Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii, obiecţie formulată de 57 de deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.486 din 20 octombrie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2349A/2022. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii sesizării invocă critici de neconstituţionalitate extrinsecă, precum şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 4. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se susţine că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 69 alin. (2), ale art. 75, ale art. 76 alin. (3) şi ale art. 148 din Constituţie. 5. Astfel, conform art. 70 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 89 alin. (2) din Regulamentul Senatului, raportul va fi difuzat deputaţilor, respectiv senatorilor, cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei respective. Întrucât statul de drept se întemeiază pe domnia legii, respectarea normelor legale reprezintă o obligaţie care incumbă tuturor cetăţenilor români, precum şi tuturor autorităţilor publice. Activitatea autorităţii legiuitoare este, de asemenea, subsumată obligaţiei expuse mai sus, fiind reglementată prin regulamentele proprii de organizare şi funcţionare. Respectarea dispoziţiilor regulamentare este fundamentală pentru buna desfăşurare a activităţii de legiferare în România. Orice lege trebuie adoptată în condiţii de deplină transparenţă, prin voinţa politică exprimată conform propriei conştiinţe a fiecărui membru al corpului legiuitor, după studiul aprofundat al normelor supuse dezbaterii parlamentare. Pentru formarea voinţei politice a fiecărui membru al Parlamentului, Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului prevăd un termen de 3 zile de la data la care comisia de specialitate avizează prin raport legea până la dezbaterea acesteia în şedinţa Camerei Deputaţilor sau a Senatului. 6. Aceste dispoziţii imperative au fost încălcate cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate, deoarece aceasta a fost avizată de comisia specială raportoare în data de 17 octombrie 2022 şi în aceeaşi zi a fost dezbătută şi aprobată în şedinţa Senatului. Aplicarea procedurii de dezbatere în şedinţa Senatului în privinţa Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii (Pl-x nr. 442/2022) în aceeaşi zi în care a fost avizată prin raport de comisia specială constituie o încălcare a Constituţiei, deoarece senatorii care nu au fost membri ai acestei comisii nu au avut posibilitatea de a-şi forma opinia asupra propunerii legislative adoptate cu amendamente, de comisia specială, aflându-se în situaţia de a exercita un mandat imperativ, dând curs strict indicaţiei partidelor din coaliţia de guvernare. Termenul de 3 zile este imperativ, indiferent dacă este aplicată procedura ordinară de dezbatere sau procedura de urgenţă. 7. Totodată, se susţine că legea dedusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 75, ale art. 76 alin. (3) şi ale art. 148 din Constituţie în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii parlamentare de adoptare a legilor. Astfel, adoptarea celor trei noi legi ale justiţiei - Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea privind organizarea judiciară şi Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii - a fost asumată de Guvernul României în primul rând pentru a corecta acele modificări nocive realizate în anul 2018, pentru a pune în acord legile cu practica recentă a Curţii Constituţionale, dar şi pentru a aduce legislaţiei îmbunătăţiri care să permită îndeplinirea tuturor obiectivelor de referinţă stabilite în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare (MCV). Prima formă a proiectelor a fost pusă în dezbatere publică în luna septembrie 2020, apoi a fost trimisă în procedură de avizare de către Ministerul Justiţiei la sfârşitul lunii martie 2021. Această formă a primit o caracterizare favorabilă din partea Comisiei Europene în Raportul MCV din iunie 2021. Din pricina blocajului politic, Guvernul instalat în noiembrie 2021 a reluat procedura, iar în luna iunie 2022 a făcut publice proiectele într-o variantă modificată, despre care ministrul justiţiei a afirmat că este agreată cu Comisia Europeană. În august 2022, Guvernul a aprobat cele trei proiecte cu multe modificări faţă de varianta din iunie şi le-a trimis în Parlament spre dezbatere şi adoptare într-o procedură de urgenţă, acestea fiind înregistrate la Parlament în prima zi a noii sesiuni parlamentare, la 1 septembrie 2022. Cele trei legi ale justiţiei au fost adoptate foarte rapid de Camera Deputaţilor (20 septembrie, 27 septembrie şi 4 octombrie), în condiţiile în care legile cuprind mai mult de 550 de articole plus anexele, iar opoziţia a cerut în mod justificat mai mult timp pentru dezbateri. În acest interval de timp, o chestiune importantă care era reglementată de Legea privind organizarea judiciară, şi anume existenţa Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (SIIJ), a fost tranşată de Parlament prin adoptarea Legii nr. 49/2022, prin care s-a desfiinţat în mod formal SIIJ, lege care a fost, la rândul ei, adoptată într-o procedură de urgenţă, fără a se aştepta publicarea avizului Comisiei de la Veneţia nr. 1.079 din 21 martie 2022. Deşi adoptarea celor trei noi legi ale justiţiei reprezenta o bună ocazie pentru a corecta legea de desfiinţare a SIIJ în acord cu avizul sus-menţionat al Comisiei de la Veneţia, acest lucru nu s-a întâmplat. Mai mult decât atât, în ciuda asumării obţinerii avizului Comisiei de la Veneţia, din programul de guvernare, pentru cele trei legi ale justiţiei, Guvernul nu a solicitat acest aviz, iar, în momentul în care Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a sesizat Comisia de la Veneţia în legătură cu cele trei legi ale justiţiei, ministrul justiţiei a declarat în mod explicit şi repetat că nu aşteaptă acest aviz, motivând că de adoptarea urgentă a legilor ar depinde ridicarea MCV şi aderarea României la spaţiul Schengen. Autorii obiecţiei susţin că, în realitate, motivul pentru care nu este aşteptat acest aviz este simplu: cele trei proiecte votate nu doar că nu corectează aspectele criticate de Comisia de la Veneţia prin Avizul nr. 1.079 din 21 martie 2022 referitor la legea pentru desfiinţarea SIIJ, ci conţin foarte multe reglementări problematice care vin în contradicţie flagrantă cu unele recomandări din cadrul MCV, cu mai multe avize ale Comisiei de la Veneţia date în alte speţe şi cu unele rapoarte ale Grupului de state împotriva corupţiei (GRECO). Cu alte cuvinte, în loc să îmbunătăţească legislaţia şi să reprezinte o reală reformă, aceste noi legi afectează independenţa şi eficienţa sistemului judiciar. Astfel, la 19 septembrie 2022, proiectul de lege criticat a primit raport favorabil de la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru examinarea iniţiativelor legislative din domeniul justiţiei, iar la 20 septembrie 2022 a fost adoptat de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată. Totodată, la 17 octombrie 2022 a avut loc dezbaterea în şedinţa Senatului, în aceeaşi zi în care a fost avizată prin raport de comisia specială, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale invocate referitoare la procedura de adoptare a legilor. 