Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 53 din 18 septembrie 2023 cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite prin raportare la dispoziţiile art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 53 din 18 septembrie 2023 cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite prin raportare la dispoziţiile art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 941 din 18 octombrie 2023

Comenteaza legea

Dosar nr. 1.304/1/2023


┌───────────────┬──────────────────────┐
│               │- vicepreşedintele    │
│Mariana        │Înaltei Curţi de      │
│Constantinescu │Casaţie şi Justiţie - │
│               │preşedintele          │
│               │completului           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Mihaela  │- preşedintele Secţiei│
│Ivanovici      │I civile              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Valentina      │- pentru preşedintele │
│Vrabie         │Secţiei a II-a civile │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Beatrice Ioana │- judecător la Secţia │
│Nestor         │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihai-Andrei   │- judecător la Secţia │
│Negoescu-Gândac│I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mariana        │- judecător la Secţia │
│Hortolomei     │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Denisa Livia   │- judecător la Secţia │
│Băldean        │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristina       │- judecător la Secţia │
│Truţescu       │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mărioara Isailă│- judecător la Secţia │
│               │a IIa civilă          │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adina Oana     │- judecător la Secţia │
│Surdu          │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Carmen Trănica │- judecător la Secţia │
│Teau           │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mirela         │- judecător la Secţia │
│Poliţeanu      │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Roxana Popa    │- judecător la Secţia │
│               │a II-a civilă         │
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.304/1/2023 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Mureş în vederea lămuririi următoarei probleme de drept:
    "Modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite prin raportare la dispoziţiile art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitor la termenul de apel aplicabil cererilor de apel care vizează acţiunile debitorilor având ca obiect (unic capăt de cerere) adaptarea contractului/reechilibrarea prestaţiilor izvorâte din contractele de credit, respectiv: termenul de 7 zile prevăzut de actul normativ special sau termenul general de 30 de zile"

    5. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi punct de vedere din partea intimaţilor.
    6. Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    7. Tribunalul Specializat Mureş, prin Încheierea de la 15 februarie 2023, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.
    8. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 1.304/1/2023.

    II. Normele de drept intern incidente
    9. Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 77/2016.
    "ART. 8
    (1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.
    (2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul.
    (3) Până la soluţionarea definitivă a cererii prevăzute la alin. (1) se menţine suspendarea oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.
    (4) Acţiunea prevăzută de prezentul articol este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
    (5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător^1.
    ^1 Declarat parţial neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 432/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 sunt neconstituţionale.
    ART. 9
    Hotărârea pronunţată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare."

