Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.283/1/2020
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Ilie Iulian │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Dragomir │şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei a│
│ │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Curelea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I │
│Ţăndărescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Elisabeta │- judecător la Secţia a │
│Roşu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Dorin │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia a │
│Voicheci │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a │
│Isailă │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia a │
│Magdalena │II-a civilă │
│Dănăilă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marius Dan │- judecător la Secţia │
│Foitoş │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ioana Alina │- judecător la Secţia │
│Ilie │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alin Sorin │- judecător la Secţia │
│Nicolescu │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.283/1/2020, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Constantin 4. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, în Dosarul nr. 7.128/197/2018. 6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor au depus, prin consilier juridic, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au apreciat că sesizarea nu este admisibilă. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. 7. Domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, preşedintele completului, constatând că nu sunt chestiuni prealabile, acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. 8. Doamna procuror Antonia Constantin arată că din analiza jurisprudenţei instanţelor a rezultat că s-a conturat practică neunitară, fiind pronunţate hotărâri judecătoreşti în sensul ambelor opinii, într-un număr semnificativ. De aceea apreciază că nu este întrunită cerinţa noutăţii prevăzută de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât mecanismul hotărârii prealabile nu poate fi utilizat, sesizarea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă. 9. Domnul judecător Ilie Iulian Dragomir consultă membrii completului cu privire la existenţa unor întrebări pentru reprezentantul Ministerului Public. 10. Doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întreabă dacă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a verificat practica instanţelor naţionale în problema supusă dezlegării. 11. Doamna procuror Antonia Constantin arată că în concluziile sale s-a ghidat după hotărârile judecătoreşti menţionate în raportul întocmit de judecătorii-raportori, fără a face o identificare prealabilă a jurisprudenţei. 12. Doamna judecător Bianca Elena Ţăndărescu întreabă dacă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică în acest moment jurisprudenţa pentru declanşarea unui recurs în interesul legii. 13. Doamna procuror Antonia Constantin arată că verificarea practicii judiciare a fost făcută exclusiv în vederea participării la acest dosar. 14. Constatând că nu mai sunt întrebări pentru reprezentantul Ministerului Public, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, preşedintele completului, declară dezbaterile încheiate. 15. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 16. Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 10 februarie 2020, în Dosarul nr. 7.128/197/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: 1. momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în răspundere civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu; 2. au caracter continuu faptele pretins ilicite ce vizează condiţiile de detenţie pe durata executării pedepsei privative de libertate? 17. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 4 iunie 2020, cu nr. 1.283/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 14 septembrie 2020. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 18. Codul civil "ART. 2.528 (1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (...)" III. Expunerea succintă a procesului 19. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov, la data de 22 martie 2018, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Penitenciarul Codlea, Penitenciarul Miercurea-Ciuc, Penitenciarul Bucureşti-Rahova, Penitenciarul Timişoara şi Penitenciarul Aiud, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate încălcarea de către pârâţi a normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 433/C/2010 (Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010); să oblige pârâţii 1, 2 şi 3 la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţa produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare; să oblige pârâţii 1, 2 şi 4 la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţa produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare; să oblige pârâţii 1, 2 şi 5 la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţa produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare; să oblige pârâţii 1, 2 şi 6 la plata sumei de 3.