8. În susţinerea acestor critici de neconstituţionalitate extrinsecă, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, paragraful 73, a statuat că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege, nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică. În acelaşi sens, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, paragraful 32, sau Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, paragraful 85. De asemenea, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, paragrafele 74 şi 75, Curtea a constatat că stabilirea unor reguli clare în privinţa procedurii legislative, inclusiv la nivelul Legii fundamentale, şi respectarea regulilor astfel stabilite constituie o garanţie împotriva abuzului de putere al majorităţii parlamentare, aşadar, o garanţie a democraţiei. În măsura în care normele privind procedura legislativă au consacrare constituţională, Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe asupra modului în care legile adoptate de Parlament le respectă şi să sancţioneze în mod corespunzător încălcarea lor (a se vedea Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, paragraful 33). Prin urmare, respectarea art. 75 şi a art. 76 alin. (3) din Constituţie reprezintă fundamentul dezbaterilor democratice din Parlament, care, prin substratul lor de valoare, presupun un schimb de idei între cei ce exercită suveranitatea naţională. Evitarea sau limitarea dezbaterilor parlamentare prin scurtarea nejustificată a termenelor, fără a respecta prevederile constituţionale exprese în acest sens, denotă o atingere adusă înseşi unei valori fundamentale a statului, şi anume caracterului său democratic. Din punct de vedere axiologic, dezbaterile parlamentare în forma lor comună/generală sunt în mod intrinsec legate de democraţie, astfel că orice abatere de la aceasta trebuie să fie realizată numai în condiţiile şi limitele stabilite prin Constituţie. Nesocotirea acestei valori supreme plasează destinatarul normei juridice într-o situaţie de perpetuă insecuritate juridică. Aşadar, deşi la o primă vedere pare că Parlamentul nu a respectat doar un aspect procedural, poate formal, în realitate, consecinţele pe care această neregularitate le implică sunt grave, afectând ideea de democraţie şi de securitate juridică, în substanţa lor. 9. În concluzie, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că o lege adoptată în astfel de condiţii nu poate avea decât un caracter neconstituţional, prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale atât ale art. 1 alin. (3), în componenta referitoare la democraţie, şi ale art. 1 alin. (5), în componenta referitoare la securitatea juridică a persoanei, cât şi ale art. 75 şi ale art. 76 alin. (3) privind desfăşurarea procedurii parlamentare de adoptare a legilor. 10. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se susţine că dispoziţiile privind procedura de alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii (art. 8-18), denumit în continuare CSM, din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 133 alin. (2) lit. a) din Constituţie, potrivit cărora 14 dintre membrii CSM sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor. Se susţine, în primul rând, că prevederea alegerii separate, pe niveluri de instanţe şi parchete, prin faptul că nu au dreptul de a candida toţi magistraţii, ci doar judecătorii/procurorii desemnaţi pentru a candida (fiind, aşadar, un sistem condiţionat), încalcă litera şi spiritul textului constituţional invocat. Astfel, această formă de alegere a membrilor CSM nu este justificată, în condiţiile în care fiecare membru ar trebui să reprezinte întregul sistem judiciar, iar nu doar pe judecătorii sau procurorii de la nivelul instanţei/parchetului corespunzător gradului deţinut. Se arată că a fost refuzată propunerea introducerii votului universal pentru judecători şi procurori. În al doilea rând, se susţine că alegerea magistratului care întruneşte cel mai mare număr de voturi (iar nu a celui care întruneşte votul majorităţii) încalcă, de asemenea, art. 1 alin. (3) din Constituţie şi principiul votului universal. Astfel, potrivit art. 8 alin. (3) din legea criticată, sunt aleşi ca membri ai CSM doi judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de la Direcţia Naţională Anticorupţie ori de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care au obţinut cel mai mare număr de voturi în adunările generale. În al treilea rând, se arată că, potrivit art. 14 alin. (3) şi (4) din legea criticată, fiecare judecător şi procuror votează un număr maxim de candidaţi egal cu numărul membrilor CSM, care reprezintă categoria de instanţe sau parchete la nivelul cărora judecătorul sau, după caz, procurorul îşi desfăşoară activitatea, iar, în cazul în care au fost votate mai puţine sau mai multe persoane, votul este nul. Or, faptul că magistraţii sunt obligaţi să voteze exact numărul de membri ai CSM, votul anulându-se dacă sunt votaţi mai mulţi sau mai puţini candidaţi, va determina magistraţii să voteze persoane pe care nu le consideră reprezentative sau chiar să nu mai participe la procesul electoral, cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie. 11. Se mai susţine că prevederile art. 22 alin. (3) din legea criticată contravin dispoziţiilor art. 134 alin. (4) din Constituţie, deoarece atribuţiile CSM pot fi stabilite doar prin lege şi prin Constituţie. Or, formularea prea generală a textului creează premisele unor repartizări de atribuţii şi, mai ales, ale unor excluderi ale unor membri de la luarea anumitor decizii. 12. Autorii sesizării de neconstituţionalitate arată că prin prevederile care fărâmiţează autoritatea de a lua decizii, în defavoarea CSM ca organism colegial, în privinţa unor amănunte cvasiprocedurale care se pot dovedi esenţiale pentru sensul final al hotărârilor, legea criticată goleşte de conţinut dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Constituţie privind rolul CSM, pentru motivele care urmează. 13. Potrivit prevederilor art. 27 alin. (2) din legea criticată, cvorumul de şedinţă poate coborî de la 15 membri la majoritatea membrilor, diferenţa între cele două praguri fiind nejustificat de mare, raportat la importanţa hotărârilor dezbătute. 14. Totodată, potrivit art. 29 alin. (1) din legea criticată, membrii Plenului/secţiilor CSM hotărăsc situaţiile în care şedinţele nu sunt publice, deşi legea ar trebui să fie cea care stabileşte criteriile, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept. 15. De asemenea, autorii sesizării susţin că atribuţiile Plenului CSM sunt preluate de secţiile CSM, consecinţele fiind, pe de o parte, diminuarea autorităţii hotărârilor organului decizional şi, pe de altă parte, crearea de nuclee de decizie mult mai puţin reprezentative şi afectarea unităţii şi coerenţei activităţii CSM. Astfel, art. 31 alin. (1), art. 40 şi 41 prevăd atribuţii extinse pentru secţiile CSM, în defavoarea Plenului. Or, funcţionarea CSM în esenţă aproape exclusiv în secţii încalcă arhitectura constituţională a acestei autorităţi colegiale, în care Plenul este forma de organizare adecvată constituţional. Prin urmare, dispoziţiile art. 31 alin. (1), ale art. 40 şi ale art. 41 din legea criticată încalcă prevederile art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie, în raport cu separarea competenţelor pe secţii şi cu lipsa unei căi de atac la Plenul CSM. