediu de maternitate şi, respectiv, paternal, precum şi la concediu pentru creşterea copilului care se poate acorda atât femeilor, cât şi bărbaţilor. De altfel, aşa cum a subliniat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa cu privire la concediul parental, o analiză de drept comparat relevă faptul că în societăţile europene contemporane rolul taţilor în îngrijirea copiilor mici este mai bine recunoscut [Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 140]. 35. Ţinând cont de rolul important al tatălui începând de la cea mai fragedă vârstă a copilului, Curtea reţine că tratamentul juridic diferenţiat constând în excluderea bărbatului condamnat care are un copil mai mic de un an din sfera beneficiarilor dispoziţiilor de lege ce prevăd posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă nu serveşte interesului superior al copilului, ci, dimpotrivă - mai ales în situaţiile în care copilul este privat de îngrijirea maternă. Astfel, Curtea constată că principiul egalităţii în drepturi, coroborat cu elementele fundamentale ale vieţii de familie, impune ca textul de lege criticat să permită şi tatălui condamnat să solicite amânarea executării pedepsei privative de libertate cu scopul de a-şi îngriji copilul mai mic de un an, urmând ca instanţa judecătorească să aprecieze, prin raportare la ansamblul circumstanţelor fiecărei speţe în parte, dacă o atare amânare se justifică. 36. Curtea observă că, pentru a ajunge la concluzia că tratamentul diferit reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 nu era unul discriminatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca argument - prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 74 - faptul că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, persoanele condamnate - atât femeile, cât şi bărbaţii - aveau la dispoziţie şi alte posibilităţi pentru a solicita amânarea executării pedepsei. Astfel, în temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, instanţele puteau să examineze dacă anumite circumstanţe speciale ce decurgeau din executarea pedepsei erau susceptibile de a avea consecinţe grave pentru condamnat sau, în egală măsură, pentru familia acestuia ori pentru angajator. Instanţele interne erau cele care apreciau dacă dificultăţile invocate intrau sau nu în categoria împrejurărilor speciale avute în vedere de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală, putând acorda amânarea executării unei pedepse privative de libertate - pentru o perioadă de cel mult trei luni şi numai o singură dată - oricărei persoane condamnate, inclusiv bărbatului care avea un copil mic. Curtea Constituţională constată însă că argumentul menţionat nu mai subzistă în contextul noului Cod de procedură penală, întrucât acesta nu a preluat cazul de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă reglementat de prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968. 37. În continuare, Curtea observă că, în Cauza Alexandru Enache împotriva României, la paragraful 73 din hotărârea citată anterior, Curtea de la Strasbourg a argumentat lipsa încălcării prevederilor art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi pe faptul că femeilor condamnate nu li se acordă automat o amânare a executării pedepsei. Astfel, atunci când s-au pronunţat cu privire la cereri similare formulate de femei condamnate, instanţele interne au efectuat un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifica amânarea executării pedepsei. 38. Curtea constată că nici acest argument nu poate constitui un motiv imperios care să justifice o diferenţă de tratament între bărbaţii condamnaţi care au un copil mai mic de un an şi femeile care se află în aceeaşi situaţie. Dimpotrivă, faptul că amânarea executării pedepsei nu intervine ope legis în favoarea mamelor condamnate care au un copil mai mic de un an este de natură a susţine necesitatea recunoaşterii unei asemenea posibilităţi şi în favoarea taţilor condamnaţi care au un copil de aceeaşi vârstă şi a căror situaţie personală justifică o atare măsură. 