Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2), (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Filofteia Ciobanu în Dosarul nr. 23.210/197/2016 al Judecătoriei Braşov şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.931D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă autoarea excepţiei şi reprezentantul Companiei Naţionale „Poşta Română“ - S.A., domnul Dan Slotea, cu împuternicire aflată la dosar. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autoarea excepţiei a depus copie de pe actele aflate la dosarul instanţei şi parchetului. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autoarei excepţiei, care precizează că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile alin. (5^1) al art. 341 din Codul de procedură penală şi solicită examinarea acestora. De asemenea pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosarul cauzei. 4. Reprezentantul Companiei Naţionale „Poşta Română“ - S.A., având cuvântul, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că dispoziţiile criticate nu aduc atingere principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, totodată, norma procesual penală criticată garantând liberul acces la justiţie. Arată că instanţa de control constituţional a mai examinat prevederile criticate, astfel încât solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 23.210/197/2016, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Filofteia Ciobanu, în soluţionarea unei cauze penale având ca obiect plângerea formulată de autoare, în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală, împotriva Ordonanţei din data de 18 aprilie 2016, emisă în Dosarul nr. 348/P/2016 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, menţinută prin Ordonanţa nr. 182/II-2/2016 din 8 august 2016 a prim-procurorului adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea susţine că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, întrucât, în controlul realizat în această procedură, judecătorul de cameră preliminară verifică soluţia dată de procuror doar în baza lucrărilor şi materialului din dosar, fiind excluse materialele care nu se află în dosar, deoarece procurorul şi organele de poliţie nu le-au administrat, în acest sens fiind precizate înscrisurile, cercetările la faţa locului, înregistrările audio-video deţinute de entităţi/instituţii/autorităţi de stat. Totodată, susţine că normele procesual penale criticate limitează posibilitatea de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale doar dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, prin aceasta fiind contrare dispoziţiilor constituţionale invocate. 8. Judecătoria Braşov opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Face referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional cu privire la dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv Decizia nr. 354 din 23 septembrie 2004, în care s-a reţinut că „în cadrul judecării unei asemenea plângeri, instanţa judecătorească competentă urmează să examineze legalitatea şi temeinicia soluţiei atacate. Aşa fiind, este evident că o asemenea examinare se poate face numai pe baza lucrărilor şi a materialului dosarului cauzei, pe care s-a întemeiat şi soluţia dată de procuror, precum şi pe baza eventualelor înscrisuri noi prezentate. Instanţa, nefiind sesizată pentru judecarea cauzei în fond, nu poate administra noi probe“, în acelaşi sens fiind şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 412 din 12 octombrie 2014, nr. 414 din 12 octombrie 2014, nr. 440 din 26 octombrie 2004, nr. 31 din 25 ianuarie 2005, nr. 233 din 21 aprilie 2005, nr. 54 din 26 ianuarie 2006 şi nr. 165 din 28 februarie 2006, care conturează o jurisprudenţă constantă a instanţei de control constituţional în materia analizată. Apreciază că raţiunile expuse mai sus susţin şi actuala opţiune a legiuitorului - de a limita administrarea de probe în cadrul procedurii soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, câtă vreme natura acesteia nu s-a modificat în contextul reglementării în vigoare. Astfel, observă că, şi în sistemul noii legislaţii procesual penale, procedura în discuţie nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen, sub aspectul legalităţii, al ordonanţei procurorului atacate. Arată că este firesc, în vederea soluţionării plângerii, ca judecătorul să verifice, pe baza materialului şi lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la adoptarea soluţiei de netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Face referire la dispoziţiile art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, care permit doar organelor de urmărire penală administrarea de probe în cursul urmăririi penale, acestea neputând să fie completate în procedura plângerii împotriva soluţiei procurorului. Totodată, reţine că, în cazul în care înţelege să se prevaleze de probe noi, pe care nu le deţine personal pentru a obţine desfiinţarea ordonanţei procurorului, partea are posibilitatea de a cere revocarea acesteia, în condiţiile art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală. De asemenea arată că, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară apreciază că urmărirea penală nu este completă, acesta are la îndemână soluţia prevăzută de art. 341 alin. (6) lit. d) din Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, acestea fiind remediul pentru o activitate de cercetare penală insuficientă. Consideră că normele procesual penale criticate nu sunt în măsură să afecteze caracterul echitabil al procedurii, sunt suficient de clare şi previzibile pentru destinatarii lor, din cuprinsul acestora rezultând cu claritate că doar părţile pot depune înscrisuri noi cu privire la admisibilitatea sau temeinicia plângerii, judecătorul de cameră preliminară neavând iniţiativă sub aspect probator în această procedură. În ceea ce priveşte posibilitatea părţilor de a invoca cereri prealabile şi excepţii în cadrul acestei proceduri constată că posibilitatea părţilor de a formula astfel de cereri este supusă aprecierii judecătorului de cameră preliminară care, la rândul său, are posibilitatea de a califica astfel de cereri prealabile ca apărări de fond, pe care să le analizeze odată cu fondul plângerii formulate în condiţiile art. 340 şi următoarele din Codul de procedură penală. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, în prezenta cauză, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele deciziilor Curţii nr. 599 din 21 octombrie 2014 şi nr. 442 din 21 iunie 2016. 11. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală, acesta fiind reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 442 din 21 iunie 2016. Precizează că menţine punctul de vedere anterior exprimat. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile scrise şi orale ale autoarei excepţiei, susţinerile reprezentantului Companiei Naţionale „Poşta Română“ - S.A., concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală. Prin notele scrise, autoarea excepţiei solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală, „mai puţin alin. (1), (3), (4), (5), (7), (9)-(11) cu toate formulările avute în perioada faptelor în cauză“. În aceste condiţii, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (2), (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală, în redactarea cu care a fost sesizată Curtea, aşadar, astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016, având următorul conţinut: „(2) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. […] (5^1) Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. (6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. […] (8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7^1) este definitivă.“ 15. Autoarea susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 16 alin. (2) potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, cât şi prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, cu privire la dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, că a pronunţat Decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşadar, cu privire la art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, declarat neconstituţional potrivit deciziei mai sus arătate, Curtea constată că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care dispun că „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. În consecinţă, faţă de momentul intervenirii acestei cauze de inadmisibilitate, anterior sesizării Curţii Constituţionale de către instanţa judecătorească, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală să fie respinsă ca inadmisibilă. 17. În continuare, Curtea reţine că, anterior modificării dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, soluţia legislativă criticată, având o reglementare similară, a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015, şi Decizia nr. 745 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 28 februarie 2017. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reamintit cele statuate prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, şi anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. Odată citate, însă, părţile au posibilitatea să ia cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18). Totodată, Curtea a reţinut că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, se asigură şi respectarea dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, drept care conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune, printre altele, participarea la şedinţele de judecată şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. 18. Totodată, Curtea, analizând criticile potrivit cărora dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu permit administrarea de probe de către judecătorul de cameră preliminară sau nu sunt suficient de clare cu privire la această posibilitate, a statuat, în Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, paragrafele 29-32, că limitarea mijloacelor de probă este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă liberul acces la justiţie, Curtea Constituţională statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 19. De asemenea, Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (7) din Codul de procedură penală, a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului „pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală“ [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie ce va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil. 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 21. În completarea celor constatate de instanţa de control constituţional în deciziile precitate, Curtea reţine că, în prezenta cauză, obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie prevederile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. În preambulul ordonanţei se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent a fost adoptat un număr semnificativ de decizii ale Curţii Constituţionale, care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor“ este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului“ este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 29 octombrie 2015, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşa încât, Curtea reţine că, prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite. Textul în vigoare, criticat în prezenta cauză, reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În aceste condiţii, Curtea constată că petentul - fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală - beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil. 22. Cât priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune cu privire la admisibilitatea plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau de netrimitere în judecată, soluţii dispuse de către procuror, dacă în cauză nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, şi, totodată, dispun cu privire la împrejurarea că încheierea astfel pronunţată (cu excepţia situaţiei referitoare la cazul în care se dispune începerea judecăţii) este definitivă. Cu privire la aceste dispoziţii, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 precitată, paragrafele 24-26, prilej cu care a statuat că sunt constituţionale, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, urmând a fi prevăzute „numai prin lege“. Curtea a constatat, de asemenea, că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Aşadar, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. 23. Totodată, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 24, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 341 alin. (1)-(4), alin. (6)-(9) şi alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile raportate la dispoziţiile art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) şi alin. (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, art. 125 alin. (3) referitor la incompatibilitatea funcţiei de judecător cu orice altă funcţie publică sau privată, art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, art. 127 referitor la caracterul public al dezbaterilor şi art. 148 referitor la Integrarea în Uniunea Europeană, precum şi la dispoziţiile art. 6 paragrafele 1 şi 2 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (aceeaşi soluţie s-a impus şi prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015). 24. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Filofteia Ciobanu în Dosarul nr. 23.210/197/2016 al Judecătoriei Braşov. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (2), (5^1), (6) lit. a) şi b) şi alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Braşov şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