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a precizat, prin Decizia nr. 331 din 3 aprilie 2007, că dispoziţiile art. 35, raportate la dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 dau expresie atribuţiilor CSM, aşa cum au fost acestea reglementate prin art. 134 din Legea fundamentală. Se mai susţine că, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 134 alin. (2) din Constituţie, doar atribuţia de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor se realizează de CSM, prin secţiile sale. O astfel de precizare lipseşte însă din cuprinsul art. 134 alin. (1) şi (4) din Constituţie, care statuează rolul CSM ca întreg, respectiv în Plenul său, în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor, în general (atât pentru propunerea către Preşedintele României a numirii în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii, cât şi pentru alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei). Separarea competenţelor decizionale referitor la cariera magistraţilor nu ar trebui să afecteze rolul CSM, care, în componenţa sa plenară, reprezintă garantul independenţei justiţiei, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, toate atribuţiile CSM care privesc aspectele generale şi comune ale carierei magistraţilor şi organizarea instanţelor şi a parchetelor ar trebui să revină exclusiv competenţei Plenului CSM. Deşi există secţii separate în privinţa judecătorilor sau a procurorilor, aceasta nu implică faptul ca hotărârile pronunţate de aceste secţii să fie definitive ori plângerile împotriva lor să fie soluţionate tot de fiecare secţie în cauză. Arhitectura constituţională a CSM, organ colegial, implică atacarea la Plen a hotărârilor fiecărei secţii (cu excepţia hotărârilor secţiilor disciplinare, tot ca urmare a excepţiei consacrate printr-un text constituţional). Singura formă prin care se poate efectua separarea strictă a carierelor judecătorilor şi procurorilor, fără riscul declarării ca neconstituţională a unei astfel de modificări, o reprezintă o revizuire constituţională. În Franţa sau Belgia, modele constituţionale tradiţionale şi pentru România, preşedinţii instanţelor supreme s-au pronunţat pentru unitatea magistraturii în cadrul aceluiaşi consiliu. Activitatea celor două secţii ale CSM influenţează (direct/indirect) întregul corp al magistraţilor, având în vedere legătura indisolubilă dintre judecători şi procurori. Actualele reglementări ce vizează separaţia carierelor magistraţilor nu ar trebui să stea la baza unei segregaţii profesionale totale, în condiţiile în care democraţia prevede nu simpla coexistenţă a profesiilor, ci conlucrarea profesională. În fapt, de cele mai multe ori, nu există o finalitate a muncii procurorilor în absenţa judecătorilor. Tot astfel, unui judecător îi este imposibil să judece o gamă variată de cauze în absenţa unui procuror. Din perspectiva impactului general al activităţii secţiilor CSM, este imposibil a se elabora un regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat de Secţia pentru judecători, fără a face referire la procurori/parchete; după cum este imposibil a se elabora un regulament de ordine interioară al parchetelor, fără a face referire la judecători/instanţe. 16. Autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin că mai multe dispoziţii care reglementează procedura aplicabilă în materie disciplinară sunt de natură să limiteze drepturile procesuale ale magistraţilor vizaţi, pentru argumentele care urmează. 17. Inadmisibilitatea cererilor de intervenţie accesorie în procedura disciplinară, prevăzută de art. 49 alin. (5) din legea criticată, conduce la aberaţii procedurale în faţa instanţei de cenzură competente, şi anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă acţiunea disciplinară potrivit dreptului comun, încălcându-se, astfel, art. 1 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (2) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. Or, inadmisibilitatea formulării unor cereri de intervenţie accesorie în faţa secţiilor disciplinare ale CSM este neconstituţională, deoarece, prin raportare la rolul conferit de dispoziţiile constituţionale şi legale, spre exemplu, asociaţiile profesionale ale judecătorilor sau procurorilor ale căror membri sunt supuşi unor proceduri disciplinare în faţa secţiilor CSM, justifică un interes legitim, pretinzând respectarea dispoziţiilor legale ca o condiţie esenţială pentru garantarea independenţei justiţiei şi respectarea statutului magistratului. Dreptul la un tribunal prezintă două aspecte, pe de o parte, include dreptul de acţiune în justiţie, de a angaja o procedură în faţa instanţei, iar, pe de altă parte, dreptul de acces concret la un tribunal într-un proces pendinte, adică dreptul de a obţine o decizie emisă de un tribunal, de a fi analizat dreptul pretins (hotărârile din 21 februarie 1975 şi 1 martie 2002, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Golder împotriva Regatului Unit şi Kutic împotriva Croaţiei). Scopul unei asociaţii profesionale a magistraţilor, potrivit statutelor sale, este de a asigura că autoritatea judiciară îşi poate exercita misiunea în deplină independenţă, pentru apărarea intereselor profesionale ale membrilor sistemului judiciar (implicit ale membrilor asociaţiei) şi pentru asigurarea apărării libertăţilor şi principiilor democratice. Dreptul la libertatea de asociere presupune nu doar lipsa unor restricţii discriminatorii şi nejustificate în ceea ce priveşte înfiinţarea, înregistrarea, declararea şi publicitatea anumitor categorii de organizaţii private, cum sunt şi asociaţiile profesionale ale magistraţilor, ci şi lipsa oricăror restricţii în exercitarea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime ale acestora (a se vedea Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 iunie 2020 pronunţată în Cauza C-78/18, Comisia Europeană împotriva Ungariei), între care se regăseşte şi dreptul la un proces echitabil şi accesul liber la justiţie, prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Potrivit Avizului nr. 23 (2020) - „Rolul asociaţiilor judecătorilor în sprijinirea independenţei judiciare“, emis de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), „9. Toate asociaţiile judecătorilor asigură o reţea şi o platformă pentru comunicare între membrii lor. Principalele obiective ale majorităţii asociaţiilor sunt promovarea şi apărarea independenţei judecătorilor şi a statului de drept, precum şi salvgardarea statutului şi a condiţiilor adecvate de muncă ale judecătorilor. Alte obiective importante privesc formarea judecătorilor, etica judecătorilor şi contribuţii privind reforma justiţiei şi legislaţia. (...)“ 18. De asemenea, se arată că art. 49 alin. (7) din legea criticată prevede că recuzarea este soluţionată de secţie în aceeaşi compunere, textul fiind mai mult decât neclar. Dacă se poate pronunţa şi magistratul recuzat asupra cererii de recuzare, atunci textul criticat încalcă principiul echităţii. 19. Totodată, textul art. 49 alin. (8) din legea criticată, potrivit căruia toate motivele de nulitate a acţiunii disciplinare se invocă, sub sancţiunea decăderii, la primul termen de judecată cu procedura completă, conduce la aberaţii procedurale în faţa instanţei de cenzură competente - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, care judecă potrivit dreptului comun recursul [devolutiv, conform art. 51 alin. (14) din legea criticată]. Prin faptul că motivele de nulitate (absolută sau relativă) se invocă doar până la primul termen de judecată se încalcă regulile aplicabile celor două categorii de nulităţi, prevăzute de art. 178 din Codul de procedură civilă. 20. Se mai susţine că posibilitatea schimbării încadrării juridice - instituţie de drept procesual penal - este şi ea de natură să restrângă drepturile procesuale ale magistratului vizat, în special dreptul la apărare. Deşi legea criticată precizează că procedura din lege se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, aşa cum este şi firesc într-o procedură vizând abateri disciplinare [art. 49 alin. (14) din legea criticată], nu cu acelea ale Codului de procedură penală, totuşi, art. 49 alin. (9) prevede că secţia competentă în materie disciplinară poate, din oficiu sau la solicitarea părţilor, să schimbe încadrarea juridică a abaterilor disciplinare pentru care s-a dispus exercitarea acţiunii disciplinare. Or, această prevedere este contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. O asemenea instituţie - schimbarea încadrării juridice - preluată în procedura disciplinară - creează un melanj straniu şi o lex tertia imprevizibilă, imprecisă, neclară între Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă, în lipsa dezvoltării unor ipoteze necesare schimbării încadrării juridice. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250 din 16 aprilie 2019, paragraful 24, necesitatea schimbării încadrării juridice poate fi determinată fie de o greşită apreciere iniţială a încadrării, fie de intervenirea sau descoperirea ulterioară a unor împrejurări care conduc la reţinerea unei încadrări juridice diferite faţă de cea iniţială. Cel de-al doilea motiv, al descoperirii ulterioare a unor împrejurări ori intervenirea ulterioară a acestora, ridică problema schimbării obiectului şi limitelor judecăţii. În faza de urmărire penală, o astfel de problemă nu există, art. 311 din Codul de procedură penală permiţând atât extinderea urmăririi penale, cât şi schimbarea încadrării juridice. În schimb, în faza judecăţii, art. 371 din Codul de procedură penală limitează judecata la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, astfel că descoperirea unor împrejurări ulterioare, nedescrise în actul de sesizare, care duc la o descriere diferită a faptei indicate în actul de sesizare (cu consecinţa unei încadrări juridice diferite) reprezintă o veritabilă extindere a judecăţii la alte fapte, neindicate în actul de sesizare, interzisă de noua legislaţie procesual penală. Singura ipoteză în care ar fi permisă o astfel de schimbare a încadrării juridice, prin descoperirea ori intervenirea ulterioară a unor împrejurări, ar fi în cazul în care aceasta ar fi mai favorabilă inculpatului. Aşadar, evoluţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale este semnificativă: pe de o parte, se exprimă în mod direct exigenţa respectării de către orice act normativ a unor cerinţe calitative (previzibilitatea, precizia şi claritatea), iar, pe de altă parte, această exigenţă îşi găseşte temeiul, în mod direct şi de sine stătător, în art. 1 alin. (5) din Constituţie. 21. Se mai arată că art. 51 alin. (3) din legea criticată reglementează posibilitatea ca Inspecţia Judiciară să poată face recurs împotriva hotărârii CSM de respingere a acţiunii disciplinare, ceea ce constituie o formă de presiune pusă asupra magistraţilor. Această posibilitate a fost, de altfel, criticată de Comisia de la Veneţia în numeroase avize: „[...] Odată ce comisia de disciplină a Consiliului Judiciar Suprem a decis în favoarea judecătorului, această decizie ar trebui să fie definitivă. [...]“ [CDL-AD(2002)015, Avizul referitor la proiectul de lege privind modificările la Legea sistemului judiciar din Bulgaria]. Prin urmare, aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 11 din Constituţie. 22. De asemenea, termenul de prescripţie specială a răspunderii disciplinare, de 5 (4 + 1) ani, prevăzut de art. 53 alin. (2) din legea criticată, este exagerat, fiind identic cu termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiuni sancţionabile cu pedepse de până la 5 ani, constituind un potenţial instrument de presiune asupra magistraţilor. Astfel, art. 122 lit. d) din Codul penal prevede termenul de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani. În materia răspunderii disciplinare în relaţiile de serviciu, termenul de prescripţie a răspunderii este de 6 luni, potrivit art. 252 alin. (1) din Codul muncii. 23. Autorii sesizării de neconstituţionalitate mai susţin că legea criticată conţine dispoziţii care conduc la crearea unui statut special al membrilor CSM, făcând dificil ca aceştia să se supună mecanismelor de control democratic, cu încălcarea art. 133 alin. (1), raportat la art. 1 alin. (1) şi (3) din Constituţie. 24. Astfel, în primul rând, potrivit art. 57 alin. (4) din legea criticată, revocarea din funcţie pentru nerespectarea atribuţiilor de serviciu este reglementată atât de restrictiv, încât devine iluzorie. Procedura de revocare fiind una extrem de anevoioasă, aceasta va face inaplicabilă instituţia revocării. 25. În al doilea rând, reglementarea prin art. 57 alin. (6) din legea criticată a posibilităţii revocării de către Plen a membrilor CSM aleşi de Senat este o dispoziţie contradictorie, de natură să genereze abuzuri. 26. În al treilea rând, potrivit art. 59 alin. (3) din legea criticată, nu se mai organizează alegeri dacă un loc la CSM rămâne vacant cu mai puţin de un an înaintea încetării mandatului. Or, termenul de un an este în mod nejustificat unul foarte îndelungat, putând conduce la situaţii de absolută lipsă de reprezentativitate a membrilor care exercită efectiv atribuţiile CSM, organism deosebit de important pentru justiţie, consacrat constituţional. 27. În final, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că reglementările cuprinse în legea criticată, atât în detaliile lor specifice analizate mai sus, cât şi apreciate în evaluarea de ansamblu a celor trei legi ale justiţiei adoptate de Senat în aceeaşi zi, conduc la o slăbire clară a poziţiei puterii judecătoreşti în raport cu celelalte puteri din stat - executivă şi legislativă, cu încălcarea flagrantă a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale - art. 1 alin. (4) din Constituţie. Practic, Plenul CSM este golit de atribuţii, acestea fiind preluate de către cele două secţii. Se poate afirma că nu mai avem de facto CSM, ci două CSM-uri, unul pentru judecători şi unul pentru procurori. Tendinţa de rupere a unor atribuţii de la Plen în favoarea celor două secţii nu este nouă. Aceasta s-a manifestat încă din anul 2005, la doar un an de la adoptarea Legii nr. 317/2004. De atunci atribuţiile Plenului s-au redus permanent, cele mai mari modificări survenind în anul 2018, iar prin legea criticată se desăvârşeşte această lucrare de transformare a CSM, ca organ unic, în două organe separate, dar mai uşor de influenţat şi de controlat politic. În cadrul secţiilor sunt alte condiţii de prezenţă pentru cvorum, iar reprezentanţii societăţii civile din CSM nu pot participa. Sensul în care ar fi trebuit făcută reforma CSM, aşa cum se afirma, de altfel, şi în expunerea de motive, era acela de a reda Plenului plenitudinea de competenţă şi unicitatea organică. 28. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate. 29. Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, cu Adresa nr. 2.772 din 1 noiembrie 2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.750 din 2 noiembrie 2022, prin care consideră, în esenţă, că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, prin raportare la dispoziţiile constituţionale invocate, precum şi la deciziile Curţii Constituţionale. Astfel, referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, arată că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată în procedură de urgenţă, motiv pentru care termenele au putut fi scurtate, iar modul în care acestea au fost comprimate şi intervalele de timp rezultate reprezintă aspecte legate de aplicarea regulamentelor parlamentare, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 307 din 28 martie 2012, nr. 137 din 20 martie 2018 şi nr. 650 din 25 octombrie 2018. Totodată, arată că, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, pe care o invocă autorii sesizării de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat că, din punct de vedere procedural, nu poate fi comparată situaţia proiectelor/propunerilor legislative aflate în procedură obişnuită cu a celor aflate în procedură de urgenţă. Chiar Constituţia consacră această dihotomie, astfel încât revine Camerei în cauză competenţa de a stabili în mod concret dispoziţiile regulamentare privind adoptarea legii în procedură obişnuită/de urgenţă, proceduri care se subsumează dreptului parlamentar. În acea cauză, Curtea a reţinut că legea criticată nu a fost adoptată prin procedură de urgenţă. În ipoteza în care s-ar fi aprobat adoptarea acesteia prin procedură de urgenţă, desigur, termenele puteau fi mult comprimate. În concluzie, scurtarea termenelor se poate realiza prin aprobarea procedurii de urgenţă cerute conform art. 76 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul constituant prevăzând expres această posibilitate. 30. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, cu Adresa nr. 2/9.449 din 1 noiembrie 2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.730 din aceeaşi dată, prin care consideră, în esenţă, că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 31. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, consideră că susţinerile autorilor sesizării nu pot fi reţinute, deoarece legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată în procedură de urgenţă, la cererea Guvernului, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (3) din Constituţie, sens în care se invocă, în esenţă, deciziile Curţii Constituţionale nr. 307 din 28 martie 2012, nr. 137 din 20 martie 2018 şi nr. 650 din 25 octombrie 2018. Totodată, menţionează că, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, pe care autorii sesizării o invocă în sprijinul argumentaţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat că nu poate fi comparată situaţia proiectelor/propunerilor legislative aflate în procedură obişnuită cu a celor aflate în procedură de urgenţă. Aşadar, scurtarea termenelor se poate realiza prin aprobarea procedurii de urgenţă, cerută conform art. 76 alin. (3) din Constituţie, republicată, legiuitorul constituant prevăzând expres această posibilitate. Astfel, se consideră că, în mod contrar elementelor prezentate în conţinutul sesizării de neconstituţionalitate, atât în cadrul şedinţei comisiei speciale, cât şi în cadrul şedinţei plenului Camerei Deputaţilor, au fost organizate dezbateri generale şi dezbateri pe articole, în cadrul cărora reprezentanţii grupurilor parlamentare au avut posibilitatea susţinerii de amendamente, precum şi a expunerii punctelor de vedere cu privire la procedura de adoptare a Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii. Având în vedere că Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost adoptată în procedură de urgenţă, scurtarea termenelor procedurale şi accelerarea parcursului legislativ al legii nu încalcă dispoziţiile constituţionale, fiind posibilă derogarea de la termenele regulamentare, temporalitatea fiind o trăsătură de bază a procedurii de urgenţă. 32. În ceea ce priveşte invocarea unei pretinse încălcări a prevederilor art. 148 din Constituţie, arată că, în analiza constituţionalităţii unei legi, Curtea se raportează la texte şi principii constituţionale pretins încălcate, iar avizele Comisiei de la Veneţia nu au rang constituţional, pentru a fi considerate norme interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate, similar cu normele de drept europene. Cu privire la susţinerea că Parlamentul nu ar fi aşteptat un aviz din partea Comisiei de la Veneţia şi a procedat la adoptarea legii, apreciază că această critică nu este raportată la niciun text constituţional, fiind nemotivată. Mai mult, nu există nicio normă constituţională care să condiţioneze adoptarea legilor de existenţa unor avize din partea unor entităţi consultative din cadrul Consiliului Europei. 33. În concluzie, apreciază că Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 69, ale art. 75 şi ale art. 76 alin. (3) din Constituţie, deoarece scurtarea termenelor regulamentare s-a realizat în cadrul procedurii de urgenţă a adoptării legii, iar solicitarea avizului Comisiei de la Veneţia nu se subsumează vreunei norme de rang constituţional. 34. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, apreciază că prin trimiterea la art. 8-18 din legea contestată autorii sesizării nu indică în mod concret motivele pentru care Curtea Constituţională ar putea reţine neconstituţionalitatea prevederilor invocate, astfel că, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, critica de constituţionalitate raportată la art. 133 din Constituţie ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă. 35. Mai arată că legile justiţiei consacră, cu valoare de principiu, la nivel normativ, separarea carierei judecătorilor de cea a procurorilor, judecătorii şi procurorii trebuind să fie independenţi unii de alţii. Aceste soluţii legislative au fost susţinute vehement de asociaţiile profesionale din domeniul apărării drepturilor magistraţilor şi independenţei justiţiei. În acest sens, Comisia de la Veneţia a subliniat, în Avizul nr. 924/2018, pct. 133, emis cu privire la proiectul de modificare a legilor justiţiei din anul 2018, că o consolidare a independenţei justiţiei nu este posibilă „atât timp cât deciziile privind carierele judecătorilor sunt luate şi de procurori“. Totodată, ţinând seama că independenţa magistraţilor este elementul esenţial pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare şi constituie premisa statului de drept, nu se poate reţine că modalitatea de vot a membrilor CSM, care au obţinut cel mai mare număr de voturi în adunările generale, ar aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), în componentele referitoare la statul de drept. Acest mecanism instituie tocmai o procedură stabilă şi eficientă, scurtând timpul alocat procesului electoral de constituire a CSM. 36. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 134 alin. (4) prin reglementarea prevăzută de art. 22 alin. (3) din legea criticată, se arată că CSM are posibilitatea de a îndeplini şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, astfel că este nefondată şi susţinerea autorilor sesizării cu privire la posibilitatea acordată membrilor Plenului sau ai secţiilor de a hotărî, cu majoritate de voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice. Legiuitorul primar nu are obligaţia de a identifica toate situaţiile concrete care se pot ivi într-un caz excepţional, generalitatea normei criticate fiind în acord cu prevederile constituţionale şi cu cele cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte. Soluţionarea unor astfel de aspecte personale şi concrete se face în temeiul legii, şi nu prin lege, fiind chestiuni de aplicare a legii (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005 sau Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007). 37. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit cărei atribuţiile Plenului CSM sunt preluate de secţii, consecinţele fiind diminuarea autorităţii hotărârilor organului decizional, apreciază că aceasta nu este motivată în drept, întrucât autorii sesizării nu argumentează din nicio perspectivă încălcarea valorilor constituţionale prin adoptarea art. 31 alin. (1), a art. 40 şi 41 din legea criticată. De altfel, reglementarea separării deciziei în privinţa carierei judecătorilor şi procurorilor a fost calificată şi de Comisia de la Veneţia, prin Avizul nr. 924/2018, pct. 135, ca fiind „benefică“, deoarece: „Chiar dacă judecătorii şi procurorii sunt şi unii, şi alţii parte din autoritatea judecătorească şi chiar dacă pot trece de la o carieră la alta, regulile diferă cu privire la multe aspecte şi trebuie gestionate de organisme sau structuri diferite. Controlul ierarhic al procurorilor, care este principala diferenţă substanţială, are consecinţe în domeniul managementului şi disciplinei.