    10. Codul de procedură civilă
    "ART. 468
    (1) Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. [...]"

    III. Expunerea succintă a procesului
    11. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureş la 16 septembrie 2020, reclamanţii A şi B au solicitat în contradictoriu cu pârâta C instanţei de judecată să dispună adaptarea contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice din 30 iulie 2007, în sensul împărţirii pe viitor între părţile contractante, în mod egal, a riscului valutar, cu începere de la momentul înregistrării notificării până la momentul rambursării integrale a creditului.
    12. În susţinere s-a arătat că sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost acesta modificat de Legea nr. 52/2020, printre care inclusiv cerinţa impreviziunii în varianta fluctuaţiei cursului valutar pentru moneda C.H.F., care a înregistrat o creştere de 135,65% între momentul încheierii contractului (30 iulie 2007) şi momentul formulării notificării (28 mai 2020).
    13. Pârâta a depus întâmpinare, opunându-se demersului de adaptare, apreciind că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, întrucât nu urmăreşte finalitatea Legii nr. 77/2016, respectiv neîntemeiată, întrucât nu se poate reţine ca fiind îndeplinită cerinţa impreviziunii.
    14. Judecătoria Târgu Mureş, prin Sentinţa nr. 1.954 din 10 mai 2021, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, argumentând, în esenţă, faptul că finalitatea Legii nr. 77/2016 are în vedere doar darea în plată, în timp ce posibilitatea adaptării, deşi reglementată de lege, nu beneficiază de o procedură concretă în temeiul acesteia, putând fi obţinută fie ca urmare a negocierii dintre părţi, fie pe calea dreptului comun. Hotărârea a fost pronunţată cu apel în 7 zile de la comunicare.
    15. Reclamanta a declarat apel împotriva Sentinţei nr. 1.954 din 10 mai 2021, solicitând anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în contextul în care soluţia adaptării este expres prevăzută de Legea nr. 77/2016, respectiv această solicitare, deşi trebuia antamată pe fond, nu a fost soluţionată expres de către judecătorie.
    16. Prin Decizia nr. 881/A/2021 de la 2 noiembrie 2021, Tribunalul Specializat Mureş a admis apelul, a anulat în tot hotărârea atacată, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Târgu Mureş în vederea rejudecării pe fond a acesteia, dând eficienţă Deciziei nr. 431/2021 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 67-81.
    17. În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 662/2022 din 21 februarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 10.049/320/2020*, calea de atac menţionată fiind apelul în 7 zile de la comunicare, Judecătoria Târgu Mureş a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, şi a dispus adaptarea contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice din 30 iulie 2007 în sensul că, începând cu data comunicării notificării către pârâtă (28 mai 2020) şi până la încetarea contractului de credit:
    - reclamanţii vor suporta costurile generate de cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului (RON/CHF), numai până în momentul în care între cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit şi cursul publicat de Banca Naţională a României pe parcursul derulării contractului există o diferenţă de +52,6%;
    – pârâta va suporta costurile generate de cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului (RON/CHF), din momentul în care între cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit şi cursul publicat de Banca Naţională a României pe parcursul derulării contractului există o diferenţă mai mare de +52,6%.

    18. Prin aceeaşi hotărâre, pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor sumele de bani ce depăşesc costurile generate de cursul de schimb valutar aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului (RON/CHF), care trebuie suportate de reclamantă în urma constatării incidenţei impreviziunii şi care au fost percepute începând cu data comunicării notificării (28 mai 2020), şi dobânda legală penalizatoare asupra sumelor de bani ce depăşesc costurile generate de cursul de schimb valutar aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului (RON/CHF), care trebuie suportate de reclamantă în urma constatării incidenţei impreviziunii şi care au fost percepute începând cu data comunicării notificării (28 mai 2020), de la data primirii acestor sume până la restituirea lor efectivă.
    19. Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel; la termenul de judecată din 29 noiembrie 2022, Tribunalul Specializat Mureş a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii depunerii apelului; astfel, termenul de apel precizat în cuprinsul sentinţei atacate a fost cel de 7 zile de la data comunicării sentinţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 77/2016, sentinţa a fost comunicată apelantei la 18 martie 2022, iar pârâta B a declarat apel la 4 aprilie 2022 prin e-mail.
    20. Prin Încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2022, Tribunalul Specializat Mureş a repus cauza pe rol pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 77/2016, pârâta depunând note scrise prin care a solicitat declanşarea acestui mecanism de unificare a practicii.
    21. La termenul din 15 februarie 2023, Tribunalul Specializat Mureş a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări şi suspendarea judecării cauzei.

    IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
    22. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
    23. Instanţa de sesizare a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de articolul anterior menţionat.
    24. Astfel, instanţa care a dispus sesizarea este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, având în vedere, pe deo parte, obiectul prezentului litigiu: „acţiune de reechilibrare a prestaţiilor contractuale întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016“, iar, pe de altă parte, faptul că dosarul a fost înregistrat în primă instanţă la 16 septembrie 2020 (în primul ciclu procesual), astfel încât devin incidente prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...) ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016“.
    25. Referitor la relevanţa chestiunii de drept pentru soluţionarea cauzei pe fond, s-a arătat că interpretarea mecanismelor aplicării procedurii de dare în plată, cu asigurarea priorităţii soluţiei de adaptare în raport cu cea de stingere a creditului prin remiterea bunului imobil în proprietatea creditorului şi, în acest scop, interpretarea situaţiei de fapt concrete din fiecare speţă prin filtrul criteriului „menţinerii utilităţii sociale a contractului“ reprezintă o chestiune esenţială.
    26. Totodată, eventuala tardivitate a căii de atac promovate prin raportare la art. 8 şi 9 din Legea nr. 77/2016 sau la dreptul comun - art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă influenţează, implicit, soluţia asupra fondului cauzei.
    27. În concret, particularitatea ce a generat oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie decurgând din litigiul în discuţie este aceea că debitorul a formulat notificarea de plată, solicitând reechilibrarea prestaţiilor decurgând din contractul de credit prin adaptarea acestuia, şi nu darea în plată a imobilului ipotecat pentru garantarea împrumutului acordat.
    28. Or, tocmai această chestiune ridică problema stabilirii domeniului de aplicare a Legii nr. 77/2016, în raport cu cele două subcategorii de mecanisme pe care aceasta le reglementează. După cum rezultă din deciziile instanţei de contencios constituţional, parametrii de aplicare a legii privind darea în plată au fost extinşi, pe cale de interpretare, dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din lege, prin aceea că echilibrarea şi adaptarea contractului sunt prioritare, astfel că încetarea contractului urmează a fi dispusă numai atunci când continuarea sa este vădit imposibilă.
    29. Consecinţa acestei interpretări a fost aceea că procedura reglementată de prevederile legii dării în plată a fost considerată admisibilă atât pentru demersuri de reechilibrare, cât şi pentru cele privind darea în plată.
    30. Elementul particular al prezentului litigiu l-a reprezentat formularea căii de atac îndreptate împotriva hotărârii primei instanţe învestite (cu reechilibrarea prestaţiilor contractului), prin raportare la dispoziţiile generale prevăzute de art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar nu la cele ale art. 9 din actul normativ special, Legea nr. 77/2016, argumentul expus fiind acela că art. 9 din Legea nr. 77/2016 se referă exclusiv la cererile având ca obiect darea în plată a imobilului ipotecat, nu şi la cererile având ca obiect reechilibrarea prestaţiilor părţilor ca urmare a intervenirii impreviziunii.
    31. Prin urmare, utilizarea mecanismului sesizării în vederea dezlegării unor chestiuni de drept apare ca fiind cel mai potrivit pentru clarificarea modului de interpretare a noţiunilor specifice legii dării în plată, acesta fiind expresia exercitării atribuţiei constituţionale a instanţei supreme, constând în interpretarea şi aplicarea uniformă a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, astfel cum este prevăzut de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.
    32. Instanţa de sesizare a identificat hotărâri judecătoreşti divergente cu privire la termenul aplicabil în cazul promovării căilor de atac împotriva unor hotărâri având acest obiect. Astfel, unele instanţe au arătat că termenul pentru formularea şi declararea căii de atac a apelului este cel de 7 zile de la comunicarea hotărârii atacate, în conformitate cu dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 9 din Legea nr. 77/2016, în timp ce altele au considerat apelurile formulate cu depăşirea acestuia ca fiind declarate în termen, evident, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de reglementarea generală, anume art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în considerarea faptului că dispoziţiile art. 8 şi 9 din Legea nr. 77/2016 se referă strict la litigiile având ca obiect darea în plată.
    33. Chestiunea de drept este nouă, în sensul că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectului unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Deşi dispoziţiile Legii nr. 77/2016 sunt în vigoare din 2016, conţinutul prevederilor care sunt de interes pentru prezentul litigiu a făcut obiectul modificărilor în 2020 şi a fost supus controlului Curţii Constituţionale ulterior, în 2021, moment la care s-a pus problema existenţei şi necesităţii antamării cu prioritate a variantei de adaptare a contractelor de credit prin reechilibrare a prestaţiilor înaintea abordării unei soluţii tranşante de dare în plată şi strâns legat de acest mecanism s-a creat conceptul de „utilitate socială a contractului“, ca reper în delimitarea celor două tipuri de soluţii.