39. În fine, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, instanţa de contencios al drepturilor omului a invocat şi faptul că diverse instrumente europene şi internaţionale vizează protecţia femeilor împotriva violenţelor fondate pe sex, a abuzurilor şi a hărţuirii sexuale în mediul penitenciar, precum şi necesitatea de a proteja femeile însărcinate şi mamele (paragraful 71). Or, Curtea Constituţională apreciază că atât maternitatea, în general, cât şi femeile care tocmai au născut şi se află într-o situaţie vulnerabilă, în special, nu sunt mai puţin protejate dacă, în situaţiile când se justifică, tatăl unui nou-născut poate obţine amânarea executării unei pedepse privative de libertate pentru a îngriji copilul până la împlinirea vârstei de un an. 40. În plus, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în ceea ce priveşte diferenţele de tratament aplicat deţinuţilor, accentul în politica penală europeană cade acum pe reabilitare ca scop al detenţiei, acest principiu aplicându-se indiferent de infracţiunea comisă sau de durata pedepsei aplicate şi indiferent de sexul persoanei condamnate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, astfel, faptul că menţinerea legăturilor de familie este o modalitate esenţială de a contribui la reintegrarea socială şi la reabilitarea tuturor deţinuţilor, indiferent de sex (Hotărârea din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Cauza Ēcis împotriva Letoniei, paragrafele 86 şi 92). 41. Prin urmare, Curtea Constituţională constată că, odată ce legiuitorul a decis să reglementeze ca motiv de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă cazul îngrijirii unui copil mai mic de un an, trebuia să o facă într-un mod compatibil cu prevederile art. 16 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Constituţie, fără să excludă bărbaţii condamnaţi, ci oferind posibilitatea unei evaluări efective, de la caz la caz, cu acordarea unei amânări a executării pedepsei privative de libertate tuturor persoanelor condamnate, indiferent de sex, care au un copil mai mic de un an şi a căror situaţie impune o atare măsură. 42. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Paraschiv Ionuţ Cozac în Dosarul nr. 1.341/305/2017 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2019. PREŞEDINTE prof. univ. dr. MONA-MARIA PIVNICERU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluţia legislativă care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: 1. Dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală instituie o excepţie de la regula punerii neîntârziate în executare a hotărârilor penale, respectiv vizează amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă atunci când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. 2. Considerăm că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia dispoziţiile de lege mai sus menţionate - care oferă posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă numai femeilor condamnate care sunt însărcinate sau au un copil mai mic de un an, iar nu şi bărbaţilor condamnaţi care au un copil mai mic de un an - încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi dreptul la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii familiale, consacrate de prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 26 alin. (1) din Constituţie. 3. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, paragraful 30). 4. Apreciem că acordarea de către legiuitor a posibilităţii de a obţine amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă numai femeilor condamnate care sunt gravide sau au un copil mai mic de un an, iar nu şi bărbaţilor condamnaţi care au un copil mai mic de un an nu creează discriminare între cele două categorii de persoane condamnate - femei şi bărbaţi -, întrucât reglementarea criticată urmăreşte un scop legitim şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal. 5. Astfel, reglementarea posibilităţii de a obţine o amânare a executării pedepsei în cazul în care persoana condamnată este o femeie gravidă sau care are un copil mai mic de un an urmăreşte ocrotirea interesului superior al copilului, fiind concepută ca o modalitate de asigurare a unei dezvoltări normale a acestuia pe durata vieţii intrauterine şi, respectiv, până la împlinirea vârstei de un an, perioadă în care se apreciază că are cea mai mare nevoie de a fi îngrijit de mama sa (Decizia nr. 413 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.056 din 15 noiembrie 2004). 6. Aşadar, prin dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a ales să ocrotească doar un interes al persoanelor condamnate femei, cu nerespectarea interesului persoanelor condamnate bărbaţi, ci a urmărit să ocrotească, în primul rând, interesul superior al copilului, având în vedere faptul că, pentru a creşte sănătos din punct de vedere fizic şi psihic, acesta are nevoie, în mod esenţial, de prezenţa mamei, care să îi acorde atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. 