“ Mai arată că CSM este un organism unic, iar Constituţia dispune că acesta cuprinde structuri diferite, secţii distincte pentru judecători şi procurori, cu atribuţii diferite, care nu sunt însă reglementate la nivel constituţional, ci la nivel infraconstituţional, dar cu respectarea rolului şi funcţiei constituţionale a puterii judecătoreşti, pe de o parte, şi a Ministerului Public, pe de altă parte. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în conformitate cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât în plen, cât şi în secţii, CSM este un organ colectiv, cu membri aleşi pe durata unui singur mandat, având o serie de drepturi şi îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 374 din 2 iunie 2016). 38. Faţă de critica referitoare la lipsa unei căi de atac la Plenul CSM, se apreciază că, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din legea criticată, hotărârile secţiilor prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară pot fi atacate cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de cinci judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceste dispoziţii de lege reprezintă o reiterare a prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (3). 39. Cu privire la pretinsele încălcări ale dispoziţiilor art. 21 alin. (2), cu referire la art. 124 alin. (3), raportate la art. 20 alin. (2) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, cu trimitere la norma reglementată de art. 49 alin. (5) din legea criticată, se arată că acţiunea disciplinară este o categorie a acţiunii civile. Se impune a fi subliniat că, în cazul procedurii disciplinare în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, nu există un raport de drept privat substanţial tipic, componenta publică fiind dominantă. Or, neexistând un raport de drept privat substanţial tipic, aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la cererea de intervenţie din cuprinsul Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este supusă limitelor ce decurg din legea specială. Ca regulă, intervenţia accesorie este admisibilă în orice materie, însă, în pricinile cu caracter strict personal, este inadmisibilă dacă este în legătură cu capătul de cerere prin care se valorifică un drept strict personal. Faţă de criticile formulate cu privire la justificarea unui interes legitim al asociaţiilor profesionale ale judecătorilor şi procurorilor, ai căror membri sunt supuşi unor proceduri disciplinare în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, de a interveni, se consideră că rolul asociaţiilor profesionale ale magistraţilor de a apăra şi promova drepturile magistraţilor, în raport cu autorităţile implicate, trebuie evaluat, în plan procesual, prin prisma regulilor stabilite în acest text de lege. Legea criticată, prin art. 29 alin. (4), permite prezenţa asociaţiilor în faţa instanţei disciplinare, acordându-le posibilitatea de a exprima, atunci când consideră necesar, un punct de vedere asupra problemelor ce se dezbat, la iniţiativa lor sau la solicitarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. 40. Referitor la pretinsa lipsă de claritate a prevederilor art. 49 alin. (7) din legea criticată, se apreciază că aceasta este neîntemeiată. Trimiterea la aplicarea prevederilor Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acolo unde sunt necesare completări, în măsura în care nu sunt incompatibile cu reglementările legii în cauză, este suficientă pentru adoptarea unei conduite corespunzătoare, înlăturând orice fel de dubiu cu privire la participarea sau abţinerea judecătorului recuzat. 41. Referitor la dispoziţiile art. 49 alin. (9) din legea criticată, se apreciază că susţinerile autorilor, prin argumentele formulate, nu sunt suficiente pentru a răsturna ordinea juridică stabilită de legiuitor. Dreptul la apărare este menţinut şi protejat de actul normativ, în toate cazurile instanţa disciplinară fiind obligată să pună în discuţia părţilor schimbarea încadrării, iar, la solicitarea acestora, să le acorde un termen pentru a depune concluzii scrise cu privire la schimbarea încadrării. 42. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 51 alin. (3) din legea contestată, se arată că reglementarea recursului drept cale de contestare a hotărârii pronunţate în materia răspunderii disciplinare atât de către judecătorul sau procurorul sancţionat, cât şi de către Inspecţia Judiciară satisface exigenţele unui proces echitabil, cu aplicarea întocmai a principiului „egalităţii de arme“. 43. Cu caracter general, se arată, în esenţă, că o mare parte din argumentele invocate de autorii sesizării de neconstituţionalitate se referă, în principal, la elemente care ţin de oportunitatea reglementării. Susţinerile cu privire la termenul de prescripţie pe care îl consideră „exagerat“ şi „potenţial instrument de presiune asupra magistraţilor“, precum şi afirmaţiile cu privire la procedura revocării din funcţia de membru al CSM, pe care o consideră ca fiind „extrem de anevoioasă“, nu pot avea valoarea unei motivări a unei sesizări de neconstituţionalitate. De altfel, art. 61 alin. (1) din Constituţie consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, ceea ce înseamnă că are deplină competenţă de a reglementa orice relaţii sociale, indiferent de obiectul acestora. Doar legiuitorul are competenţa să opteze pentru o soluţie legislativă pe care o apreciază ca fiind concordantă în raport cu scopurile politicii sale legislative, în acest caz, asumată prin Programul de guvernare 2021-2024. 44. Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, cu Adresa cu nr. 5/7.801/2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.724 din 1 noiembrie 2022, prin care consideră, în esenţă, că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 45. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se invocă jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018 sau Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, prin care s-a reţinut că susţinerea ce vizează nerespectarea termenului regulamentar referitor la difuzarea raportului întocmit de comisia parlamentară cu cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017), aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012). 46. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, ce vizează sistemul de alegere a membrilor CSM, se apreciază, în esenţă, că, din interpretarea sistematică şi logică a prevederilor constituţionale ale art. 133 alin. (2) lit. a) şi ale art. 126 alin. (1), rezultă intenţia legiuitorului constituţional de a da preferinţă unui tip de scrutin de natură să permită asigurarea reprezentării în CSM a tuturor categoriilor de instanţe şi parchete. Încă din anul 2004, prin adoptarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, alegerea judecătorilor şi procurorilor în CSM a avut loc pe niveluri de instanţe şi parchete, iar, în liniile sale esenţiale, acest sistem a rămas neschimbat. Astfel, alegerea membrilor CSM se face pe paliere de instanţe şi parchete, în funcţie de nivelul instanţei sau al parchetului în ierarhia judiciară, corpul electoral fiind reprezentat de magistraţii de la nivelul acelor instanţe, respectiv parchete (justificat şi de specificitatea organizării fiecăreia dintre aceste categorii de instanţe/parchete), iar nu printr-un sufragiu universal, în care membrii aleşi ai CSM, judecători, sunt aleşi de către toţi judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, indiferent de nivelul instanţei la care funcţionează şi pe care o reprezintă