Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Anton Parasca în Dosarul nr. 4.419/99/2016 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.196D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, în cauză, hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, iar calea de atac a fost soluţionată ulterior acestui moment, astfel încât, în raport cu acest aspect, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 255/2013. Totodată, susţine că dispoziţiile criticate nu sunt de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale invocate, întrucât, pe de o parte, acestea sunt norme de procedură de imediată aplicare, iar, pe de altă parte, nu există nicio obligaţie a legiuitorului de a reglementa, în toate situaţiile, un triplu grad de jurisdicţie, accesul la instanţă fiind asigurat prin reglementarea apelului. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 134 din 10 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.419/99/2016, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de Anton Parasca cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva Sentinţei penale nr. 776 din 12 august 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 4.419/99/2016, prin care s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de autor împotriva Sentinţei penale nr. 570 din 23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în Dosarul nr. 15.061/99/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că prevederile criticate aduc atingere accesului liber la justiţie, libertăţii individuale şi nesocotesc principiul aplicării legii penale mai favorabile, întrucât hotărârile pronunţate în apel, în cauzele ce au fost soluţionate de prima instanţă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, sunt definitive. Susţine că textele de lege criticate înlătură de la aplicare legea veche, în vigoare la data săvârşirii faptei, care, reglementând căile de atac ordinare ale apelului şi recursului, erau mai favorabile inculpatului. 6. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 este inadmisibilă, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 este neîntemeiată. În susţinerea soluţiei de inadmisibilitate arată că din actul de sesizare a Curţii Constituţionale rezultă că autorul excepţiei a formulat contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 570 din 23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 15.061/99/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, cu motivarea că decizia de condamnare pronunţată în apel nu are caracter definitiv, întrucât - potrivit Codului de procedură penală anterior, în vigoare la data săvârşirii faptei - sentinţa Tribunalului Iaşi era supusă nu doar apelului, ci şi recursului. Observă Guvernul că, în speţă, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, iar apelul în urma căruia sentinţa a fost modificată a fost soluţionat după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală. În aceste condiţii, apreciază că, în privinţa art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 47/1992, întrucât prevederile criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Consideră că aceeaşi concluzie se impune şi în cazul art. 10 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 255/2013, acestea referindu-se la situaţia recursurilor aflate în curs de judecată la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Reţine, totodată, că art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 conţine norme de procedură şi că, din punctul de vedere al efectului lor în timp, dispoziţiile noi de procedură sunt, ca regulă, de imediată aplicare, în sensul că se aplică şi proceselor aflate în curs de judecată la data intrării lor în vigoare, nu doar proceselor începute după această dată. Aşadar, faptul că legea nouă de procedură atribuie caracter definitiv hotărârilor pronunţate în apel după intrarea ei în vigoare, chiar şi atunci când acestea vizează procese începute sub imperiul legii vechi, nu constituie o chestiune de retroactivitate, ci de aplicare imediată a legii noi. Apreciază, totodată, că art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală nu este incident în cauză, deoarece se referă la aplicarea retroactivă a legii penale, respectiv contravenţionale mai favorabile, deci la prevederi de drept material, iar nu de drept procesual, cum sunt cele ce fac obiectul prezentei excepţii. Arată că nu se poate susţine nici îngrădirea dreptului de acces la justiţie, de vreme ce, în materie penală, accesul la justiţie nu presupune dreptul de a exercita în orice cauză, indiferent de obiectul său, toate căile de atac reglementate în sistemul de drept, ci numai ca acuzaţia adusă inculpatului să fie supusă judecăţii unui tribunal independent şi imparţial. În acest sens face referire la dispoziţiile art. 129 din Constituţie, pentru a reţine că legiuitorul are prerogativa de a stabili căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti. 9. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în sensul constituţionalităţii prevederilor criticate, acesta fiind reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 631 din 11 noiembrie 2014, nr. 745 din 16 decembrie 2014, nr. 731 din 6 decembrie 2016 şi nr. 734 din 6 decembrie 2016. Precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu următorul conţinut: - Art. 8: „Hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă.“; – Art. 10: "(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel.(2) Recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel.(3) Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală. (4) Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva sentinţelor prin care s-a restituit cauza procurorului, se soluţionează conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la contestaţie de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond ori, după caz, de către completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.;" – Art. 11: "(1) Deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie.(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casaţie curge după cum urmează: a) de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror şi pentru părţile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligaţia comunicării deciziei de apel, precum şi pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală; b) de la data comunicării, pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.(3) Cererile de recurs împotriva deciziilor prevăzute la alin. (1), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera cereri de recurs în casaţie.(4) Soluţionarea recursului în casaţie este supusă dispoziţiilor Codului de procedură penală. (5) Deciziile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală." 13. Autorul susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, ale art. 21 alin. (2), potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, ale art. 23 privind libertatea individuală, cât şi prevederilor art. 5 „Dreptul la libertate şi la siguranţă“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 9 privind libertatea şi securitatea persoanei din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013, Curtea reţine că aceasta a fost ridicată în procedura contestaţiei formulate, în temeiul art. 425^1 din Codul de procedură penală, împotriva Sentinţei penale nr. 776 din 12 august 2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 4.419/99/2016, prin care s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de autor, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, împotriva Sentinţei penale nr. 570 din 23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 15.061/99/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi. Din încheierea de sesizare, pag. 3, rezultă că, potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, Sentinţa penală nr. 570 din 23 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 15.061/99/2011, a cărei executare a fost contestată, a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 255/2013. Aşadar, Curtea reţine că, în cauză, Sentinţa penală nr. 570 din 23 decembrie 2013 a Tribunalului Iaşi a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală (1 februarie 2014) şi a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 829 din 18 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, apelul fiind soluţionat potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013. 