    V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere
    34. Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost interpretată prin deciziile Curţii Constituţionale, reglementează atât soluţia de încetare a contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, cât şi adaptarea contractului de credit, indiferent de existenţa sau nu a unei cereri distincte din partea debitorului.
    35. În sprijinul acestei opinii sunt considerentele Deciziei nr. 432/2021 a Curţii Constituţionale care, la paragraful nr. 50, a statuat că „(...) cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că dispunerea soluţiei de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligaţia legală de a da prioritate soluţiei de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluţie, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmăreşte încetarea contractului, dar numai ca o soluţie de ultimă instanţă. Astfel, această cerere, indiferent de existenţa sau nu a unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluţie nu este posibilă, încetarea contractului“.
    36. Instanţa de contencios a ridicat la rang de principiu soluţia adaptării cu prioritate a contractului de credit, acceptând că încetarea sa intervine numai în situaţia imposibilităţii vădite a continuării acestuia.
    37. Prin urmare, în aceste condiţii, soluţia care urmează a fi dată în cauză depinde de conţinutul noţiunilor specifice, autonome, utilizate de Curtea Constituţională, asupra cărora numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să se pronunţe.
    38. În acest sens s-a arătat că, dacă se va aprecia că noţiunea de adaptare a contractului reprezintă o operaţiune care nu a fost avută în vedere de legiuitor în contextul legiferării art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi, implicit, a art. 9 din acelaşi act normativ, ci o creaţie a practicii judiciare constituţionale, termenul de apel se impune a fi cel prevăzut de art. 468 din Codul de procedură civilă.
    39. În schimb, dacă se consideră că adaptarea contractului de credit este o operaţiune implicită, prioritară, independentă, dar care se grefează pe prevederile aceluiaşi art. 8 din Legea nr. 77/2016 şi care poate conduce la inutilitatea analizării oportunităţii stingerii raportului juridic contractual prin dare în plată, termenul de apel se impune a fi cel de 7 zile, reglementat de legea specială, respectiv art. 9 din Legea nr. 77/2016.

    VI. Punctul de vedere al părţilor
    40. Reclamanţii au susţinut că termenul de declarare a căii de atac este de 7 zile sau, eventual, 15 zile, în cazul în care se formulează contestaţie de către bancă, dar nu există un termen de 30 de zile, practica fiind unitară în acest sens.
    41. Pârâta a arătat că, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, care vizează exclusiv adaptarea convenţiei de credit în sensul echilibrării prestaţiilor ce excedează celor care pot fi solicitate în temeiul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, este incident termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 468 din Codul de procedură civilă.

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    42. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere ale judecătorilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
    43. Într-o primă orientare s-a arătat că termenul de apel aplicabil cererilor de apel care vizează acţiunile debitorilor având ca obiect (unic capăt de cerere) adaptarea contractului/ reechilibrarea prestaţiilor izvorâte din contractele de credit este termenul de 7 zile prevăzut de actul normativ special, având în vedere că acţiunile de acest tip sunt întemeiate pe prevederile speciale ale Legii nr. 77/2016, aplicate în conformitate cu statuările Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 623/2016.
    44. În motivarea acestui punct de vedere au fost invocate şi considerentele paragrafului 50 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 432/2021, conform cărora „cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că dispunerea soluţiei de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligaţia legală de a da prioritate soluţiei de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluţie, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmăreşte încetarea contractului, dar numai ca o soluţie de ultimă instanţă. Astfel, această cerere, indiferent de existenţa sau inexistenţa unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluţie nu este posibilă, încetarea contractului“.
    45. Aşadar, rezultă că o cerere întemeiată pe art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 vizează, expres sau implicit, o solicitare de adaptare a contractului de credit, fiind, prin urmare, incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 77/2016, conform cărora hotărârea pronunţată, potrivit prevederilor art. 8, poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare.
    46. Au fost identificate, potrivit acestei orientări:
    - Sentinţa civilă nr. 181/2023 din 10 februarie 2023, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 7.485/176/2022, Sentinţa civilă nr. 5.073/2022 de la 27 septembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.229/1.748/2022, şi Sentinţa nr. 6.510/2022 de la 7 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 765/1.748/2022, ale Judecătoriei Cornetu, Sentinţa civilă nr. 826/2023 de la 2 februarie 2023 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin Decizia nr. 379/2023 de la 31 mai 2023 a Tribunalului Dolj - Secţia a II-a civilă, pronunţate în Dosarul nr. 24.367/215/2021, Sentinţa civilă nr. 991/2023 din 8 februarie 2023 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin Decizia nr. 421 din 7 iunie 2023 a Tribunalului Dolj - Secţia a II-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1.706/215/2022, Sentinţa civilă nr. 295/2023 de la 6 martie 2023 a Judecătoriei Paşcani, pronunţată în dosarul nr. 2.807/866/2022, Decizia nr. 148/civ de la 5 aprilie 2023 a Tribunalului Iaşi - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi Sentinţa civilă nr. 1.439 din 5 octombrie 2020, pronunţată de Judecătoria Mizil în Dosarul nr. 2.331/259/2020.