candidatul, iar membrii aleşi ai CSM, procurori, sunt aleşi de toţi procurorii de la toate parchetele, indiferent de nivelul parchetului la care funcţionează şi pe care îl reprezintă candidatul. S-a urmărit instituirea unui prag de reprezentativitate a candidaţilor şi care previne exercitarea abuzivă a dreptului de a fi ales, fără însă a limita dreptul în discuţie astfel încât să afecteze esenţa acestuia. Acest sistem de alegere a membrilor CSM de la nivelul curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor, respectiv a procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanţe nu ridică probleme de constituţionalitate, în absenţa unor prevederi exprese ale Legii fundamentale în materie legiuitorul având deplina libertate în stabilirea sistemului electoral, soluţia pentru care acesta a optat încă din anul 2004 înscriindu-se în marja sa de apreciere. Nici sistemul de alegere a membrilor CSM, judecători şi procurori, cu cel mai mare număr de voturi obţinut nu comportă probleme de constituţionalitate, câtă vreme textele constituţionale relevante în această materie nu impun sub aspectul modalităţii de desfăşurare a alegerilor un anume fel de majoritate pentru asigurarea reprezentativităţii (simplă, absolută ori calificată). În plus, preferinţa pentru un singur tur de scrutin se explică prin faptul că al doilea tur de scrutin ar putea declanşa un vot strategic şi tranzacţionarea votului contra unor favoruri, subminând astfel independenţa judecătorilor şi favorizând crearea de facţiuni în cadrul sistemului judiciar. Aşadar, alegerea unui anumit sistem electoral rămâne atributul legiuitorului organic, sub condiţia respectării valorilor şi principiilor statului de drept, prin organizarea şi desfăşurarea unor alegeri periodice şi corecte. 47. În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că, în procedura de alegere, magistraţii sunt obligaţi să voteze exact numărul de membri ai CSM soluţia este în mod evident corelată atât cu numărul maxim de candidaţi care reprezintă categoria de instanţe sau parchete la nivelul cărora judecătorul sau, după caz, procurorul îşi desfăşoară activitatea, cât şi cu imperativul constituirii CSM cu numărul legal de membri aleşi. Este de menţionat faptul că, de lege lata, Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, adoptat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 327/2005, prevede la art. 26 alin. (3) lit. e) şi f) o soluţie similară. De altfel, în alte legi naţionale, pentru considerente asemănătoare, s-a adoptat soluţia introducerii unui număr minim de candidaţi pe listele electorale şi a unui sistem de tragere la sorţi pentru acele liste în care numărul minim nu este atins (de exemplu, în Italia). 48. Cu referire la dispoziţiile art. 22 alin. (3) din legea criticată, se consideră că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte, astfel că dispoziţiile în discuţie trebuie corelate cu cele ale art. 27 alin. (4)-(6) din lege, ce stabilesc faptul că, pentru exercitarea atribuţiilor CSM, prin intermediul Plenului şi al secţiilor, se organizează comisii de lucru, cu rol de structuri pregătitoare de specialitate, din care fac parte membrii CSM. Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestora se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, comisiile de specialitate având o serie de atribuţii ce privesc, de exemplu, analizarea prealabilă şi formularea unor propuneri de soluţionare a punctelor înscrise pe ordinea de zi a Plenului şi a secţiilor, cu excepţia celor în materie disciplinară şi de carieră, stabilirea unor priorităţi de activitate tematică. Aşadar, scopul normei nu este de a crea premisele unor repartizări de atribuţii în scopul excluderii unor membri de la luarea anumitor decizii, pentru că analizarea şi soluţionarea punctelor înscrise pe ordinea de zi a Plenului şi secţiilor se fac de către toţi membrii, care, potrivit legii, îşi exercită dreptul de vot în secţii şi/sau în Plen, ci de a permite planificarea şi gestionarea eficientă a activităţii instituţiei în domeniile specifice de activitate ale CSM, prin repartizarea tuturor membrilor aleşi în aceste comisii. Practic, este vorba despre crearea unor structuri organizatorice specializate şi de repartizarea de principiu a sarcinilor curente, în conformitate cu atribuţiile legale ale CSM. 49. Cu referire la prevederile art. 27 alin. (2) din legea criticată, se consideră că, având în vedere că Legea fundamentală nu stabileşte un astfel de cvorum pentru şedinţele Plenului, iar, potrivit prevederii criticate, acesta este identic cu cvorumul legal stabilit de art. 67 din Constituţie, afirmaţia că cerinţa de cvorum stabilită de lege ar exprima o valoare prea mică este neîntemeiată. Pe de altă parte, soluţia aleasă de legiuitor este caracterizată de moderaţie, acesta stabilind că doar dacă nu se realizează cvorumul de 15 membri, la următoarea convocare, dar nu mai devreme de 24 de ore, şi pentru discutarea aceleiaşi ordini de zi, lucrările Plenului se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor acestuia; totodată, această soluţie împiedică extinderea abuzivă a votului şi la alte chestiuni decât cele incluse în ordinea de zi a şedinţei pentru care anterior nu s-a întrunit cvorumul de 15 membri. Nu în ultimul rând, este de menţionat că legea supusă controlului a prevăzut, ca element de noutate, posibilitatea desfăşurării şedinţelor Plenului şi ale secţiilor prin intermediul sistemului de videoconferinţă, astfel încât este mai dificil să se ajungă la o situaţie în care cvorumul de 15 membri nu ar putea fi atins. 50. Cu referire la prevederile art. 29 alin. (1) din legea contestată, se arată că, potrivit dispoziţiilor criticate, existente în cuprinsul legii care a reglementat organizarea şi funcţionarea CSM încă din anul 2004, s-a stabilit principiul că şedinţele Plenului şi ale secţiilor sunt publice, iar prin excepţie, în unele situaţii expres prevăzute de lege, fie în termeni expliciţi, fie într-o formulare generală, legiuitorul a prevăzut că aceste şedinţe au caracter nepublic. Spre deosebire de alte autorităţi publice fundamentale pentru care legiuitorul constituant a prevăzut în mod expres caracterul public al şedinţelor, Legea fundamentală nu a stabilit o astfel de soluţie pentru şedinţele CSM. Reglementarea criticată respectă întru totul standardele stabilite în documentele internaţionale adoptate. Astfel, prin Avizul nr. 24 (2021) - „Evoluţia consiliilor judiciare şi rolul acestora în cadrul sistemelor judiciare independente şi imparţiale“ al CCJE cu referire la relaţiile consiliilor judiciare cu asociaţiile de judecători şi cu societatea civilă s-au subliniat următoarele: „42. Statele membre menţionează că comunică cu publicul prin intermediul unor website-uri şi al unor rapoarte speciale. Unele state membre precizează că unele dintre reuniunile lor plenare sunt transmise online. CCJE salută aceste eforturi pentru creşterea transparenţei şi responsabilităţii. Cu toate acestea, acceptă că în multe cazuri, în special în ceea ce priveşte interviurile şi deliberările privind cariera judecătorilor, există un interes legitim pentru o dezbatere confidenţială.