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţa produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare; să oblige pârâţii 1, 2 şi 7 la plata sumei de 1.000 euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţa produsă reclamantului ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare. 20. În motivarea cererii, în esenţă, reclamantul a arătat că a fost condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate de 7 ani pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare (Legea nr. 39/2003), prin Sentinţa penală nr. 435 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului Braşov - Secţia penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 49 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi Decizia penală nr. 3.794 din 26 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 21. Acesta a precizat perioadele de detenţie în fiecare penitenciar şi condiţiile în care a fost cazat, susţinând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale. 22. Prin Sentinţa civilă nr. 9.828 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Judecătoria Braşov - Secţia civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Penitenciarul Aiud, invocată de acesta. S-a respins petitul 6 al acţiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Aiud, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiat. S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bucureşti-Rahova şi Penitenciarul Miercurea-Ciuc. S-a respins petitul 2 al acţiunii privind perioadele 17 iunie 2010 - 6 iulie 2010 şi 23 noiembrie 2012 - 21 martie 2015 şi petitele 3, 4 şi 5 ale acţiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bucureşti-Rahova, Penitenciarul Timişoara şi Penitenciarul Miercurea-Ciuc, ca prescrise. S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor pentru perioada 22 martie 2015 - 29 aprilie 2015. S-a constatat că pârâţii Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor au încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010. Au fost obligaţi pârâţii Penitenciarul Codlea, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor să plătească în solidar reclamantului suma de 20 lei reprezentând daune morale. 23. În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele considerente: în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Penitenciarului Aiud, invocată de acesta, instanţa a reţinut că, fiind în tranzit, reclamantul a stat câteva ore în noaptea dintre 22/23 noiembrie 2012 în acest penitenciar, ceea ce nu echivalează cu încarcerarea/detenţia. 24. În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a reţinut că reclamantul a fost încarcerat la mai multe penitenciare din ţară în perioada 17 iunie 2010 - 29 aprilie 2015, când a fost liberat condiţionat. Raportat la această perioadă şi probabil în funcţie de perioada cât a fost încarcerat în fiecare dintre cele patru penitenciare (exceptând Penitenciarul Aiud), reclamantul a solicitat diferite sume cu titlu de daune morale cauzate de condiţiile de detenţie, care au încălcat art. 1 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010. 25. Instanţa a considerat că reclamantul a cunoscut paguba chiar din momentul în care a fost încarcerat în penitenciarele mai sus amintite, pentru că a trăit zi de zi în condiţiile oferite de acestea, iar nu abia la momentul liberării. 26. Executarea pedepsei în sistemul penitenciar nu constituie un caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, deţinuţilor fiindu-le recunoscut dreptul de a solicita constatarea încălcării drepturilor de care ar trebui să beneficieze pe durata executării pedepsei. 27. În privinţa persoanei răspunzătoare de pagubă, s-a constatat că aceasta a putut fi întotdeauna identificată drept penitenciarul în care a fost executată, în anumite perioade, pedeapsa şi că nu era necesar a se executa integral pedeapsa pentru a se putea stabili cine era răspunzător de paguba produsă reclamantului, în calitate de deţinut. În consecinţă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada de 3 ani, anterioară introducerii cererii de chemare în judecată. 28. În privinţa pretenţiilor aferente perioadei 22 martie 2015 - 29 aprilie 2015 (data liberării condiţionate), când a fost încarcerat la Penitenciarul Codlea, s-a reţinut că, raportat la volumul de aer (207,73 mc) şi numărul de deţinuţi (36), fiecare persoană privată de libertate în regim deschis din celula E 4.2 avea asiguraţi 5,68 mc de aer, deci sub nivelul minim de 6 mc; aşa fiind, în privinţa reclamantului s-a încălcat atât art. 1 alin. (3) lit. b) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010, cât şi art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), fiind supus la un tratament degradant. 29. Analizând elementele răspunderii civile delictuale, instanţa de fond a constatat că, drept urmare a tratamentului degradant la care a fost supus reclamantul, prin lipsa volumului de aer prevăzut de lege, acesta a suferit un prejudiciu moral de natură a-i afecta starea psihică. 