Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Burduja. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Alina Anastasescu în Dosarul nr. 33.121/325/2018/a2 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.450D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că autoarea excepţiei tinde la completarea şi modificarea textului de lege criticat, solicitând eliminarea unei condiţii ce trebuie îndeplinită pentru a se putea dispune amânarea aplicării pedepsei. Condiţia prevăzută de textul de lege criticat este justificată având în vedere că în procesul de individualizare a pedepsei limitele de pedeapsă reflectă gradul de pericol social concret al faptei. Susţine că sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, criticile de neconstituţionalitate referindu-se la chestiuni ce pot fi remediate exclusiv de către legiuitor. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea penală din 11 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 33.121/325/2018/a2, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Alina Anastasescu cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale deoarece nu permit dispunerea amânării aplicării pedepsei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare. Apreciază că prevederile criticate sunt contrare dispoziţiilor art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dispoziţii obligatorii şi prioritare faţă de dreptul intern. Astfel, pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune, ceea ce semnifică efectuarea unui test de proporţionalitate atât în privinţa individualizării legale a pedepselor, cât şi în privinţa individualizării judiciare a acestora. Interdicţia instituită de dispoziţiile art. 83 alin. (2) din Codul penal privind amânarea aplicării pedepsei în cazul infracţiunii de abuz în serviciu se conturează ca o limită susceptibilă de a înfrânge dispoziţia imperativă a art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Se apreciază că excluderea infracţiunii de abuz în serviciu, indiferent de circumstanţele în care este comisă, de la amânarea aplicării pedepsei contravine exigenţei de proporţionalitate stabilite de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, neconstituţionalitatea textului de lege criticat derivă din maniera stabilirii unor limite de pedeapsă rigide (7 ani sau mai mare) care nu lasă nicio posibilitate de individualizare de către judecător în raport cu criteriile prevăzute de art. 74 din Codul penal. 6. Judecătoria Timişoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Stabilirea de către legiuitor a unor condiţii, pozitive sau negative, care trebuie să fie îndeplinite pentru a se putea dispune amânarea aplicării pedepsei reprezintă o componentă a libertăţii puterii legislative de a aprecia şi stabili cadrul legal în care să fie înfăptuită politica penală a statului român. În continuare, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 774 din 28 noiembrie 2017. Susţine că ceea ce inculpata critică este faptul că legea prevede anumite condiţii în vederea dispunerii unor soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei sau de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei şi este nemulţumită de faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii limitează posibilităţile concrete de individualizare. O asemenea critică de neconstituţionalitate nu poate fi primită întrucât presupune un raţionament ciclic, care poate fi aplicat oricărei instituţii juridice de drept penal (şi nu numai). Astfel, poate fi criticată soluţia legislativă potrivit căreia instanţa poate dispune condamnarea la amendă penală numai când pedeapsa prevăzută de lege prevede această posibilitate de individualizare sau că, pentru a răspunde penal, o persoană fizică trebuie să aibă împlinită minimum vârsta de 14 ani. Apreciază că, în realitate, ceea ce se critică este modul în care legiuitorul, în urma analizei oportunităţii reglementării, a ales să legifereze şi să adopte dispoziţii legale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. (2) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.“ 11. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 148 alin. (2) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, au fost invocate prevederile art. 49 alin. (3) referitor la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autoarea acesteia formulează criticile de neconstituţionalitate prin raportare la art. 148 alin. (2) din Constituţie cu referire la art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea reţine, astfel cum a statuat prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012, că, de principiu, prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului. Ţinând cont că dispoziţiile art. 49 alin. (3) din aceasta se referă la faptul că pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune, Curtea reţine că Legea fundamentală reglementează, în dispoziţiile art. 23 alin. (12), principiul proporţionalităţii incriminării. Aşa fiind, Curtea constată că analiza criticilor de neconstituţionalitate se va realiza prin raportare la prevederile constituţionale anterior menţionate. 13. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 83-90 din Codul penal reglementează instituţia amânării aplicării pedepsei, art. 83 stabilind condiţiile ce trebuie respectate pentru ca aceasta să poată fi dispusă de către instanţa judecătorească. În acest sens, Curtea a reţinut că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei şi, totodată, o prerogativă acordată instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni şi de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condiţiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituţia amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligaţiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate, pe perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravităţii, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunţarea la aplicarea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 14. Curtea a constatat că amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiţii, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, care denotă un pericol social redus al faptelor săvârşite, respectiv: dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; dacă infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; dacă, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Totodată, conform art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor (Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragrafele 11 şi 12, şi Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 21). Totodată, Curtea a reţinut că reglementarea condiţiilor amânării aplicării pedepsei intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală (Decizia nr. 266 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 24 august 2022, paragraful 22). 15. În acelaşi sens, Curtea a statuat, în esenţă, că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006). 16. Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017). 17. Aşa fiind, Curtea constată că reglementarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune amânarea aplicării pedepsei, inclusiv cea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, intră în atribuţiile organului legiuitor, reprezentând opţiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. 18. În continuare, în ceea ce priveşte criticile referitoare la lipsa proporţionalităţii individualizării legale şi judiciare a pedepselor, ca urmare a reglementării, prin dispoziţiile de lege criticate, a condiţiei referitoare la cuantumul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, Curtea reţine că acestea sunt neîntemeiate. Curtea a constatat că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite -, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat, totodată, importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancţiune - şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei -, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului (Decizia nr. 307 din 19 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1018 din 19 octombrie 2022, paragraful 18). 19. În acelaşi sens, Curtea a reţinut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operaţiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta, întrucât chiar şi infracţiunile din aceeaşi categorie pot fi săvârşite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalităţi, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispoziţiile legii penale, apoi de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenţie, fiecare dintre ultimele două categorii de autorităţi anterior menţionate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenţiei sale (Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragraful 20). 20. În acest context, Curtea reţine că instituţia juridică a amânării aplicării pedepsei răspunde principiului proporţionalităţii şi al justei individualizări a consecinţelor stabilirii răspunderii penale (Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1194 din 16 decembrie 2021, paragraful 27). Aşa fiind, faptul că în cazul anumitor infracţiuni, pentru care legiuitorul a prevăzut o pedeapsă de 7 ani sau mai mare, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei nu are semnificaţia imposibilităţii individualizării pedepsei cu consecinţa aplicării unei pedepse disproporţionate faţă de fapta săvârşită. Astfel, pe lângă reglementarea instituţiei amânării aplicării pedepsei, legiuitorul a prevăzut criteriile generale de individualizare a pedepsei, precum şi acele împrejurări care constituie circumstanţe atenuante sau agravante. Totodată, legiuitorul a reglementat şi criterii speciale de individualizare a pedepsei, de care instanţa trebuie să ţină seama în anumite situaţii (de exemplu, art. 39 din Codul penal referitor la pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni, art. 43 referitor la pedeapsa în caz de recidivă, prevederile art. 49 din Codul penal privind pedeapsa în cazul participanţilor sau prevederile art. 67 din acelaşi act normativ privind aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi). 21. În aceste condiţii, Curtea constată că individualizarea legală este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 74-79 din Codul penal coroborate, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, cu dispoziţiile ce reglementează criteriile speciale de individualizare a pedepsei. Aşa fiind, textul criticat nu este de natură a încălca dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în funcţie de situaţia analizată şi nici nu are drept consecinţă o aplicare disproporţionată a pedepsei. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alina Anastasescu în Dosarul nr. 33.121/325/2018/a2 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