    47. În sensul acestei prime orientări s-au exprimat punctele de vedere teoretice depuse de Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Alba, Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Covasna, Judecătoria Braşov, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ilfov (existând şi opinie contrară), Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă (dacă temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 77/2016), Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, Tribunalul Galaţi şi instanţele din circumscripţie (dacă se consideră că adaptarea contractului de credit reprezintă o operaţiune implicită, prioritară, independentă, dar care se grefează pe prevederile aceluiaşi art. 8 din Legea nr. 77/2016 şi care poate conduce la inutilitatea analizării oportunităţii stingerii raportului juridic contractual prin dare în plată), Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Oradea şi al instanţelor din circumscripţia acesteia, Judecătoria Câmpina, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi instanţele din raza de competenţă teritorială şi Curtea de apel Timişoara - Secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii.
    48. Într-o a doua orientare s-a arătat că termenul de apel aplicabil cererilor care vizează acţiunile debitorilor având ca obiect (unic capăt de cerere) adaptarea contractului/ reechilibrarea prestaţiilor izvorâte din contractele de credit este termenul general de 30 de zile, art. 9 din Legea nr. 77/2016 reglementând calea de atac privind hotărârea prin care se constată stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor, iar nu şi situaţia în care se solicită adaptarea contractului, în sensul restabilirii echilibrului contractual.
    49. Soluţia adaptării contractului reprezintă o creaţie jurisprudenţială a Curţii Constituţionale, şi nu o soluţie prevăzută în mod expres în cuprinsul art. 8 din Legea nr. 77/2016.
    50. În sensul acestei orientări au fost identificate:
    - Sentinţa civilă nr. 560/2021 de la 23 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.208/337/2020 de Judecătoria Zalău, definitivă prin Decizia civilă nr. 1.032 din 21 decembrie 2021 a Tribunalului Sălaj, Sentinţa civilă nr. 7.952/2022 din 24 iunie 2022 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin Decizia civilă nr. 283 din 8 martie 2023 a Tribunalului Constanţa, pronunţate în Dosarul nr. 32.354/212/2021, Sentinţa civilă din 9 martie 2022 a Judecătoriei Tulcea, Sentinţa civilă nr. 3.003 - litigii cu profesionişti din 4 aprilie 2018 în Dosarul nr. 4.420/231/2017, pronunţată de Judecătoria Focşani, definitivă prin Decizia nr. 158/2021 din 9 iunie 2021 a Curţii de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă şi Sentinţa nr. 8.809 - litigii cu profesionişti din 6 decembrie 2021, în Dosarul nr. 10.145/231/2020, pronunţată de Judecătoria Focşani, definitivă prin Decizia nr. 158/2021 din 9 iunie 2021 a Curţii de apel Galaţi - Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 802/2020 de la 4 iunie 2020 a Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 24.519/245/2017*, Sentinţa civilă nr. 12.237/2021 de la 18 noiembrie 2021 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. 31.537/245/2020, Sentinţa civilă nr. 1.185 din 14 octombrie 2022, pronunţată de Judecătoria Mizil în Dosarul nr. 2.331/259/2020* (în rejudecare).