30. Fapta ilicită a pârâţilor constă în faptul că nu au asigurat reclamantului pe durata detenţiei, în perioada carantinei şi a executării pedepsei în regim semideschis, volumul minim obligatoriu de aer, acesta fiind cazat într-o cameră supraaglomerată. 31. De asemenea, a reţinut că între prejudiciul moral suferit de reclamant şi fapta ilicită a pârâţilor există legătură de cauzalitate directă, fapta ilicită fiind cauza necesară a producerii prejudiciului. 32. Ca urmare, instanţa de fond a stabilit cuantumul daunelor suferite de reclamant prin fapta imputabilă a pârâţilor la suma de 20 lei, apreciind că este mai mult decât suficientă pentru acoperirea prejudiciului încercat. 33. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov. 34. Pârâtul Penitenciarul Timişoara şi pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor au formulat apeluri incidente. 35. Prin Decizia civilă nr. 1.018/Ap, pronunţată la 21 iunie 2019, Tribunalul Braşov - Secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtul Statul român împotriva Sentinţei civile nr. 9.828 din 31 octombrie 2018 şi împotriva Încheierii de şedinţă din data de 10 aprilie 2018 pronunţate de Judecătoria Braşov - Secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant, precum şi apelurile incidente formulate de pârâţii Penitenciarul Timişoara şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor. 36. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt a fost corect şi complet reţinută de prima instanţă, neexistând contestaţii cu privire la faptul că apelantul-reclamant, pentru o perioadă de aproximativ o lună de zile, nu a beneficiat de spaţiul minim de detenţie de 6 mc, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010. 37. În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant, tribunalul a constat că nemulţumirea acestuia vizează admiterea de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi cuantumul sumei acordate prin sentinţa apelată, considerat derizoriu. 38. În legătură cu fondul litigiului, prima critică adusă de apelantul-reclamant este legată de admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 22 martie 2015, în sensul că fapta ilicită a pârâţilor are caracter continuu, ea se epuizează în momentul punerii în libertate, acesta fiind, în opinia sa, momentul în care a cunoscut întinderea pagubei morale pricinuite. 39. Tribunalul a respins criticile, ca nefiind fondate, cu motivarea că, anterior analizării momentului de la care ar fi început să curgă termenul de prescripţie, instanţa a reţinut că penitenciarul pârât trebuia să asigure condiţiile minime obligatorii în mod succesiv, adică zi de zi, îndeplinirea acestora neputând fi considerată un tot unitar. Astfel cum în mod corect s-a reţinut şi de către prima instanţă, pentru stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din Codul civil, trebuie stabilită data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Este evident că apelantul-reclamant a cunoscut paguba chiar din momentul în care a fost încarcerat în penitenciarele de la care se pretind despăgubiri, pentru că a trăit zi de zi în condiţiile oferite de acestea şi având, în atare condiţii, posibilitatea de a o percepe zilnic, iar nu abia la momentul liberării. 40. Tribunalul a mai reţinut că executarea pedepsei în sistemul penitenciar nu constituie un caz de suspendare sau întrerupere a executării prescripţiei dreptului material la acţiune, deţinuţilor fiindu-le recunoscut dreptul de a solicita constatarea încălcării drepturilor de care ar trebui să beneficieze pe durata executării pedepsei. 41. Analiza prescripţiei dreptului material la acţiune are în vedere şi împrejurarea că dreptul de acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţie, nu este unul absolut, ci poate fi limitat în condiţiile legii. În concret, este evident că securitatea raporturilor juridice nu poate fi încălcată prin cereri de chemare în judecată a statului şi/sau a altor agenţi ai statului pentru angajarea răspunderii civile a acestora, în contextul plasării reclamantului în condiţii de detenţie pretins necorespunzătoare, în mod nelimitat. Cu alte cuvinte, atât timp cât nu s-a invocat un prejudiciu născut ulterior liberării, pasivitatea reclamantului îi este imputabilă şi atrage sancţiunea prescripţiei, aceasta fiind prevăzută de lege şi având un scop legitim. 42. Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs reclamantul şi pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov. 43. Recurentul-reclamant a solicitat, în principal, admiterea recursului declarat şi casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât, pentru perioada 17 iunie 2010 - 21 martie 2015, instanţa a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, iar, în subsidiar, a solicitat admiterea recursului declarat, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, raportat la perioada 17 iunie 2010 - 21 martie 2015. 44. Recurentul-pârât Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, admiterea apelului declarat, cu consecinţa, în principal, a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, iar, în subsidiar, a respingerii, în totalitate, a acţiunii formulate de reclamant. 