15. Prin urmare, Curtea va analiza, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate invocate, în condiţiile în care relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. În acest sens Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „legătura cu soluţionarea cauzei“, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). 16. Aşa încât, având în vedere obiectul cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 255/2013, faptul că, în soluţionarea contestaţiei formulate în temeiul art. 425^1 din Codul de procedură penală, instanţa ar fi putut pronunţa soluţia reglementată la art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, totodată reţinând că în cauză este vorba despre o hotărâre pronunţată în primă instanţă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, rămasă definitivă în condiţiile art. 10 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că prevederile art. 8 din Legea nr. 255/2013 - care reglementează cu privire la hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi, dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 255/2013 - care privesc recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, respectiv împotriva sentinţelor prin care s-a restituit cauza procurorului, cât şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 255/2013 - care privesc deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi şi care sunt supuse recursului în casaţie, nu au „legătură cu soluţionarea cauzei“. În aceste condiţii, Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8, art. 10 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 11 din Legea nr. 255/2013. 17. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 faţă de criticile de neconstituţionalitate invocate, Curtea reţine că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, relevante fiind deciziile nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015, şi nr. 24 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi sa constatat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 18. Astfel, în Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 20-22, Curtea a observat că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, recursul era privit ca o cale ordinară de atac, fiind reglementat în partea specială, titlul II, cap. III, secţiunea II, art. 385^1-385^19. În concepţia noii reglementări, recursul a devenit o cale extraordinară de atac - recursul în casaţie fiind reglementat în partea specială, titlul III, cap. V, secţiunea a 2-a, art. 433-451, putând fi exercitat numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, apelul devine singura cale de atac integral devolutivă, în fapt şi în drept, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, efectul devolutiv şi limitele recursului în casaţie fiind prevăzute de art. 442 din Codul de procedură penală. Odată epuizată calea de atac a apelului, potrivit art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. Totodată, hotărârea instanţei de apel, potrivit art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, este executorie. Curtea a reţinut, totodată, că o altă deosebire importantă între cele două reglementări este aceea că recursul în casaţie nu mai este, de drept, suspensiv de executare. Potrivit art. 441 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi alin. (2). Având în vedere aceste modificări de substanţă, Curtea a constatat că a fost necesar ca legiuitorul să facă tranziţia între vechile prevederi şi noua reglementare, astfel încât a fost adoptată Legea nr. 255/2013, care la art. 3 prevede că „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi“, iar la art. 10 alin. (1) şi alin. (3) dispune că „(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. [...] (3) Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală“. 19. Totodată, în Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 28-30, şi Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, paragrafele 24-26, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin aplicarea imediată a normelor procesual penale, Curtea a reţinut că autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită, în realitate, ca prin declararea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate să se permită o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Curtea a observat că o normă juridică acţionează în timp din momentul intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia de constituţionalitate, totodată fiind instituite şi excepţii de la acest principiu general, cum sunt retroactivitatea şi ultraactivitatea legii penale şi contravenţionale mai favorabile (Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007). În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a legii procesual penale, Curtea a reţinut că a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau judecată. 20. Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Curtea a observat că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004). 21. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că aplicarea textului de lege criticat şi în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, Curtea a constatat că aceasta nu este întemeiată. Astfel, aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate nu este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (în acelaşi sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014). 22. Pentru considerentele reţinute în precedent, Curtea nu a reţinut încălcarea prin dispoziţiile criticate a prevederilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie. Exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie, acest drept constituţional reprezentând fundamentul art. 129 din Constituţie, prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevede şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. 23. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013, prin raportare la dispoziţiile art. 23 din Constituţie, referitor la libertatea individuală, din perspectiva prezumţiei de nevinovăţie, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 24-27, că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91). Curtea a constatat că, potrivit principiilor constituţionale, vinovăţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aflat în faza apelului, se va stabili în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul având statutul de persoană nevinovată. Totodată, sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului. Hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar, în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţate în apel şi eliminarea căii de atac a recursului nu au influenţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului. Acesta are la îndemână toate garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură atât în faza recursului, cât şi în faza apelului. Proiecţia subiectivă a autorului excepţiei cu referire la propria nevinovăţie, chiar şi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, nu poate duce la concluzia unei neconstituţionalităţi a textelor de lege criticate. 24. Aşadar, având în vedere atât cele constatate de instanţa de control constituţional, cât şi faptul că libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, Curtea nu poate reţine susţinerile autorului potrivit cărora prevederile criticate sunt în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 privind libertatea individuală. 25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin deciziile precitate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 10 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 11 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Anton Parasca în Dosarul nr. 4.419/99/2016 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
