Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Alen-Daniel Moisin în Dosarul nr. 15.866/197/2015 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.454D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că acelaşi autor a mai ridicat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, formulând aceleaşi critici, excepţie care a fost soluţionată prin Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 548/AP din 21 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 15.866/197/2015, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Alen-Daniel Moisin într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel formulat împotriva unei sentinţe penale prin care autorul excepţiei a fost condamnat, printre altele, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută la art. 207 din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 207 din Codul penal, spre deosebire de dispoziţiile art. 194 din Codul penal din 1969, fac distincţie între noţiunile de „folos nepatrimonial“ şi „folos patrimonial“, sancţionând cu o pedeapsă mai mare faptele de şantaj ce au ca scop obţinerea unui folos patrimonial, în condiţiile în care cele două noţiuni nu sunt definite legal, aspect ce determină lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a textelor criticate. Pentru aceste motive, se susţine că dispoziţiile art. 207 din Codul penal contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi celor ale art. 7 din Convenţie. Se arată că acesta din urmă obligă legiuitorul să reglementeze în mod clar, neechivoc, elementul material al fiecărei infracţiuni, în cuprinsul normei de incriminare sau prin trimitere la o altă dispoziţie legală completatoare, neîndeplinirea acestor standarde de calitate a legii penale atrăgând inexistenţa infracţiunii. Se susţine, totodată, că prevederile art. 207 din Codul penal consacră o disproporţie între valorile sociale ocrotite şi libertatea individuală a persoanei, prin reglementarea unei pedepse prea mari în cazul săvârşirii infracţiunii de şantaj în vederea obţinerii unui folos patrimonial, în comparaţie cu pedeapsa prevăzută pentru ipoteza comiterii aceleiaşi infracţiuni în scopul dobândirii unui folos nepatrimonial. În aceste condiţii se susţine că protecţia penală asigurată prin art. 207 din Codul penal, deşi adecvată ca finalitate, nu este necesară şi nu respectă un just echilibru între nevoia de ocrotire a libertăţii individuale a subiecţilor infracţiunii. Se mai arată că textul criticat creează discriminare între persoanele despre care se bănuieşte că au săvârşit infracţiuni de şantaj, întrucât lipsa acestuia de claritate, precizie şi previzibilitate va determina o aplicare neunitară a legii penale, cu consecinţa pronunţării unor sancţiuni penale ce nu pot fi prevăzute şi a săvârşirii unor abuzuri de drept de către organele judiciare. 6. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, arătând doar că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi la cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de calitate a legii şi se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt clare, fluente, inteligibile şi că acestea nu conţin pasaje obscure şi nu prezintă dificultăţi sintactice, motiv pentru care sunt în acord cu cerinţele constituţionale şi convenţionale anterior menţionate. Se arată astfel că din prevederile art. 207 din Codul penal rezultă cu claritate care sunt faptele incriminate şi scopul în care trebuie să fie săvârşite pentru ca acestea să constituie infracţiunea de şantaj. Referitor la pretinsa disproporţie, invocată de autorul excepţiei, între valorile sociale ocrotite şi drepturile şi libertăţile fundamentale a căror exercitare este limitată prin norma de incriminare, se arată că această susţinere este neîntemeiată, întrucât libertatea individuală reprezintă o valoare fundamentală, care se impune a fi ocrotită prin mijloace specifice dreptului penal. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate sunt constituţionale. Se arată că prevederile art. 207 din Codul penal sunt clare, precise şi previzibile sub aspectul faptelor ce formează elementul material al laturii obiective a infracţiunii reglementate, destinatarul legii penale putând să prevadă într-o măsură rezonabilă consecinţele încălcării ei şi să îşi adapteze conduita la rigorile acesteia. Se susţine, de asemenea, că principiul legalităţii, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală şi la art. 23 alin. (12) din Constituţie, implică şi operaţiunile de interpretare a legii penale de către judecător, în vederea aplicării ei la situaţiile concrete. Se susţine, totodată, că textele criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii similare şi se face trimitere la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, precum şi la deciziile Curţii Constituţionale nr. 107 din 13 iunie 2000 şi nr. 781 din 17 noiembrie 2015. Se mai arată că prevederile art. 207 din Codul penal sunt în acord cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform actului de sesizare, prevederile art. 207 din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine, însă, că autorul critică dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: "(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. [...](3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani." 13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la legalitatea incriminării. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 207 din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 6 februarie 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 15. Prin Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018, paragrafele 16-20, referitor la sintagma „în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 207 alin. (3) din Codul penal, Curtea a reţinut că aceasta indică, în mod explicit, faptul că infracţiunea de şantaj, în forma prevăzută prin textul criticat, este săvârşită cu intenţie directă, respectiv în vederea dobândirii unui folos de către subiectul activ al infracţiunii sau de către o altă persoană. Acest folos poate să provină de la orice persoană, nu doar de la cea constrânsă, întrucât scopul infracţiunii nu este cel de lezare a victimei, ci are în vedere procurarea respectivului beneficiu. În mod evident, folosirea de către legiuitor a cuvântului „patrimonial“ în cuprinsul sintagmei criticate denotă caracterul direct evaluabil în bani al respectivului folos, care, de altfel, deosebeşte forma de bază a infracţiunii de şantaj, reglementată de art. 207 alin. (1) din Codul penal, de cea agravată, prevăzută la alin. (3) al aceluiaşi articol. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 207 alin. (3) din Codul penal sunt clare, precise şi previzibile, nefiind de natură a încălca prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal corespund exigenţelor principiului legalităţii incriminării, reglementat de prevederile art. 7 din Convenţie. În acest sens, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, instanţa de contencios constituţional, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei, a reţinut că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în cauzele S. W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 16. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal nu aduc atingere nici principiului egalităţii în drepturi. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, şi Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, mai sus citată). 17. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege criticate, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, dispoziţiile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. 18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus invocată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 19. Distinct de cele statuate prin Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018, Curtea reţine că, într-adevăr, legea penală nu defineşte noţiunile de „folos nepatrimonial“ şi „folos patrimonial“, aspect ce denotă faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a conferi expresiilor anterior menţionate sensul ce rezultă din înţelesul uzual al termenilor din care sunt compuse (a se vedea Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 septembrie 2019, paragraful 37). Astfel, dacă prin „folos patrimonial“ se înţelege, aşa cum s-a reţinut prin decizia anterior menţionată, un câştig direct evaluabil în bani, sensul sintagmei „folos nepatrimonial“ este cel opus, de câştig neevaluabil în bani. Aceste aspecte nu sunt însă de natură a determina lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a prevederilor art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, acestea permiţând destinatarului legii penale să îşi adapteze conduita la exigenţele ce rezultă din aceasta şi să prevadă cu claritate consecinţele încălcării ei. Prin urmare, textele criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), precum şi cu principiul legalităţii incriminării, prevăzut la art. 7 din Convenţie. Aşa fiind, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia caracterul neclar al textului de lege criticat determină pronunţarea de către instanţe a unor soluţii diferite, aspect ce creează discriminare între persoanele care săvârşesc infracţiuni de şantaj. 20. Mai mult, Curtea reţine că subiecţii activi ai infracţiunii de şantaj în forma de bază, prevăzută la art. 207 alin. (1) din Codul penal, se află într-o situaţie diferită de cea a subiecţilor activi ai aceleiaşi infracţiuni, în forma sa agravată, reglementată la art. 207 alin. (3) din Codul penal, diferenţă determinată tocmai de natura diferită a scopului pentru care aceştia săvârşesc infracţiunea. Acest criteriu folosit de legiuitor pentru a distinge între cele două forme infracţionale reprezintă un criteriu obiectiv şi pertinent, legiuitorul apreciind, potrivit politicii sale penale, că săvârşirea infracţiunii de şantaj în scopul dobândirii unui câştig material prezintă un pericol mai mare pentru valorile sociale ocrotite prin norma de incriminare (mai exact, libertatea persoanei), faţă de cel specific comiterii şantajului în vederea obţinerii unui câştig nepatrimonial. Aceste aspecte justifică reglementarea unui regim juridic sancţionator diferit pentru cele două forme ale infracţiunii de şantaj, prevăzute la art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, întrucât, aşa cum instanţa de contencios constituţional a arătat, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite şi, de asemenea, că inegalitatea reală poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). 21. Referitor la critica potrivit căreia pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de şantaj, în forma agravată, prevăzută la art. 207 alin. (3) din Codul penal, este disproporţionată în raport cu valorile sociale ocrotite prin norma de incriminare analizată, Curtea reţine că stabilirea regimului sancţionator al infracţiunilor este de competenţa legiuitorului, că limitele speciale ale pedepsei reglementate în cazul infracţiunii de şantaj, în forma sa agravată, reprezintă opţiunea acestuia, conform politicii sale penale, şi că aceasta se încadrează în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alen-Daniel Moisin în Dosarul nr. 15.866/197/2015 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că prevederile art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