45. Prin întâmpinările formulate, intimaţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, Penitenciarul Miercurea-Ciuc, Penitenciarul Timişoara, Penitenciarul Codlea şi Penitenciarul Bucureşti-Rahova au solicitat respingerea recursurilor formulate. 46. La termenul de judecată din 20 ianuarie 2020, recurentul-reclamant a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu privind interpretarea dispoziţiilor art. 2.528 alin. (1) din Codul civil, respectiv să se stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în răspundere civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu. 47. Prin Încheierea din 10 februarie 2020, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 48. Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele expuse în continuare. 49. Astfel, existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă, este dată de faptul că prezentul litigiu se află în faţa instanţei de recurs, ca instanţă de ultim grad. 50. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 2.528 din Codul civil depinde soluţionarea, pe fond, a cauzei, întrucât este necesar a se stabili care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în răspundere civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu. 51. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme de drept nu există o practică consistentă care să ducă la concluzia că ar exista o jurisprudenţă constantă şi continuă în materia de referinţă, în baza unei interpretări unitare a textelor legale incidente. 52. Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor instanţei supreme. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 53. Recurentul-reclamant a formulat cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu privind interpretarea art. 2.528 alin. (1) din Codul civil, respectiv să se stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în răspundere civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu. Acesta a precizat că starea de fapt în temeiul căreia a solicitat daunele morale are un caracter continuu, derulându-se pe toată perioada de detenţie, iar faptul cauzator de prejudiciu a subzistat atât timp cât a fost supus tratamentului degradant. 54. A susţinut că nu putea interveni prescripţia distinct pentru fiecare perioadă în care a fost încarcerat, ci termenul de prescripţie a început să curgă la un moment unic, acesta fiind momentul încetării faptei continue ilicite, respectiv la data liberării condiţionate. Doar la momentul punerii sale în libertate a fost în măsură să aibă reprezentarea întregii fapte ilicite şi a întregului prejudiciu produs prin această faptă. 55. Recurentul-reclamant a mai arătat, prin completarea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depuse la data de 6 februarie 2020, că, în ipoteza în care ar fi dorit să se adreseze instanţei europene cu o plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din Convenţie, vizând condiţiile de detenţie din penitenciarele în care a fost încarcerat, termenul de 6 luni în care ar fi trebuit să iniţieze acest demers judiciar începea să curgă de la data liberării, detenţia fiind considerată o „situaţie continuă“, respectiv o încălcare continuă a drepturilor persoanei de către Statul român. 56. Recurentul-pârât Statul român a solicitat respingerea cererii de sesizare, ca fiind inadmisibilă. 57. Intimatul Penitenciarul Miercurea-Ciuc a apreciat că nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, astfel că a solicitat respingerea cererii. 58. Intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor a precizat că o astfel de cerere este inadmisibilă, având în vedere că nu sunt întrunite prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. 59. Intimatul Penitenciarul Aiud a apreciat că termenul de prescripţie este de 3 ani, conform art. 2.517 din Codul civil, iar recurentul-reclamant nu a acţionat cu o minimă diligenţă în valorificarea drepturilor sale conferite de legislaţia civilă, în limitele temporale statuate de legiuitor, sancţiunea legală procesuală care a intervenit în această materie fiind prescripţia dreptului material la acţiune. 60. Intimatul Penitenciarul Codlea a apreciat pretenţiile recurentului-reclamant ca fiind prescrise, astfel încât nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă. 61. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor au depus, prin consilier juridic, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au apreciat că sesizarea nu este admisibilă, nefiind îndeplinită condiţia noutăţii. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 62. Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursurilor în Dosarul nr. 7.128/197/2018 a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi art. 2.500 alin. (1) din Codul civil, prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. 