Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │-- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică, ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 22.584/3/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.438D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care, făcând referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 601 din 20 septembrie 2016 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 166 din 9 martie 2021, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 5 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 22.584/3/2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească într-o cauză penală în care s-a încuviinţat efectuarea, de către Institutul Naţional de Expertize Criminalistice - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, a unei expertize criminalistice. Totodată, a fost admisă cererea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism privind participarea unui expert recomandat de această unitate de parchet la efectuarea expertizei criminalistice încuviinţate. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească arată că prima teză a art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 statuează că „experţii autorizaţi, numiţi de organele judiciare, la cererea părţilor, participă personal la efectuarea expertizelor“, însă acest aspect este deja reglementat, în ceea ce priveşte procesul penal, în cuprinsul art. 172 alin. (8), al art. 173 alin. (4) teza finală şi al art. 177 alin. (4) din Codul de procedură penală. Totodată, modalitatea în care expertul recomandat de părţi participă la efectuarea expertizei dispuse în procesul penal este reglementată de Codul de procedură penală. Ca atare, în cauză este vorba despre un paralelism legislativ, expres interzis de art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce conduce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. 6. Apreciază că norma criticată conţine o serie de neclarităţi care afectează previzibilitatea şi implicit calitatea sa, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, deşi se recunoaşte prin textul de lege criticat participarea personală a expertului recomandat la efectuarea unei expertize criminalistice, în continuare se arată că această participare se asigură prin efectuarea de operaţiuni care se situează, în procesul penal, fie înainte de efectuarea expertizei, fie ulterior depunerii raportului de expertiză, aspecte ce pot crea confuzie în practică. 7. Observaţiile cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia sunt activităţi premergătoare efectuării expertizei şi se situează, în timp, în procesul penal, înainte de încuviinţarea de către organul judiciar a expertului recomandat de părţi/subiecţi procesuali/procuror, astfel cum rezultă din redactarea art. 177 din Codul de procedură penală. Ca atare, nu pot reprezenta modalităţi de participare a expertului recomandat la efectuarea expertizei judiciare; este adevărat că experţii recomandaţi au posibilitatea de a sfătui părţile cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, însă într-un cadru extrajudiciar, întrucât la momentul stabilirii obiectului final al expertizei, experţii recomandaţi nu sunt încă încuviinţaţi şi nu sunt citaţi de organul judiciar pentru termenul la care se stabileşte obiectul expertizei ce se va efectua. 8. De asemenea, obiecţiile la raportul de expertiză se pot depune doar ulterior efectuării expertizei judiciare în procesul penal şi ca atare depunerea acestora nu echivalează cu participarea expertului recomandat la efectuarea expertizei. Pe de altă parte, deşi Codul de procedură penală nu reglementează expres obiecţiile la raportul de expertiză, practica judiciară a statuat că acestea sunt observaţii pe care părţile le fac, după depunerea raportului de expertiză, finalitatea fiind aceea că ele solicită fie audierea expertului desemnat în condiţiile art. 179 din Codul de procedură penală, fie efectuarea unui supliment la raportul de expertiză potrivit art. 180 din Codul de procedură penală, fie efectuarea unei noi expertize în conformitate cu dispoziţiile art. 181 din Codul de procedură penală sau depun concluzii scrise cu privire la temeinicia acestei probe. 9. Autoarea excepţiei susţine că obiecţiile la raportul de expertiză nu sunt prevăzute expres de lege ca fiind mijloace de probă în procesul penal, pe când raportul de expertiză reprezintă un astfel de mijloc de probă, iar procedeul probatoriu (modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă) nu poate fi reprezentat în acest caz decât de efectuarea expertizei judiciare în condiţiile Codului de procedură penală. În această situaţie, pentru ca opinia expertului recomandat să fie avută în vedere de către organul judiciar cu prilejul deliberării, în ansamblul probator, este esenţial ca aceasta să fie prezentată în cuprinsul raportului de expertiză. Neconsemnarea opiniei expertului recomandat în raportul de expertiză, potrivit Codului de procedură penală, poate atrage sancţionarea cu nulitatea relativă a raportului astfel întocmit. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 178 alin. (2) din Codul de procedură penală, când sunt mai mulţi experţi (fără ca textul de lege să distingă între expertul numit de instanţă, desemnat de către institutul de specialitate sau expertul recomandat de părţi, de unde rezultă că nici interpretul nu poate face o astfel de distincţie), se întocmeşte un singur raport de expertiză, iar opiniile separate se motivează în acelaşi raport. 10. Apreciază că în cazul în care expertul recomandat de părţi nu are obiecţii de formulat după depunerea raportului de expertiză, fiind de acord întru totul cu expertul desemnat de organul judiciar sau expertul desemnat de către institutul de specialitate stabilit de către organul judiciar, dispoziţiile criticate nu reglementează în cuprinsul cărui act se vor consemna participarea expertului recomandat la efectuarea expertizei judiciare, metodele folosite de acesta pentru verificarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei şi înscrisul pe care îşi va aplica acesta semnătura pentru a putea fi eventual tras la răspundere, în condiţiile legii, dacă va fi cazul (cu titlu de exemplu, în procesul civil se precizează expres că se va întocmi un raport separat, însă în procesul penal nu este prevăzut un astfel de raport, pentru că eventuala opinie separată se consemnează în acelaşi raport). 11. Ca atare, singurele activităţi care ţin de efectuarea propriu-zisă a expertizei judiciare dispuse în procesul penal, menţionate în cuprinsul art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000, sunt cele care se referă la verificarea şi completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, însă în afară de acestea, efectuarea expertizei presupune şi alte operaţiuni, urmând ca în raportul de expertiză să fie indicate acestea, inclusiv metodele, programele şi echipamentele utilizate, iar ulterior să fie prezentate concluziile. În consecinţă, menţionarea unei singure activităţi pe care expertul recomandat o poate efectua, reprezentând doar o etapă, preliminară, a efectuării expertizei - verificarea şi completarea materialului necesar (fără a fi menţionată în textul de lege posibilitatea ca expertul să îşi prezinte în raportul de expertiză constatările şi concluziile sale după verificarea realizată, ca etape ale expertizei) -, activităţile ce pot fi efectuate în acest sens fiind prevăzute limitativ (şi incluzând doar o etapă a expertizei, deşi în prima parte a textului de lege criticat se face referire la participarea personală la efectuarea expertizei în integralitatea sa - şi care cuprinde deci toate etapele), nu poate conduce decât la concluzia că textul este unul neclar, care generează confuzie. 12. Normele cuprinse în Codul de procedură penală, fiind de aplicabilitate generală în cazul tuturor tipurilor de expertize judiciare dispuse în procesul penal, nu pot primi o interpretare în cazul expertizei tehnice sau contabile (în acest caz practica fiind majoritară în sensul că expertul recomandat participă la efectuarea expertizei, semnează raportul de expertiză întocmit, iar opinia sa separată, dacă este cazul, este cuprinsă în raportul întocmit) şi o altă interpretare în cazul altor expertize, cele întocmite de institutele de specialitate (expertize criminalistice, expertize medico-legale etc.), în lipsa unor dispoziţii derogatorii pentru aceste tipuri de expertize. 13. Şi din acest punct de vedere, dispoziţia legală criticată poate crea confuzie, fiind astfel neclară, întrucât se poate aprecia că reprezintă o normă derogatorie faţă de dispoziţiile art. 178 din Codul de procedură penală, fără a se indica însă în mod expres că este vorba despre o excepţie de la regula generală privind efectuarea expertizelor în procesul penal. De asemenea, abrogarea art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000, fără ca în expunerea de motive a legii de abrogare să se menţioneze argumentele care au stat la baza acestui eveniment legislativ, poate adânci confuzia. 14. Se face referire la Decizia nr. 143 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, prin care Curtea a reţinut că prin neacordarea în favoarea părţilor dintr-un proces penal a dreptului de a cere ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei, atunci când aceasta urmează să fie efectuată de o instituţie specializată potrivit legii, se restrânge în mod nejustificat dreptul la apărare al acestora, nesocotindu-se garantarea acestui drept prin Constituţie. Neparticiparea la efectuarea expertizei a expertului recomandat de partea interesată nu poate fi compensată prin dreptul acesteia de a cere ulterior explicaţii asupra raportului de expertiză sau completarea expertizei incomplete ori efectuarea unei noi expertize, atunci când