Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cătălin Petrişor Catrinoiu în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a16.3 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.059D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, arată că acestea nu aduc atingere liberului acces la justiţie, de vreme ce legiuitorul nu are vreo obligaţie constituţională ori convenţională de a reglementa o cale de atac pentru soluţionarea oricărui incident procedural. Justificarea lipsei căii de atac în această materie o constituie celeritatea soluţionării cauzei, respectarea termenului rezonabil şi evitarea abuzului de drept. Cât priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că nu se poate reţine că s-a instituit prin acestea o răsturnare a prezumţiei de nevinovăţie, iar împrejurarea că legiuitorul a stabilit ca, pentru invocarea unei nulităţi relative, partea în cauză să dovedească existenţa unei vătămări, ţine de esenţa acestei nulităţi şi acest aspect face diferenţa între nulitatea relativă şi nulitatea absolută. Apreciază, totodată, că dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu încalcă principiile constituţionale invocate. Susţine că este firesc ca încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară să fie comunicată procurorului, câtă vreme acesta este în măsură să remedieze neregularităţile constatate de către instanţă, în calitatea sa de titular al sesizării - în ipoteza în care sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu -, iar, în măsura în care menţine sau renunţă la una dintre acuzaţiile aduse, nu poate fi vorba de reformularea sau schimbarea acuzaţiei penale, astfel cum susţine autorul excepţiei, demersurile procurorului fiind în sensul remedierii neregularităţilor invocate de instanţă. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea penală F.N. din 23 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a16.3, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Cătălin Petrişor Catrinoiu, într-o cauză penală având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate, printre alţii, de autorul excepţiei, împotriva Încheierii penale nr. 12 din 17 iunie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Sălaj, prin care, în baza art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a dispus restituirea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 2.326/84/2015/a16 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj pentru a se comunica, în termen de 5 zile, judecătorului de cameră preliminară dacă se menţine dispoziţia de trimitere în judecată sau se solicită restituirea cauzei la parchet. Pentru a pronunţa încheierea menţionată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Sălaj a reţinut că, prin Încheierea penală din 28 aprilie 2016, printre altele, au fost admise, în parte, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul, autor al excepţiei, în ceea ce priveşte excluderea declaraţiilor de martori administrate nelegal şi a constatării neregularităţii actului de sesizare, fiind respinse cererile şi excepţiile formulate de inculpatul, autor al excepţiei, în numele Centrului pentru Activitatea Avertizorilor de Integritate - S.R.L., ca fiind făcute de o persoană fără calitate procesuală activă. În cauză a fost formulată cerere de recuzare a unui judecător, respinsă prin Încheierea definitivă din 27 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a16. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât suprimă dreptul inculpatului la un proces echitabil, în condiţii de contradictorialitate, şi la dublul grad de jurisdicţie. Precizează că hotărârea privind recuzarea este supusă dublului grad de jurisdicţie în materie civilă, în condiţiile în care statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate să ofere garanţii procesuale, în sfera dreptului penal, cel puţin la fel de favorabile celor conferite justiţiabililor în sfera dreptului procesual civil. 6. În ceea ce priveşte prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţine că acestea sunt neconstituţionale, întrucât suprimă prezumţia de nevinovăţie prin inversarea sarcinii probei de la acuzare la apărare. Reţine că dispoziţiile criticate obligă inculpatul să dovedească vătămările sub aspectul nelegalităţii actelor organului de cercetare penală, sub aspectul prejudicierii intereselor sale, respectiv să probeze că vătămarea suferită este însemnată cu privire la ambele aspecte. Susţine că o astfel de prevedere legală obligă inculpatul să se autoincrimineze, în încercarea de a proba vătămarea însemnată a intereselor sale. Cu alte cuvinte, inculpatul este ţinut să îşi probeze nevinovăţia aprioric în raport cu actele nelegale ale organelor de cercetare penală pentru a dovedi o vătămare suficient de însemnată astfel încât instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor legale privind nulitatea relativă. 7. Autorul excepţiei consideră, totodată, că prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală suprimă egalitatea părţilor în faţa instanţei de judecată, întrucât acuzarea poate proceda la modificări de substanţă ale acuzaţiilor aduse, fără a permite informarea inculpatului asupra noului cadru procesual, în acest mod fiind compromise garanţiile dreptului la un proces echitabil. 8. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori nu achiesează la motivele expuse de către autorul excepţiei. Referitor la critica acestuia privind dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, apreciază că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare, în ansamblu, reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri, respectiv pentru judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin împiedicarea tergiversării acestora, corespunzător cerinţelor impuse de art. 21 din Constituţie. Cu privire la criticile formulate, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 526 din 19 aprilie 2011, nr. 892 din 17 decembrie 2015 şi nr. 440 din 21 aprilie 2016. Cât priveşte critica autorului excepţiei referitoare la prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţine că, din analiza celor două forme ale nulităţii, se constată că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi ridicate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile Constituţiei. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, arată că este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri. După ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularităţile actului de sesizare, astfel dezbătute în contradictoriu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece, şi de această dată, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte, prin încheiere, cu respectarea drepturilor părţilor la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, reţine că acestea se regăseau în alin. 6 al art. 52 din Codul de procedură penală din 1968, cu privire la aceste din urmă norme procesual penale fiind pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 ianuarie 2011, considerentele deciziei precitate aplicându-se mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Cât priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, apreciază că raţiunile care au fundamentat soluţia din Decizia Curţii Constituţionale nr. 840 din 8 decembrie 2015 sunt valabile şi în ceea ce priveşte prezenta cauză. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 64, pentru a motiva soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate cât priveşte prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 68 alin. (7): „Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.“; – Art. 282 alin. (1): „Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.“; – Art. 345 alin. (3): „În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.“ 14. Autorul susţine că normele procesual penale ale art. 68 alin. (7) sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (2) potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, cât şi prevederilor art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. Cât priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţine că acestea aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Totodată, consideră că dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul acuzatului de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, în cauză, a fost formulată cerere de recuzare a unui judecător, respinsă prin Încheierea definitivă din 27 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a16, astfel încât instanţa de control constituţional urmează a se pronunţa doar în ceea ce priveşte norma procesual penală ce reglementează regimul juridic aplicabil încheierilor prin care se soluţionează cererea de recuzare, în această măsură excepţia de neconstituţionalitate având legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În aceste condiţii, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „Încheierea prin care se soluţionează [...] recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.“ 16. Având în vedere cele reţinute în paragraful anterior, Curtea constată că dispoziţiile criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare celor invocate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, excepţia fiind respinsă ca neîntemeiată. Astfel, în decizia precitată, paragrafele 26-36, Curtea, analizând succesiunea în timp a normelor procesual penale ce reglementează calea de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, a observat că, în ceea ce priveşte încheierea de admitere a cererii de recuzare, legiuitorul a fost consecvent, în sensul că nu a stabilit în legea procesual penală vreo cale de atac cu privire la aceasta (excepţie făcând Codul de procedură penală din 1864, în care însă nu se făcea distincţie între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării în stabilirea căii de atac a apelului). Cât priveşte încheierea de respingere a cererii de recuzare, legiuitorul a stabilit, în legea procesual penală din 1864, că aceasta este supusă apelului (separat), iar, în legea procesual penală din 1936, că această încheiere este supusă căii de atac (a apelului) odată cu fondul cauzei, în vreme ce Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat expres cu privire la acest aspect până în anul 2003, când, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, la art. 52 a fost introdus un alineat nou - alineatul 7 -, prin care s-a reglementat calea de atac a recursului, care se judeca separat de către instanţa de recurs. Alin. 7 al art. 52 din Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat însă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală, cu justificarea - din preambul - eliminării posibilităţii de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale. Curtea a reţinut că, atât în perioada în care Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat o cale de atac cu privire la încheierea de respingere a recuzării, cât şi după abrogarea prevederilor privind calea de atac a recursului separat cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare, în lipsa unor dispoziţii exprese, pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, s-a stabilit, în principiu, că aceste încheieri pot fi atacate odată cu fondul, prin formularea căii de atac reglementate cu privire la hotărârea care se pronunţă pe fondul cauzei. 17. Totodată, Curtea a observat că s-a pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 185 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 28 august 2001, şi prin Decizia nr. 299 din 7 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 9 decembrie 2002, reţinând că „dispoziţiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală nu sunt contrare art. 125 din Constituţie, ci în deplină concordanţă cu acestea. În alin. (3) al art. 125 din Constituţie se prevede că «Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege». În acest sens dispoziţiile constituţionale ale art. 128 prevăd că «Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii». Prin urmare, este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât şi condiţiile exercitării acestora. Faptul că încheierea de şedinţă prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituţionale a dreptului la apărare sau a posibilităţii de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atari încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluţionării fondului cauzei [...], în speţă încheierea de şedinţă privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparţine categoriei de încheieri date în cursul judecăţii, prin care instanţa de judecată soluţionează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei“ şi că „în ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât o dată cu hotărârile judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentinţele şi deciziile. Stabilind, prin art. 385^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, că încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau cu decizia atacată, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale, prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [...]