63. În materia angajării răspunderii civile delictuale este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea ori de la expirarea termenului prevăzut de lege. 64. Recurentul-reclamant a cunoscut atât paguba pe care a invocat-o, cât şi pe cel/cei răspunzător/răspunzători de producerea ei în timpul executării pedepsei privative de libertate. 65. Un argument în plus îl constituie faptul că, în perioada executării pedepsei privative de libertate, reclamatul a fost transferat în mai multe penitenciare, iar, în cadrul aceluiaşi penitenciar, a ocupat, de-a lungul şederii, mai multe încăperi, situaţie în raport cu care condiţiile efective în care a locuit au fost diferite, acesta având posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru eventualele prejudicii cauzate de fiecare dată când avea contact cu acea nouă realitate. 66. Susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora, în ipoteza în care ar fi dorit să se adreseze instanţei europene cu o plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din Convenţie, vizând condiţiile de detenţie din penitenciarele în care a fost încarcerat, termenul de 6 luni în care ar fi trebuit să iniţieze acest demers judiciar începea să curgă de la data liberării, nu pot constitui un argument juridic pentru a aprecia că termenul de prescripţie începe să curgă de la o altă dată decât cea prevăzută de art. 2.528 alin. (1) din Codul civil, demersurile judiciare fiind diferite, astfel că dispoziţiile aplicabile fiecărei situaţii în parte nu pot fi interpretate prin analogie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 67. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, conturându-se existenţa a două orientări jurisprudenţiale diferite. 68. Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că faptul ilicit cauzator de prejudicii, aşa cum a fost relevat de datele speţei (motivele de fapt ale cererii împreună cu temeiul juridic) nu este reprezentat de încarcerarea reclamantului, ci de nerespectarea condiţiilor de cazare a persoanelor private de libertate, prevăzute de Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010, şi că el subzistă atât timp cât condiţiile neconforme de detenţie pe durata executării pedepsei privative de libertate există, având caracter continuu, prejudiciul nefiind posibil de cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit. Astfel fiind, deşi prescripţia a început să curgă la momentul încarcerării şi cunoaşterii condiţiilor de cazare de către reclamant, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acestuia. În cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează, fără discontinuitate în timp), ca în cauza de faţă, dreptul material la acţiune începe să curgă nu de la momentul iniţial al săvârşirii faptei ilicite, ci de la data încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite. 69. S-a arătat şi că numai la momentul încetării detenţiei reclamantul are cunoştinţă de întinderea pagubei. Cât priveşte cunoaşterea persoanei responsabile de producerea pagubei, aceasta naşte probleme legate de calitatea procesuală pasivă, în sensul că, dacă reclamantul a fost încarcerat în mai multe penitenciare, calitate procesuală pasivă are fiecare penitenciar în parte, iar problema curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune suportă mai multe particularităţi. Astfel, pe parcursul executării unei pedepse privative de libertate este posibil să existe mai multe fapte ilicite continue şi mai mulţi responsabili de acestea, existând mai multe termene de prescripţie care curg succesiv. 70. În acest sens s-au pronunţat următoarele hotărâri judecătoreşti: deciziile civile nr. 955 din 17 octombrie 2019 şi nr. 110 din 16 ianuarie 2019 pronunţate Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 1.573 din 24 aprilie 2019 a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor prin Decizia nr. 897 din 2 decembrie 2019 a Tribunalului Mehedinţi - Secţia I civilă, respectiv respingerea recursului prin Decizia nr. 332 din 24 iunie 2020 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă, Sentinţa nr. 94 din 14 ianuarie 2020 pronunţată de Judecătoria Botoşani - Secţia I civilă, definitivă prin neapelare, deciziile nr. 2.304 din 3 decembrie 2019, nr. 2.022 din 12 noiembrie 2019 şi nr. 285 din 4 februarie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă. 71. Într-o a doua opinie s-a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă la sfârşitul fiecărei zile de detenţie, şi nu unitar, de la data liberării condiţionate, având în vedere că, în cursul detenţiei, condiţiile se pot modifica şi nu se poate aprecia că prejudiciul este unul unitar, aferent întregii perioade de detenţie. 