7. Scopul legitim urmărit de legiuitor, şi anume interesul superior al copilului, este de natură a justifica reglementarea unui regim juridic diferit pentru cele două categorii de persoane condamnate care au un copil mai mic de un an: pe de o parte, femeile, care pot beneficia de amânarea executării pedepsei, iar, pe de altă parte, bărbaţii, cărora o astfel de amânare nu le poate fi acordată. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că inegalitatea reală poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine. Tocmai de aceea, principiul egalităţii conduce la sublinierea existenţei unui drept fundamental la diferenţă, iar, în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune are semnificaţia instituirii unei discriminări (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, paragraful 27). 8. Apreciem că satisfacerea nevoilor specifice ale femeilor deţinute, în special a celor legate de maternitate, nu poate fi considerată discriminatorie. În consecinţă, anumite diferenţe între regimurile de detenţie aplicabile bărbaţilor şi femeilor sunt acceptabile şi pot fi chiar necesare pentru ocrotirea interesului superior al copilului, în condiţiile existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul urmărit. Astfel, textul de lege criticat ţine cont tocmai de situaţia specială în care se află femeile deţinute pe durata sarcinii şi de relaţia specială dintre mamă şi copil până la împlinirea vârstei de un an, fără a crea vreo discriminare între cele două categorii de persoane condamnate care au un copil mai mic de un an - femei şi, respectiv, bărbaţi. 9. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie - a amânării executării pedepsei cu închisoarea în cazul părinţilor cu copii mici -, aşa cum reiese dintr-o speţă soluţionată recent de Curtea de la Strasbourg, prin care aceasta a analizat prevederile pertinente din legea română anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, respectiv dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii identice cu cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală în vigoare, care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză. 10. Astfel, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, Curtea de la Strasbourg a constatat că nu există o încălcare a prevederilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării coroborate cu cele ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau posibilitatea amânării executării pedepsei pentru femeia condamnată care are un copil mai mic de un an, iar nu şi pentru bărbatul condamnat care doreşte să aibă grijă de copilul său în vârstă de câteva luni. 11. Dispoziţiile art. 453 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 stabileau că: "Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri: a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală gravă, care face imposibilă executarea pedepsei, iar instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când starea de sănătate a condamnatului se va ameliora, astfel încât pedeapsa să poată fi pusă în executare. Cererea de amânare a executării pedepsei nu poate fi admisă dacă se constată că tratamentul condamnatului se poate efectua sub pază permanentă, în condiţiile prevăzute de art. 139^1, care se aplică în mod corespunzător; b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea; c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată." 12. Art. 589 alin. (1) din noul Cod de procedură penală prevede că: "(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri: a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată; b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea." 13. Observăm că noul Cod nu a mai preluat cel de-al treilea caz de amânare a executării pedepsei, prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 - referitor la situaţia în care, din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează -, deoarece s-a observat din practica instanţelor că cererile de amânare a executării pedepsei întemeiate pe acest motiv au fost respinse, într-o proporţie covârşitoare, ca fiind neîntemeiate. Pe de altă parte, Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede, în mod detaliat, o serie de activităţi ce se pot desfăşura în timpul detenţiei, precum şi situaţiile în care sunt posibile permisiunile şi învoirile în executarea pedepsei. 14. Prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, mai sus menţionată, paragrafele 68, 70, 71 şi 72, Curtea de la Strasbourg a constatat că instituţia amânării executării unei pedepse privative de libertate are ca principal obiectiv protejarea interesului superior al copilului, pentru a se asigura că acesta primeşte atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, cu alte cuvinte dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul urmărit. Statele contractante se bucură de o marjă de apreciere atunci când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii care altfel sunt analoage justifică un tratament diferit (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei, paragraful 64). De asemenea, instanţa de contencios al drepturilor omului a amintit faptul că a afirmat deja, în cauze privind dreptul la respectarea vieţii private şi/sau familiale, că interesul superior al copilului trebuie să constituie principalul criteriu şi că există un larg consens în jurul ideii că în toate deciziile cu privire la copii trebuie să primeze interesul lor superior [a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza X împotriva Letoniei (Marea Cameră), paragrafele 95 şi 96, şi Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei (Marea Cameră), paragraful 208]. Autorităţile naţionale, a căror datorie este să ia în considerare, în limitele competenţelor lor, interesele societăţii în ansamblu, se bucură de o largă marjă de apreciere atunci când li se cere să se pronunţe cu privire la chestiuni sensibile, cum ar fi politica penală (Hotărârea din 13 iulie 2010, pronunţată în Cauza Clift împotriva Regatului Unit, paragraful 73, Hotărârea din 23 iunie 2015, pronunţată în Cauza Costel Gaciu împotriva României, paragraful 56, şi Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei, paragraful 85). 15. Curtea de la Strasbourg a mai reţinut, prin hotărârea citată anterior, că trebuie să se ţină seama de mai mulţi factori. Astfel, aceasta a observat faptul că femeilor condamnate nu li se acordă automat o amânare a executării pedepsei. Atunci când s-au pronunţat cu privire la cereri similare formulate de femei deţinute, instanţele interne au efectuat un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifica amânarea executării pedepsei (paragraful 73). Este adevărat că progresul spre egalitatea sexelor reprezintă astăzi un scop important al statelor membre ale Consiliului Europei şi numai motive foarte importante pot conduce la declararea compatibilităţii cu Convenţia a unui tratament diferenţiat (paragraful 75). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat însă că scopul normelor legale în discuţie era să se ţină cont de situaţiile personale speciale, inclusiv de sarcina femeilor deţinute şi de relaţia specială dintre mamă şi copil în perioada care precedă prima aniversare a nou-născutului. Curtea de la Strasbourg a apreciat că acest scop poate fi considerat legitim în sensul prevederilor art. 14 din Convenţie şi că argumentele avansate de către Guvern nu sunt lipsite de fundament sau nerezonabile, astfel a reţinut că, în domeniul special vizat de prezenta cauză, aceste considerente pot constitui o bază suficientă pentru justificarea tratamentului diferenţiat de care a avut parte reclamantul (paragraful 76). Curtea a acceptat faptul că maternitatea prezintă particularităţi ce trebuie luate în considerare, uneori prin măsuri de protecţie. Aceasta a reţinut, de exemplu, că dispoziţiile art. 4 paragraful 2 din Convenţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor prevăd în mod expres că adoptarea de către statele părţi a unor măsuri speciale care vizează protejarea maternităţii nu este considerată discriminatorie, iar normele de drept internaţional merg în acelaşi sens. Curtea a apreciat că aceste constatări sunt, în egală măsură, valabile în cazul în care femeia este privată de libertate (paragraful 77). În lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că, având în vedere marja largă de apreciere acordată statului pârât în acest domeniu, există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (paragraful 78). 16. De asemenea, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu există o încălcare a prevederilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării coroborate cu cele ale art. 5 privind dreptul la libertate şi siguranţă din Convenţie, în ceea ce priveşte diferenţa de tratament pe motive de sex referitor la excluderea femeilor de la pedeapsa cu închisoarea pe viaţă. Şi cu acest prilej Curtea a reiterat faptul că este absolut firesc ca autorităţile naţionale, a căror obligaţie este de a lua în considerare, în limitele competenţei lor, interesele societăţii în ansamblu, să se bucure de o largă marjă de apreciere atunci când li se cere să pronunţe hotărâri cu privire la chestiuni sensibile, precum politica penală (paragraful 85). 