apreciază că expertiza nu a fost efectuată cu competenţă profesională şi în mod corect. Or, aceste aspecte nu pot fi invocate decât prin obiecţiile la raportul de expertiză. Aşa fiind, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că în privinţa textului legal criticat, prin raportare însă la dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 601 din 20 septembrie 2016 în sensul respingerii ca neîntemeiată a criticii de neconstituţionalitate. Cât priveşte invocarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, apreciază că textul legal criticat stabileşte cu suficientă claritate, precizie şi previzibilitate modul în care experţii desemnaţi la cererea părţilor participă la executarea expertizelor, reglementând în acest context activităţile pe care le pot efectua. Astfel, fără a realiza efectiv expertiza, observaţiile experţilor părţilor cu privire la obiectul expertizei, modificarea şi completarea acestuia, verificarea şi completarea materialului necesar expertizei, obiecţiile la raportul de expertiză contribuie la clarificarea unor aspecte ale expertizei. În plus, trebuie reţinut că aprecierea probelor obţinute prin efectuarea expertizei se face prin prisma examinării tuturor probelor administrate în cauză. 17. Referitor la critica neincluderii experţilor desemnaţi la cererea părţilor la executarea efectivă a expertizei alături de experţii oficiali, trebuie avut în vedere că expertiza constituie, potrivit Codului de procedură penală, un mijloc de probă, fiind realizată de experţi calificaţi ca persoane care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele penale. Criticile privind neparticiparea efectivă a experţilor-parte la realizarea expertizei şi stabilirea limitativă a activităţilor ce pot fi efectuate de aceştia reprezintă critici referitoare la omisiunea textului de lege invocat, ceea ce ar însemna modificarea sau completarea acestuia. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului de constituţionalitate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“, astfel încât instanţa de control constituţional nu se poate substitui acestuia pentru adăugarea unor noi prevederi la cele deja instituite. În acest sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.053 din 16 septembrie 2010, respingând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000. 18. Cât priveşte invocarea de către instanţă a unui paralelism între prevederile art. 172 alin. (8) din Codul de procedură penală şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2000, apreciază că această susţinere nu se justifică, în condiţiile în care Codul de procedură penală constituie reglementarea generală în materia expertizelor, iar activitatea de expertiză criminalistică reprezintă reglementarea specială justificată prin caracterul strict specializat al acesteia. 19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 29 august 2000, cu următorul conţinut: „Experţii autorizaţi, numiţi de organele judiciare, la cererea părţilor, participă personal la efectuarea expertizelor prin observaţii cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea şi completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum şi prin obiecţii la raportul de expertiză, adresate organului judiciar.“ 22. Instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că a mai analizat constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă identică, pronunţând Decizia nr. 601 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 997 din 12 decembrie 2016, şi Decizia nr. 166 din 9 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 20 aprilie 2021. 24. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că efectuarea expertizelor judiciare se încuviinţează sau se dispune, conform art. 330 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de către instanţa de judecată, la cererea părţilor ori din oficiu, dacă apreciază că, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, este necesar să se cunoască părerea unor specialişti. Totodată, participarea la efectuarea expertizei a experţilor independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau a subiecţilor procesuali principali, este consacrată şi în art. 172 alin. (8) din Codul de procedură penală. 25. Curtea a observat că, potrivit art. 1 şi 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000, expertizele criminalistice judiciare se efectuează de către experţi criminalişti autorizaţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul institutelor publice sau în cadrul laboratoarelor de specialitate publice ori private, în condiţiile prevăzute de lege privind autorizarea laboratoarelor private de expertize criminalistice. Experţii criminalişti autorizaţi pot să îşi exercite activitatea şi individual sau în cadrul societăţii civile profesionale, constituite potrivit legii, care au ca obiect de activitate participarea la efectuarea expertizelor criminalistice, în condiţiile legii. Prevederile art. 7 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 stabilesc că experţii autorizaţi numiţi de organele judiciare la cererea părţilor şi recomandaţi de acestea au dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. În cazul în care aceşti experţi au altă opinie decât cea exprimată de expertul desemnat, vor întocmi rapoarte cu opinii separate. Expertul-parte are aceleaşi drepturi pe care le are şi expertul desemnat de către instanţă. 