72. În acest sens s-au pronunţat: deciziile civile ale Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă nr. 1.239/Ap din 30 septembrie 2019, definitivă prin nerecurare, nr. 1.901/Ap din 12 decembrie 2018, definitivă prin Decizia nr. 285 din 4 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă; nr. 1.953/Ap din 18 decembrie 2018, definitivă prin Decizia nr. 2.022 din 12 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, Decizia nr. 1.631 din 3 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă. 73. Instanţele naţionale au opinat şi că fapta ilicită continuă nu este definită legal, însă, în contextul prescripţiei dreptului material la acţiune, poate fi caracterizată prin faptul că prejudiciul produs de ea se permanentizează, fără discontinuitate în timp. Important, în determinarea momentului de la care curge prescripţia, este dacă prejudiciul este cuantificabil sau nu (presupunând, desigur, că este cunoscut cel care răspunde), indiferent dacă fapta continuă încă. Altfel spus, momentul de început al prescripţiei nu poate fi stabilit numai în funcţie de caracterul continuu al faptei ilicite, deci nu poate fi acelaşi în cazul tuturor faptelor ilicite continue, ci trebuie analizat, de la caz la caz, momentul la care cel păgubit are toate elementele necesare declanşării demersului judiciar menit să îi asigure protecţia dreptului său. 74. Cu privire la cea de-a doua întrebare s-a apreciat, de asemenea, că răspunsul trebuie nuanţat de la caz la caz, deoarece consecinţele păgubitoare pe care le înregistrează victima nu au un singur fapt generator, ci mai multe, un complex de fapte ilicite care se manifestă concomitent sau succesiv, care, de asemenea, trebuie analizate fiecare în parte pentru a stabili caracterul continuu sau nu. Faptul că reclamantul formulează o cerere de despăgubire globală reprezintă doar opţiunea formală de exprimare a pretenţiei, fără a aduce atingere caracterului segregat al pagubei suferite. 75. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 76. Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 2.528 din Codul civil. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 77. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că, întrucât problema sesizată şi-a găsit aplicare în jurisprudenţa instanţelor naţionale, iar rezolvarea chestiunii de drept nu este uniformă, concluzia ce se impune este aceea că nu este îndeplinită cerinţa privind noutatea, drept condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, ci sunt create premisele unui alt mecanism de unificare, ce exclude demersul actual al Curţii de Apel Braşov. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 78. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: 79. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 80. Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.“ 81. Din dispoziţiile legale menţionate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea, pe fond, a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept în discuţie să fie nouă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 82. Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilităţii sesizării se constată că primele patru şi ultima dintre condiţii sunt îndeplinite, întrucât există o cauză în curs de judecată, care face obiectul Dosarului nr. 7.128/197/2018, în care se judecă recursurile declarate de reclamant şi de pârâtul Statul român împotriva Deciziei civile nr. 1.018 din 21 iunie 2019 pronunţate de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă. 83. Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă judecă pricina în ultimă instanţă, urmând a pronunţa o hotărâre definitivă, în condiţiile art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. 84. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia legăturii cu fondul, faţă de criticile invocate în recurs, a căror soluţionare este determinată de dezlegarea solicitată a fi dată de instanţa supremă. 85. Referitor la cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, în lipsa unei definiţii legale a acestei noţiuni şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizate, cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, sarcina să stabilească dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. 86. În acest sens, în jurisprudenţa sa constantă (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că este îndeplinită cerinţa noutăţii atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, cărora instanţele nu le-au dat încă o anume interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reinterpretarea textului de lege analizat. 87. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unor interpretări concretizate într-o practică judiciară neuniformă, aspect care estompează noutatea, drept condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, dar, în egală măsură, creează premisele unui alt mecanism de unificare. 88. Din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că instanţele naţionale s-au confruntat cu problema de drept în discuţie, dându-i interpretări contradictorii. 89. Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a formulat sesizarea instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile vizează o cauză având ca obiect solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale pentru suferinţa produsă ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de liberate, prevăzute de art. 1 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010. 