“. 18. De asemenea, Curtea a reţinut că s-a pronunţat prin numeroase decizii cu privire la prevederile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 - după abrogarea alin. 7 al art. 52 din acelaşi cod -, respingând excepţia de neconstituţionalitate, cu motivarea că „Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 127 din Constituţie, procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii. Rezultă, aşadar, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Procedura de soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale.“ Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, „în ceea ce priveşte încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, aceasta nu soluţionează fondul cauzei şi, de aceea, lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar, pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei.“ (în acest sens, deciziile nr. 24 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005; nr. 302 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 30 august 2005; nr. 343 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 10 august 2005; nr. 72 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 14 martie 2007; nr. 133 din 20 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007; nr. 1.063 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 5 noiembrie 2008; nr. 1.091 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 28 octombrie 2008; nr. 677 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 17 iunie 2009; nr. 811 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009; nr. 1.681 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 10 februarie 2010, şi nr. 68 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 10 februarie 2011). 19. Curtea a constatat, în continuare, că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală în vigoare stabileşte că încheierea prin care se soluţionează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Aşadar, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv încheierea de respingere a recuzării, legiuitorul a stabilit că acestea nu sunt supuse vreunei căi de atac. Potrivit expunerii de motive la Legea privind Codul de procedură penală, „modalităţile de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate au fost simplificate, astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la instanţă sau a procurorilor de la parchet, care conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiţie. [...] Încheierea prin care se soluţionează cererea de abţinere ori prin care se admite cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac“. Curtea a observat că, în expunerea de motive, se menţionează că doar încheierea prin care se admite recuzarea este definitivă de la data pronunţării, neputând fi atacată, pentru a dinamiza desfăşurarea procesului penal, nefăcându-se referire la încheierea de respingere a recuzării. Normele procesual penale criticate stabilesc, însă, că atât încheierile de admitere, cât şi cele de respingere a recuzării sunt definitive la data pronunţării, justificarea opţiunii legiuitorului fiind, în principiu, aceea de a împiedica părţile să abuzeze de instituţia recuzării pentru a amâna momentul pronunţării unei soluţii în cauză. 20. Aşa încât, faţă de formularea actualelor norme procesual penale şi, având în vedere criticile autorilor excepţiei - similare celor din cauza pendinte, Curtea a reţinut că nu pot fi preluate considerentele deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora „încheierea [s.n. de respingere a recuzării] poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei“, în condiţiile în care actuala lege procesual penală stabileşte, în mod expres, caracterul definitiv al încheierii prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării. Aşadar, având în vedere prevederea expresă din art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală - care nu lasă loc de interpretare - referitoare la lipsa oricărei căi de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării, instanţa de control constituţional nu a putut reţine că împotriva acestei din urmă încheieri ar putea fi formulat apel, „odată cu sentinţa“, în temeiul art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală. 21. Curtea a constatat însă că poate reţine, în acord cu jurisprudenţa sa anterioară, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât Curtea a constatat că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, nu este întemeiată. Constituţia nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, statuând în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii“. Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Curtea a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează principial în art. 129 că, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, iar art. 126 alin. (2) prevede că „prin lege“ se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. Totodată, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În aceste condiţii, Curtea a constatat că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând a fi reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale precitate. 