    51. Punctele de vedere teoretice înaintate de Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov (existând şi opinie contrară), Judecătoria Roşiori de Vede, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă (dacă temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile dreptului comun privind impreviziunea), Tribunalul Constanţa - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Gorj, Judecătoria Băileşti, Tribunalul Galaţi şi instanţele din circumscripţie, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Paşcani şi Judecătoria Vălenii de Munte s-au exprimat în favoarea acestei orientări.
    52. Curţile de apel Bacău şi Piteşti nu au înaintat nicio hotărâre judecătorească şi nu au formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.
    53. Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

    VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale
    54. Nu a fost identificată practică cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    55. Prezintă relevanţă următoarele decizii:
    - Decizia nr. 431/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021;
    – Decizia nr. 432/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, paragrafele 47, 50, 51, 55 şi 56, conform cărora s-a reţinut că:
    "Aşadar, de principiu, o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (2 extrajudiciare şi 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri se interpune art. 4 alin. (4) din lege, care stabileşte că «Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale». Rezultă că întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluţiei de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. (...)
    Prin urmare, Curtea reţine că cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că dispunerea soluţiei de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligaţia legală de a da prioritate soluţiei de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluţie, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmăreşte încetarea contractului, dar numai ca o soluţie de ultimă instanţă. Astfel, această cerere, indiferent de existenţa sau nu a unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluţie nu este posibilă, încetarea contractului.
    Curtea mai reţine că, întrucât pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, rezultă că atât debitorul, pe cale reconvenţională în cadrul contestaţiei, cât şi creditorul, în cadrul acţiunii în stingerea creanţei, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenţionale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi. Prin urmare, ca o exigenţă a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestaţie, cât şi în acţiunea în stingerea obligaţiei. (...)
    Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabileşte în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie."

    – Decizia nr. 466/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 8 mai 2023.

    IX. Raportul asupra chestiunii de drept
    56. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, astfel încât se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării.