26. Curtea a constatat că, în acest context legislativ, reglementarea criticată în cauză apare ca fiind raţională şi justificată, întrucât expertul-parte are rolul de a supraveghea expertul desemnat de instanţă, scopul desemnării sale fiind acela de a conferi părţii încrederea că expertiza a fost realizată în condiţii de profesionalism şi imparţialitate, urmărind activitatea expertului, fără a executa efectiv expertiza, ci doar asigurându-se că modul de efectuare a operaţiunilor specifice expertizei este conform standardelor şi protocoalelor în materie, iar concluziile raportului de expertiză sunt rezultatul unei succesiuni de operaţiuni şi raţionamente realiste şi corect fundamentate ştiinţific. Expertul-parte va putea face observaţii referitoare chiar la obiectul expertizei, apreciind cu privire la necesitatea modificării sau completării acestuia, deci observaţiile sale vor putea determina o redirecţionare a cercetării tehnico-ştiinţifice, o reconfigurare a cadrului iniţial în care aceasta urmează să se desfăşoare. De asemenea, pentru obţinerea unui rezultat corect, expertul-parte poate să verifice materialul necesar pentru efectuarea expertizei şi are dreptul să facă observaţii cu privire la necesitatea ca acesta să fie completat. În fine, poate formula obiecţii cu privire la raportul de expertiză elaborat în cauză de expertul oficial, având posibilitatea de a întocmi un raport distinct. 27. Curtea a reţinut că, în cadrul procesului, constituie mijloc de probă raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă, observaţiile sau raportul expertului-parte având doar rol de orientare a instanţei, oferindu-i acesteia o perspectivă diferită asupra semnificaţiei rezultatelor raportului de expertiză şi facilitându-i posibilitatea de a evalua corect relevanţa concluziilor expertului desemnat. Astfel, deşi opinia expertului-parte nu are valoare probatorie pentru instanţă, aceasta poate constitui un reper important în sensul necesităţii lămuririi raportului oficial sau chiar a refacerii acestuia. 28. Ca orice mijloc de probă, expertiza nu are valoare probantă absolută, ci va fi analizată în ansamblul tuturor celorlalte probe administrate (a se vedea în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 171 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 12 mai 2016, paragraful 26, prin care Curtea a constatat, referitor la aprecierea probelor în materie penală, că acestea nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză). În plus, raportul de expertiză întocmit de expertul oficial poate fi discutat în contradictoriu de către părţi şi poate fi supus controlului prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. 29. Curtea a reţinut că s-a mai pronunţat cu privire la o problematică similară, prin Decizia nr. 146 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 6 mai 2011, atunci când a examinat regimul juridic al experţilor care pot participa la expertizele medico-legale, cu referire la prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 996 din 10 noiembrie 2005. Prin decizia menţionată, Curtea a apreciat că nu poate reţine criticile de neconstituţionalitate formulate, privitoare la neacordarea de drepturi egale expertului-parte medico-legal şi expertului oficial. Curtea a observat că expertul-parte are posibilitatea să îşi exprime opinia, iar instanţa are în vedere, la soluţionarea cauzei, întregul material probatoriu administrat, inclusiv existenţa unor eventuale neconcordanţe între opiniile experţilor, proba cu expertiză neavând un caracter absolut. 30. În ce priveşte invocarea Deciziei nr. 143 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a observat că, prin decizia menţionată, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 120 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 şi a reţinut că, prin neacordarea în favoarea părţilor dintr-un proces penal a dreptului de a cere ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei atunci când aceasta urmează să fie efectuată de o instituţie specializată potrivit legii, se restrânge în mod nejustificat dreptul la apărare al acestora, nesocotindu-se garantarea acestui drept prin Constituţie. Curtea a constatat că viciul de neconstituţionalitate sancţionat prin admiterea excepţiei a fost corectat, astfel că, în prezent, este posibilă apelarea la experţi-parte indiferent că expertiza va fi realizată de un expert autorizat sau de un institut