22. Totodată, Curtea a constatat că norma procesual penală criticată nu contravine nici celorlalte dispoziţii constituţionale invocate, referitoare la dreptul la apărare, în condiţiile în care încheierea prin care instanţa se pronunţă cu privire la cererea de recuzare nu soluţionează însuşi procesul, nu antamează fondul cauzei. Curtea a reţinut că procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar (în acest sens, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24). 23. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei „acuzaţii penale“ formulate împotriva unei persoane a fost examinată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie. Curtea a constatat că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicţie cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare. În plus, Curtea a reţinut că încheierea prin care se soluţionează recuzarea este pronunţată chiar de o instanţă de judecată, adică de un organ de justiţie, în condiţiile în care, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă“, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că „Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată“. 24. Totodată, Curtea a constatat că, împotriva hotărârii ce urmează a se pronunţa după judecarea cauzei penale, părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel. De asemenea, existenţa cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea a reţinut că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestaţie în anulare, legiuitorul a acordat o importanţă deosebită consecinţelor existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiţie, în condiţiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive şi care îşi produce efectele. 25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei precitate în paragraful 16 îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 26. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziţii au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 19-27, instanţa de control constituţional reţinând că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când, prin încălcarea dispoziţiilor legale, s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, reglementarea formei şi a conţinutului actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, reglementarea termenelor procedurale şi reglementarea administrării probelor. 27. Din analiza celor două forme ale nulităţii - nulitatea relativă şi nulitatea absolută - Curtea a constatat că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. În acest sens, Curtea a reţinut că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia a etapei camerei preliminare. Totodată, instanţa de control constituţional a statuat că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie o condiţionare a accesului liber la justiţie, aceasta are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul acestor condiţionări se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). 28. Prin urmare, Curtea a constatat că textele criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie. În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanţii la procesul penal beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-şi apăra inclusiv drepturile şi interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor şi prin caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a cauzelor. 29. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la apărare, Curtea a reţinut că acesta presupune, în sens larg, dreptul oricărui participant la procesul penal de a-şi formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Având însă în vedere critica formulată de autoarea excepţiei, Curtea a reţinut că textele criticate nu încalcă garanţiile procesuale anterior enumerate, necontravenind, prin urmare, prevederilor art. 24 din Constituţie. Referitor la dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi alin. (2), acestea prevăd înfăptuirea justiţiei în numele legii, precum şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea acesteia. Aceste trăsături ale actului de justiţie trebuie interpretate prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi şi ale art. 2 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că justiţia este egală pentru toţi şi, respectiv, că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi că justiţia se înfăptuieşte în mod egal, pentru toate persoanele. Însă, raportându-se la critica de neconstituţionalitate formulată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, referitoare la regimul juridic al nulităţilor absolute şi relative, Curtea a constatat că textele criticate nu contravin dispoziţiilor art. 124 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie. 30. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală au fost reglementate de legiuitor potrivit competenţei sale şi în marja de apreciere prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie. 31. Distinct de considerentele precitate, cât priveşte susţinerile autorului excepţiei din prezenta cauză, referitoare la încălcarea, prin dispoziţia criticată, a prevederilor constituţionale şi convenţionale relative la prezumţia de nevinovăţie, Curtea reţine că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită“. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995 pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008 pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, paragraful 91). În doctrină s-a arătat că prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de noţiunea de imparţialitate a instanţei, întrucât numai în faţa unei instanţe independente şi imparţiale probele pot fi în mod adecvat administrate, cu respectarea principiilor şi garanţiilor echitabilităţii procedurii, astfel încât situaţia de fapt să fie stabilită în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare. De asemenea, tot în doctrină s-a reţinut că, chiar dacă prezumţia de nevinovăţie nu este de natură a conduce la stabilirea adevărului într-o cauză penală, ea constituie elementul central al raţionamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluţie de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpatului. În acest sens, Codul de procedură penală prevede în art. 4 alin. (2) că „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului“, iar