Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Burduja. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Georgel Bogza în Dosarul nr. 153/3/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.360D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul se află la al doilea termen de judecată, la primul termen, din data de 6 octombrie 2022, acesta fiind amânat, având în vedere lipsa de procedură în ceea ce priveşte autorul excepţiei. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că nu există nicio justificare obiectivă pentru a se extinde sfera hotărârilor susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare. Reprezintă opţiunea legiuitorului de a restrânge şi de a reglementa expres şi limitativ cazurile în care se poate formula contestaţie în anulare, precum şi natura hotărârilor susceptibile de a fi atacate cu această cale de atac. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 9/R din 6 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 153/3/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Georgel Bogza cu ocazia soluţionării recursului formulat împotriva unei sentinţe penale prin care a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de autorul excepţiei. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 115 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul delegat neputând modifica o lege organică. În continuare, apreciază că dispoziţia criticată lipseşte în mod artificial justiţiabilii de posibilitatea valorificării căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare în alte situaţii, de exemplu, în materia executării pedepselor. Susţine că nu există o corelare legislativă între dispoziţiile criticate, pe de o parte, şi cele ale art. 597 alin. (5) şi (8) din Codul de procedură penală, pe de altă parte. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestaţie în anulare şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia îşi găseşte justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive, ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. În continuare, citează din jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, pornind de la caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Constituţie, instanţa judecătorească apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit actului de sesizare, dispoziţiile art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea observă că prin art. I pct. 109 şi 110 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, au fost modificate dispoziţiile art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală. Având în vedere evenimentele legislative, precum şi criticile autorului excepţiei de neconstituţionalitate formulate din perspectiva încălcării prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (1), Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 426 lit. d): „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: [...] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate.“; – Art. 428 alin. (1): „Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.“ 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5) conform cărora statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, iar, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 115 alin. (1) referitor la delegarea legislativă şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi 13 referitor la dreptul la un remediu efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 11 referitor la prezumţia de nevinovăţie din Declaraţia universală a drepturilor omului. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, Curtea constată că autorul excepţiei susţine că adoptarea acestei ordonanţe de urgenţă s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 115 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul delegat neputând modifica o lege organică. Referitor la acest aspect, Curtea a reţinut că prevederile art. 115 alin. (1)-(3) din Constituţie, referitoare la necesitatea adoptării de către Parlament a unei legi speciale de abilitare a Guvernului pentru emiterea ordonanţelor, au în vedere emiterea ordonanţelor simple, iar nu a celor de urgenţă, ale căror condiţii de emitere sunt reglementate de următoarele alineate ale art. 115 din Constituţie (Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014). 13. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale referitoare la art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei. Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). De asemenea, inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi - ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice - în orice domeniu (a se vedea şi Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019). 14. Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, de exemplu, Decizia nr. 894 din 16 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 22 februarie 2022, paragrafele 21 şi 22, interdicţia reglementării de către Guvern în domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate în baza unei legi speciale de abilitare, această interdicţie decurgând direct din art. 115 alin. (1) al Legii fundamentale. O asemenea limitare nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 115 din Constituţie referitor la ordonanţele de urgenţă, care nu reprezintă o varietate a ordonanţei emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, ci reprezintă un act normativ adoptat de Guvern în temeiul unei prevederi constituţionale, care îi permite acestuia, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unor situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. În consecinţă, a conchis Curtea, ordonanţele de urgenţă pot fi emise de Guvern şi în domeniul legilor organice, restricţia pentru această categorie de legi nefiind prevăzută decât pentru ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare, conform art. 115 alin. (1) din Constituţie. Aşa fiind, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate. 15. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorul excepţiei susţine că textele anterior menţionate lipsesc în mod artificial justiţiabilii de posibilitatea valorificării căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare în alte situaţii, de exemplu, în materia executării pedepselor. 16. Referitor la aceste aspecte, Curtea observă că, de exemplu, prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018, Decizia nr. 706 din 28 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 26 ianuarie 2022, sau Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020, a reţinut că contestaţia în anulare poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesuale penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. 17. De asemenea, Curtea a reţinut că această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reţinut că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. 18. Curtea a constatat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală, stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale. 19. Prin urmare, Curtea a reţinut că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. 20. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. 21. În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională a apreciat că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. 22. Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 23. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia nu există o corelare legislativă între dispoziţiile criticate, pe de o parte, şi cele ale art. 597 alin. (5) şi (8) din Codul de procedură penală, pe de altă parte, Curtea reţine că, printr-o jurisprudenţă constantă, a precizat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi sau texte legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că într-o astfel de situaţie nu se pune în discuţie o chestiune privind constituţionalitatea, ci o simplă contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 125 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 17 iulie 2019, Decizia nr. 76 din 25 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 iulie 2000, Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, sau Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003). Prin urmare, acest aspect excedează controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional nefiind competentă să analizeze această critică. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Georgel Bogza în Dosarul nr. 153/3/2019 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