de specialitate. Aşadar, referirea la cele reţinute prin decizia menţionată de instanţa constituţională nu îşi găseşte aplicabilitate în cauza de faţă. 31. În continuare, Curtea a reţinut că posibilitatea legală oferită părţilor de a cere ca experţi aleşi de acestea să supravegheze efectuarea expertizei de către expertul desemnat de instanţă reprezintă o garanţie a exercitării depline a dreptului la apărare. Curtea a apreciat că această concluzie este susţinută şi de cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Astfel, în Cauza Mirilashvili împotriva Rusiei, soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 11 decembrie 2008, s-a reclamat faptul că excluderea anumitor experţi propuşi de parte din echipa de experţi desemnaţi de instanţă pentru efectuarea unei expertize tehnice a unor înregistrări audio în vederea identificării vocilor a fost nelegală şi arbitrară, cei doi experţi în discuţie fiind bine-cunoscuţi specialişti în domeniul analizei fonetice. Motivul respingerii de către instanţa naţională a celor doi experţi a constat în faptul că unul dintre aceştia îşi exprimase deja opinia în calitate de „martor-expert“, iar celălalt era cetăţean străin. 32. În paragraful 189 din această hotărâre, instanţa de la Strasbourg a reamintit că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impune instanţelor interne obligaţia de a solicita opinia unui expert sau orice altă măsură de investigaţie care urmează să fie luată numai pentru că este solicitată de către o parte. Este, în primul rând, de competenţa instanţei naţionale să decidă dacă măsura solicitată este relevantă şi esenţială pentru stabilirea unui caz (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 24 octombrie 1989, pronunţată în Cauza H. împotriva Franţei, paragrafele 60-61). Cu toate acestea, în cazul în care instanţa decide că este necesară consultarea unui expert, apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a adresa întrebări experţilor, de a-i contesta şi de a-i interoga în mod direct la proces. În anumite circumstanţe, refuzul de a permite o contraexpertiză poate fi considerat drept o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie (paragraful 190) (a se vedea şi Hotărârea din 5 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragraful 38 şi următoarele). Totuşi, exercitarea acestor drepturi de către apărare ar trebui să fie contrabalansate de interesul unei bune administrări a justiţiei. Art. 6 paragraful 1 coroborat cu paragraful 3 lit. d) din Convenţie nu dă apărării un drept absolut la audierea unui anumit expert. Este de competenţa judecătorului intern să decidă dacă un expert propus de apărare este calificat şi dacă includerea sa în echipa de experţi va contribui la soluţionarea cauzei (paragraful 91). 33. De asemenea, în Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei (paragraful 29), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că unul dintre elementele unei proceduri echitabile în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenţie este caracterul contradictoriu al acesteia: fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale şi succesului pretenţiilor sale, ci şi de a lua cunoştinţă şi de a discuta toate dovezile sau observaţiile prezentate judecătorului, în scopul de a influenţa decizia instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, paragraful 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragraful 24). 34. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat (paragraful 30) că este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile pe care le-au obţinut şi pertinenţa celor pe care părţile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează regimul probelor ca atare. Cu toate acestea, sarcina Curţii Europene este de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost luate probe, a respectat caracterul echitabil impus de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, paragraful 46). Ca atare, instanţa de la Strasbourg a afirmat că principiul contradictorialităţii, ca şi celelalte garanţii procedurale prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, are ca scop o procedură în faţa unei instanţe. Nu se poate deduce din această dispoziţie un principiu general şi abstract potrivit căruia, în cazul în care un expert a fost numit de către un judecător, părţile trebuie să aibă dreptul, în toate cazurile, de a participa la lucrările întreprinse de acesta sau de a primi dovezile pe care acesta le-a luat în considerare. Esenţial este faptul că părţile pot participa într-o manieră adecvată la procedura în faţa instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, şi Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojδrvi împotriva Finlandei, paragraful 42 - final). 35. Neintervenind elemente noi de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 22.584/3/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