17. În ceea ce priveşte interesul superior al copilului, prin Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza X împotriva Letoniei (Marea Cameră) - prin care a constatat încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţie referitor la lipsa unei analize aprofundate a tuturor factorilor relevanţi în situaţia luării unei decizii referitoare la înapoierea unui copil, în aplicarea Convenţiei de la Haga -, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că problema principală este de a şti dacă echilibrul echitabil care trebuie să existe între interesele concurente în joc - cele ale copilului, cele ale celor doi părinţi şi cele legate de ordinea publică - a fost atins, în limita marjei de apreciere acordate statelor în astfel de chestiuni, ţinând seama, totuşi, de faptul că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze (paragraful 95). Curtea a reiterat faptul că există un consens larg - inclusiv în dreptul internaţional - în sprijinul ideii că, în toate deciziile referitoare la copii, interesul lor superior trebuie să prevaleze (paragraful 96). 18. În fine, prin Hotărârea din 24 martie 2016, pronunţată în Cauza Korneykova şi Korneykov împotriva Ucrainei - prin care a constatat încălcarea prevederilor art. 3 privind interzicerea torturii din Convenţie, referitor la încătuşarea unei femei însărcinate înainte de naştere, dar şi după; condiţii precare de detenţie a mamei şi a nou-născutului; îngrijire medicală insuficientă pentru nou-născuţi în unitatea de detenţie; plasarea femeii însărcinate în cuşcă metalică în timpul audierilor în instanţă -, Curtea de la Strasbourg a reţinut că principiul protejării interesului superior al copilului a fost consacrat în jurisprudenţa Curţii referitoare la cazuri în care au fost afectaţi copii (paragraful 130). 19. În plus faţă de toate aspectele evidenţiate mai sus din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, efectuând o analiză de drept comparat, observăm că în foarte multe state legea acordă posibilitatea amânării executării pedepselor privative de libertate numai femeilor condamnate care sunt însărcinate sau care au în îngrijire un copil mic, similar cu reglementarea din cuprinsul dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Totodată, în unele state în care nu există instituţia amânării executării pedepsei sunt reglementate măsuri alternative la arestul preventiv tot numai cu privire la femeile gravide sau care sunt mame ale unor copii de până la o anumită vârstă. 20. Astfel, în Austria, legea federală privind executarea hotărârilor penale prevede că executarea unei pedepse cu închisoarea poate fi amânată în cazul în care o femeie condamnată este gravidă sau a dat naştere unui copil în ultimul an. În această situaţie executarea pedepsei va fi amânată cu şase săptămâni după naştere. Dacă femeia condamnată deţine custodia asupra copilului, amânarea poate fi prelungită la cel mult un an după naştere, dacă aceasta nu solicită ea însăşi executarea pedepsei. 21. În Brazilia, legea nu prevede posibilitatea amânării executării pedepsei, însă, în materia măsurilor preventive, legea stabileşte alternativa arestului la domiciliu ca regulă pentru arestul preventiv în cazurile cu femei gravide sau mame ai căror copii sunt mai mici de 12 ani sau suferă de vreun handicap, cu excepţia cazurilor în care femeile respective sunt acuzate de infracţiuni violente sau fac uz de ameninţări ori de violenţă împotriva minorilor de care sunt responsabile. Cât despre femeile condamnate, în general, legea prevede posibile beneficii în cursul executării pedepsei, inclusiv posibilitatea de relaxare a condiţiilor de detenţie după o perioadă de timp. 22. În Bulgaria, Codul penal prevede că pedeapsa detenţiunii pe viaţă fără posibilitatea comutării nu poate fi aplicată unei femei care era gravidă la momentul săvârşirii infracţiunii sau al pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare. Potrivit Codului de procedură penală, executarea pedepsei cu închisoarea poate fi amânată în cazul în care femeia condamnată este gravidă sau a născut, pe o perioadă de până la 6 luni înainte şi un an după naştere. 23. În Cehia, potrivit prevederilor Codului de procedură penală, executarea unei pedepse cu închisoarea poate fi amânată în cazul unei femei însărcinate şi al mamei unui nounăscut pentru o perioadă de un an de la naşterea copilului. 24. În Estonia, potrivit prevederilor din Codul de procedură penală, executarea pedepsei cu închisoarea poate fi amânată pe o perioadă de până la un an dacă femeia condamnată este gravidă, iar dacă femeia condamnată are un copil mic, până când acesta atinge vârsta de 3 ani. 25. În Finlanda, legea executării pedepselor privative de libertate prevede că poate fi acordată o amânare a executării pedepsei dacă femeia condamnată este gravidă, dar numai până se reface după naştere. 