90. Problema de drept a cărei lămurire se solicită derivă din interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 2.528 alin. (1) din Codul civil în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiune pentru repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, reprezentată de condiţiile improprii de detenţie şi, respectiv, dacă faptele pretins ilicite ce vizează condiţiile de detenţie pe durata executării pedepsei privative de liberate au caracter continuu. 91. Din examinarea hotărârilor judecătoreşti indicate în capitolul VII al prezentei decizii rezultă că instanţele naţionale au soluţionat, prin hotărâri definitive, astfel de litigii, în care au dat interpretări diferite acestor dispoziţii legale. 92. În esenţă, unele instanţe au considerat că fapta cauzatoare de prejudicii reprezentată de condiţiile improprii de detenţie a fost cunoscută de reclamanţii din acest tip de cauze încă din perioada detenţiei, pentru fiecare loc de detenţie în parte, în acelaşi timp fiind cunoscute atât pagubele suferite, cât şi persoanele răspunzătoare de cauzarea acestora încă de la producerea prejudiciului. În consecinţă, şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiunea în repararea pagubei cauzate de fapta ilicită începe să curgă în această perioadă. 93. Alte instanţe, dimpotrivă, au arătat că fapta cu caracter ilicit imputată părţilor are caracter continuu, s-a derulat în perioada în care reclamantul a fost încarcerat în condiţii pretins inadecvate şi a încetat la momentul în care a fost pus în libertate, astfel încât şi termenul de prescripţie începe să curgă la aceeaşi dată. 94. În egală măsură, şi opiniile exprimate de instanţe sunt în sensul orientărilor jurisprudenţiale, astfel încât se poate, în mod rezonabil, considera că acestea se vor materializa în hotărâri judecătoreşti în ambele sensuri, deja conturate. 95. În aceste condiţii, întrucât problema sesizată şi-a găsit aplicare în jurisprudenţa instanţelor naţionale, iar rezolvarea chestiunii de drept nu este uniformă, concluzia ce se impune este aceea că nu este îndeplinită cerinţa privind noutatea, drept condiţie a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, ci sunt create premisele unui alt mecanism de unificare, ce exclude demersul actual al Curţii de Apel Braşov. 96. De asemenea, în jurisprudenţa sa recentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că: „38. În ipoteza în care dispoziţiile legale în discuţie au fost aplicate şi interpretate de instanţe în mod neunitar, prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, se constată că există o practică judiciară conturată, fapt ce determină pierderea caracterului de noutate al problemei de drept supuse analizei. 39. Aşadar, existenţa unei practici neunitare denotă nu numai că se poate recurge la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, deoarece scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, problema de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja practică diferită.“ - Decizia nr. 3 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 18 februarie 2019; în acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 58 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 30 octombrie 2018; nr. 27 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 24 octombrie 2019; nr. 70 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 7 decembrie 2018 etc. 97. S-a putut observa, din hotărârile judecătoreşti comunicate în prezentul dosar, în considerarea jurisprudenţei instanţelor naţionale în materie, că opiniile judecătorilor diferă chiar şi în cadrul circumscripţiei aceleiaşi curţi de apel sau aceluiaşi tribunal şi că dovada soluţionării diferite a prezentei probleme de drept exista anterior actului de sesizare a instanţei supreme. 98. În ipoteza în care dispoziţiile legale în discuţie au fost aplicate şi interpretate de instanţe în mod neunitar, prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, caracterul de noutate al problemei de drept supuse analizei se pierde. 99. Prin urmare, în cauza de faţă, mecanismul de unificare al hotărârii prealabile nu mai poate fi utilizat, câtă vreme nu se pune problema lămuririi unei chestiuni de drept cu caracter de noutate care să facă obiect al sesizării, ci se semnalează necesitatea asigurării unei interpretări şi aplicări unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, scop care se poate atinge numai prin formularea unui recurs în interesul legii. 100. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile de admisibilitate analizate, rolul unificator al acestei instituţii juridice numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, în Dosarul nr. 7.128/197/2018, cu privire la următoarea chestiune de drept: "1. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în răspunderea civilă delictuală în cazul faptelor ilicite cu caracter continuu.2. Au caracter continuu faptele pretins ilicite ce vizează condiţiile de detenţie pe durata executării pedepsei privative de libertate?" Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 septembrie 2020. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ILIE IULIAN DRAGOMIR Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