în art. 396 alin. (2), că instanţa pronunţă condamnarea „dacă (…) constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat“ (în acest sens, Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015, paragrafele 24-26). Aşadar, potrivit principiilor constituţionale şi convenţionale, vinovăţia inculpatului se va stabili în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul având statutul de persoană nevinovată. Totodată, sarcina probei în acest sens revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului. De asemenea, în cadrul procesului penal, inculpatul are la îndemână toate garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură în toate etapele procesuale. Hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare. 32. În aceste condiţii, având în vedere cele menţionate în paragraful anterior, Curtea constată că obligaţia inculpatului care invocă nulitatea relativă de a dovedi vătămarea drepturilor sale, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, nu priveşte vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Curtea a reţinut, astfel cum s-a arătat în precedent, că nulitatea relativă rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută, şi privesc reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, reglementarea formei şi a conţinutului actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, reglementarea termenelor procedurale şi reglementarea administrării probelor. În concluzie, Curtea constată că invocarea, ca texte de referinţă în cauza de faţă, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie şi art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, nu are relevanţă, domeniul de incidenţă al acestora fiind cu totul altul decât cel al dispoziţiilor legale deduse controlului. 33. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în acestea, criticată în prezenta cauză, se regăsea - anterior modificării art. 345 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016 - într-o formă identică celei criticate, în art. 345 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală. Or, Curtea constată că aceste din urmă norme procesual penale au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare celor invocate în prezenta cauză. Relevante, în acest sens, sunt considerentele deciziilor nr. 205 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, paragraful 16, nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragraful 29; nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, paragraful 20; nr. 777 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 30; nr. 784 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016, paragraful 30 şi nr. 40 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 23 martie 2016, paragraful 29, potrivit cărora, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 64, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea potrivit art. 280-282 a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziţii, Curtea a reţinut că acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală. Observând dispoziţiile de lege criticate, precum şi conţinutul principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată. 34. Astfel, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, Curtea a apreciat că este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri. 35. Distinct de aceste argumente, în Decizia nr. 358 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 17 iunie 2015, paragraful 15, Curtea a constatat că, admiţând, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) raportat la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, a statuat că pronunţarea judecătorului de cameră preliminară, atât pe fond, cât şi în cadrul contestaţiei, în absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, afectează dreptul la un proces echitabil. Aşa fiind, raportat la considerentele deciziei mai sus enunţate, judecătorul de cameră preliminară va putea pune în discuţie la cerere sau din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, neregularităţi ale actului de sesizare, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii. Prin urmare, elementele de noutate invocate de autor pot fi combătute înainte ca judecătorul de cameră preliminară să emită încheierea ce se va comunica parchetului în temeiul art. 345 alin. (2) din acelaşi cod, pentru că soluţia legislativă „fără participarea procurorului şi a inculpatului“ a fost constatată ca fiind neconstituţională. De asemenea, după ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularităţile actului de sesizare astfel dezbătute în contradictoriu în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală [în prezent, art. 346 alin. (4^1) din Codul de procedură penală], deoarece, şi de această dată, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere, cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Este firesc să fie aşa, câtă vreme a fost regândită poziţia instanţei de judecată care, nemaiavând un rol activ, urmează modelul sistemului adversarial care consacră contradictorialitatea manifestă atât în raporturile dintre părţi, persoana vătămată şi procuror, cât şi în cele ale acestora cu instanţa. 36. Totodată, în Decizia nr. 102 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 30 mai 2017, paragraful 23, referitor la critica autorului excepţiei cu privire la lipsa reglementării obligaţiei de a-i fi comunicate inculpatului modificările aduse actului de sesizare a instanţei, conform art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (7) din Codul de procedură penală, inculpatul, prin apărătorul său, ales sau desemnat din oficiu, are dreptul să consulte actele dosarului, pe toată durata desfăşurării procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, aspect ce constituie o altă garanţie a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 37. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Petrişor Catrinoiu în Dosarul nr. 2.326/84/2015/a16.3 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 68 alin. (7), art. 282 alin. (1) şi art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