    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    57. Cu titlu prealabil analizei fondului problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, respectiv aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional (control a priori). Această finalitate semnifică evaluarea tuturor elementelor sesizării, ceea ce impune atât verificarea circumstanţelor care au generat-o, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare.
    58. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“, iar în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor“.
    59. Aşadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor pretinse pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, cerinţe extrase din normele legale citate, care pot fi enunţate astfel:
    - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;
    – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al unui tribunal învestit să soluţioneze pricina;
    – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;
    – chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate;
    – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    60. Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat acest mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele legale pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    61. Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar patru dintre cele cinci cerinţe anterior enunţate sunt întrunite.
    62. Astfel, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate legate de titularul sesizării şi de stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, cea referitoare la relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului, precum şi cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.
    63. Tribunalul Specializat Mureş a fost învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, având în vedere, pe de o parte, obiectul prezentului litigiu: „acţiune de reechilibrare a prestaţiilor contractuale întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016“, iar, pe de altă parte, faptul că dosarul a fost înregistrat în primă instanţă la 16 septembrie 2020 (în primul ciclu procesual), astfel încât devin incidente prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...) ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016“. Drept urmare, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, tribunalul judecă în ultimă instanţă.
    64. Se constată, de asemenea, că este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, atât timp cât calea de atac îndreptată împotriva hotărârii primei instanţe învestite cu reechilibrarea prestaţiilor contractului s-a făcut prin raportare la dispoziţiile generale prevăzute de art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar nu la cele ale art. 9 din actul normativ special, Legea nr. 77/2016, argumentul expus fiind acela că art. 9 din Legea nr. 77/2016 se referă exclusiv la cererile având ca obiect darea în plată a imobilului ipotecat, nu şi la cele având ca obiect reechilibrarea prestaţiilor părţilor ca urmare a intervenirii impreviziunii.
    65. De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a statuat anterior asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanţe.
    66. Noutatea chestiunii de drept, cerinţă de admisibilitate distinctă, nu este însă îndeplinită, nefiind posibilă, prin urmare, declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    67. Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării preliminare reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.
    68. În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate“, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa, relevante în acest sens fiind Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015.
    69. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2/1/2014/HP, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.184/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.253/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017) că este îndeplinită cerinţa noutăţii atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.
    70. Caracterul de noutate se pierde însă pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.
    71. Prin urmare, conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării determină concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea ipoteză scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, aşadar, nouă, ci, dimpotrivă, aceasta şi-a găsit rezolvarea în jurisprudenţa instanţelor naţionale, care, învestite cu soluţionarea acestui tip de cauze, au pronunţat hotărâri judecătoreşti în care au menţionat că apelul poate fi exercitat, fie în termen de 7 zile, conform primei orientări, fie în termen de 30 de zile, potrivit celei de-a doua orientări, după cum precizează, de altfel, chiar titularul sesizării, însă, cu toate acestea, consideră că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei.
    72. În egală măsură, punctele de vedere exprimate de instanţele de judecată în legătură cu această chestiune sunt, în proporţii echilibrate, divergente şi, în mod evident, se vor regăsi în pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti în sensul ambelor orientări jurisprudenţiale.
    73. Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, constând în asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării.
    74. A considera altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenţei prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se afle în situaţia de a se pronunţa asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, infirma anumite interpretări jurisprudenţiale deja existente şi, mai mult, consolidate prin pronunţarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti. Or, prin aceasta s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la raţiunea şi condiţiile pronunţării unei hotărâri prealabile, atribuindu-i-se acestei proceduri o funcţie specifică unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei, respectiv recursului în interesul legii.
    75. Prezintă relevanţă, în sensul acestor concluzii, jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu titlu exemplificativ: Decizia nr. 47 din 22 iunie 2020, Pronunţată în Dosarul nr. 837/1/2020 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 8 octombrie 2020, Decizia nr. 49 din 22 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.163/1/2019 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 iulie 2020, Decizia nr. 30 din 17 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 497/1/2021 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 28 septembrie 2021, Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.295/1/2021 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, Decizia nr. 10 din 21 februarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.878/1/2021 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 16 martie 2022, Decizia nr. 69 din 31 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.071/1/2022 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 9 ianuarie 2023, Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.350/1/2022 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023, şi Decizia nr. 26 din 27 martie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 207/1/2023 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 5 mai 2023.
    76. Întrucât cele două mecanisme de unificare a jurisprudenţei sunt distincte juridic, fiecăruia fiindu-i caracteristice anumite condiţii de admisibilitate şi un rol procesual propriu, iar hotărârile judecătoreşti ataşate, precum şi punctele de vedere exprimate de curţile de apel evidenţiază existenţa unei orientări jurisprudenţiale neunitare, concretizată într-un număr important de hotărâri judecătoreşti, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţa privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    77. Împrejurarea că, în această materie, instanţele de judecată pronunţă soluţii diferite şi există jurisprudenţa neunitară conform hotărârilor anexate nu justifică sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile ci, eventual, declanşarea unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei, cel referitor la recursul în interesul legii.

    Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Mureş, în Dosarul nr. 10.049/320/2020*, în vederea lămuririi următoarei probleme de drept:
    "Modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite prin raportare la dispoziţiile art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitor la termenul de apel aplicabil cererilor de apel care vizează acţiunile debitorilor având ca obiect (unic capăt de cerere) adaptarea contractului/reechilibrarea prestaţiilor izvorâte din contractele de credit, respectiv: termenul de 7 zile prevăzut de actul normativ special sau termenul general de 30 de zile"

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2023.

                    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    MARIANA CONSTANTINESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Ileana Peligrad

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 53 din 18 septembrie 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"