26. În Italia, Codul penal reglementează amânarea obligatorie a executării pedepselor care nu sunt băneşti dacă se referă la femeia gravidă sau la mama unui copil mai mic de un an. Amânarea nu are loc sau, dacă e acordată, este revocată dacă se întrerupe sarcina, dacă mama este declarată decăzută din drepturile părinteşti asupra copilului, în cazul morţii copilului, dacă acesta este abandonat sau încredinţat altora, cu condiţia ca întreruperea sarcinii sau naşterea să se fi produs de peste 2 luni. 27. În Kârgâzstan, Codul de procedură penală stipulează că executarea pedepsei poate fi amânată dacă femeia condamnată este însărcinată sau are copii, în cazul în care persoana condamnată este unicul părinte al copiilor mici, până când copilul cel mai mic împlineşte vârsta de 14 ani, cu excepţia celor condamnate la închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave. 28. În Liechtenstein, legea privind executarea pedepselor prevede posibilitatea amânării executării unei pedepse cu închisoarea în cazul în care femeia condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În cazul unei femei gravide sau care a dat naştere unui copil cu cel mult opt săptămâni în urmă, executarea unei pedepse cu închisoarea trebuie în general amânată; în cazul unui copil cu vârsta cuprinsă între opt săptămâni şi 1 an, trebuie să fie îndeplinită condiţia suplimentară ca respectivul copil să fie îngrijit de femeia condamnată. 29. În Lituania, legea nu prevede posibilitatea amânării executării unei pedepse cu închisoarea în privinţa femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mic. Însă, în ceea ce priveşte măsurile preventive, potrivit dispoziţiilor din Codul penal, arestul nu poate fi aplicat femeilor gravide şi persoanelor care cresc un copil cu vârsta sub 3 ani, ţinând cont de interesele copilului. 30. În Olanda, legea nu prevede, ca un caz distinct, posibilitatea amânării executării unei pedepse cu închisoarea în privinţa femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mic. Legea permite însă femeii condamnate să solicite ieşirea temporară din închisoare din motive personale, cum ar fi naşterea unui copil, acest lucru fiind decis de la caz la caz. 31. În Portugalia, legea nu prevede posibilitatea amânării executării unei pedepse cu închisoarea în privinţa femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mic. Însă, în ceea ce priveşte măsurile preventive, potrivit Codului de procedură penală, prin încheierea de dispunere a arestului preventiv sau în cursul executării acestuia, judecătorul poate suspenda executarea acestei măsuri, dacă acest lucru este impus de o boală gravă, o sarcină sau de o recuperare postnatală a femeii acuzate, caz în care suspendarea încetează la sfârşitul celei de-a treia luni după naştere. 32. În Slovacia, Codul de procedură penală prevede că executarea unei pedepse cu închisoarea poate fi amânată în cazul unei femei gravide sau al unei femei care are un copil mai mic de un an. Legea permite amânarea executării unei pedepse cu închisoarea cu cel mult un an şi din alte motive serioase, o amânare mai lungă de 6 luni fiind posibilă însă numai în circumstanţe excepţionale, în special dacă ispăşirea pedepsei ar putea avea consecinţe deosebit de grave pentru persoanele condamnate sau familiile lor, lucru apreciat în mod individual. 33. În Suedia, legea nu prevede posibilitatea amânării executării unei pedepse cu închisoarea în privinţa persoanelor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mic. Legea executării pedepselor privative de libertate menţionează însă că un deţinut/o deţinută poate primi permisiunea de a avea un bebeluş cu el/ea dacă se apreciază că acest lucru serveşte interesului superior al copilului. În ceea ce priveşte măsurile preventive, potrivit Codului de procedură judiciară, dacă o femeie a născut atât de recent încât există o temere că reţinerea ei va vătăma serios copilul, această măsură poate fi aplicată doar dacă nu poate fi dispusă o măsură de supraveghere adecvată a suspectei în afara detenţiei. 34. Având în vedere cele arătate mai sus, dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi nici celor ale art. 26 alin. (1) privind respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private. 35. Pentru considerentele expuse apreciem că se impunea respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală. Judecători, dr. Livia-Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