“ În plus, repere orientative generale cu privire la cazurile care ar reclama, prin particularităţile lor, o astfel de decizie a membrilor Plenului sau ai secţiilor pot fi cuprinse în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii. 51. Referitor la critica potrivit căreia atribuţiile Plenului CSM sunt preluate de secţiile CSM, se arată, în esenţă, că prevederile legii supuse controlului de constituţionalitate consacră o separare a competenţelor celor două secţii ale CSM în ceea ce priveşte gestionarea carierei judecătorilor şi procurorilor, menţinând sub acest aspect soluţia adoptată în anul 2018. Delimitarea competenţelor celor două secţii nu afectează rolul constituţional al CSM, ţinând seama că atribuţiile acestuia se exercită atât în Plen, cât şi în secţii, sens în care se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 417 din 19 iunie 2018. Diferenţele de statut constituţional dintre judecători şi procurori şi modul specific de organizare a instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor sunt de natură să justifice o astfel de atribuire de competenţă secţiilor corespunzătoare ale CSM, iar nu acestuia, privit în întregul său. În legătură cu susţinerea potrivit căreia arhitectura constituţională a CSM, un organ colegial, implică apelarea hotărârilor fiecărei secţii la Plen, cu excepţia celor în materie disciplinară, se menţionează că nu există nicio prevedere sau constrângere constituţională, explicită sau implicită, care să impună soluţia atacării hotărârilor secţiilor la Plen. În plus, principiul separării carierelor ar fi lipsit de conţinut, din moment ce toate hotărârile secţiilor ar fi cenzurate de Plen. Potrivit Constituţiei, secţiile acţionează ca instanţă de judecată doar în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, iar în celelalte domenii hotărârile pronunţate au caracterul unor acte administrative obişnuite, care se atacă, potrivit dispoziţiilor legale, la instanţa de judecată competentă. 52. Cu privire la dispoziţiile care reglementează procedura aplicabilă în materie disciplinară, se arată că dispoziţiile Codului de procedură civilă nu sunt aplicabile în integralitatea lor în procedura care se desfăşoară în faţa secţiilor în materie disciplinară, ci, în temeiul art. 49 alin. (14) din legea criticată, vin în completarea dispoziţiilor ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare cuprinse în lege, „în măsura în care nu sunt incompatibile“ cu această procedură. 53. În ceea ce priveşte susţinerea că inadmisibilitatea cererilor de intervenţie accesorie în procedura disciplinară ar conduce la aberaţii procedurale în faţa instanţei de cenzură competente, se arată că norma criticată are ca obiect de reglementare procedura disciplinară în faţa secţiilor CSM, iar nu regimul căii de atac a recursului împotriva hotărârii de sancţionare disciplinară, care rămâne supus prevederilor art. 51 din lege şi Codului de procedură civilă. Pe de altă parte, în stabilirea soluţiei criticate care a urmărit o soluţionare mai rapidă a judecăţii disciplinare în faţa secţiilor, prin simplificarea cadrului procesual, durata acesteia, în anumite situaţii, generând preocuparea unor organisme europene, s-a ţinut seama şi de faptul că interesul unui terţ de a interveni într-o cauză disciplinară aflată pe rolul unei secţii a CSM nu ar putea fi, de principiu, justificat, raportat la trăsăturile specifice ale intervenţiei accesorii, astfel cum au fost subliniate în mod tradiţional de doctrină. 54. Referitor la procedura de soluţionare a cererii de recuzare, se arată că prin legea adoptată de către Parlament s-au prevăzut în mod expres situaţiile în care recuzarea membrilor secţiilor în materie disciplinară este admisibilă. Întrucât numărul membrilor secţiilor CSM în materie disciplinară este stabilit de Constituţie, neexistând posibilitatea înlocuirii sau numirii altor membri, astfel că incidentele procedurale referitoare la recuzarea unuia sau mai multor membri ai secţiei în materie disciplinară nu pot fi soluţionate de un alt complet de judecată sau de o instanţă ierarhic superioară, potrivit prevederilor de drept procesual, soluţia cuprinsă în norma criticată este de natură să permită soluţionarea cererilor de recuzare cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate cerute de lege. 55. În ceea ce priveşte invocarea motivelor de nulitate doar până la primul termen de judecată cu procedura completă, se arată că, preluând o soluţie consacrată de legea procesuală franceză, art. 178 alin. (5) din Codul de procedură civilă stabileşte că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca. Pe de altă parte, potrivit art. 51 alin. (4) din legea criticată, recursul, calea de atac împotriva hotărârilor pronunţate de secţii în materie disciplinară, a fost calificat expres ca având un caracter devolutiv. Această cale de atac este una efectivă, devolutivă, care asigură toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi ale unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare. 56. Referitor la posibilitatea schimbării încadrării juridice, se arată că procedura din lege se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, aşa cum este şi firesc într-o procedură vizând abateri disciplinare [art. 49 alin. (14) din legea criticată], nu cu acelea ale Codului de procedură penală. Spre deosebire de dreptul comun în materie, reprezentat de Codul muncii, legea enumeră exhaustiv abaterile pentru care judecătorii şi procurorii răspund disciplinar, fiind consacrat sistemul tipizării sau standardizării abaterilor disciplinare. Este deci posibil ca în judecata disciplinară în faţa secţiei, în raport cu probele administrate, membrii acesteia să aprecieze că o faptă săvârşită de magistrat cu vinovăţie, prin care sunt încălcate sau sunt nesocotite una sau mai multe obligaţii profesionale stabilite în sarcina sa, să se încadreze în tiparul juridic al unei alte abateri disciplinare decât cea reţinută în actul de exercitare a acţiunii disciplinare. În toate cazurile însă, pentru respectarea dreptului la apărare, norma stabileşte că instanţa disciplinară este obligată să pună în discuţia părţilor schimbarea încadrării, iar, la solicitarea acestora, să le acorde un termen pentru a depune concluzii scrise cu privire la schimbarea de încadrare. Întrucât judecata disciplinară este limitată la aceleaşi fapte pentru care s-a desfăşurat cercetarea disciplinară, imputată aceleiaşi persoane, nu se poate reţine contrarietatea normei criticate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 57. Cu privire la posibilitatea Inspecţiei Judiciare de a face recurs împotriva hotărârii secţiei de respingere a acţiunii disciplinare, se arată că această posibilitate a existat încă din anul 2004 şi, prin raportare chiar la opiniile Comisiei de la Veneţia, ale cărei acte nu au forţă juridică obligatorie, ci un caracter de recomandare, se poate observa că aceasta nu a respins de plano posibilitatea ca o altă parte decât magistratul vizat să atace soluţia dată de consiliul judiciar în materie disciplinară. Astfel, la paragraful 84 din Opinia nr. CDL-AD(2014)006 se arată că „articolul 40 prevede că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pot fi atacate la Curtea Supremă de Justiţie «de către persoanele care au depus plângeri, inspecţia judiciară sau judecătorul în cauză». Nu este clar de ce ar trebui să i se permită Inspecţiei Judiciare să facă apel. Posibilitatea de a face apel ar trebui recunoscută doar părţilor în cauză - reclamantului şi judecătorului în cauză“. Se mai arată că părţile în procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare de către secţia corespunzătoare sunt Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, şi magistratul în cauză. De aceea, persoana care a depus plângerea (sesizarea) împotriva magistratului nu poate declara recurs împotriva hotărârii date de secţie în materie disciplinară. 58. Referitor la instituirea unui termen de prescripţie specială a răspunderii disciplinare, prevăzut la art. 53 alin. (2) din legea criticată, se arată că aspectele esenţiale privind răspunderea disciplinară a magistraţilor, cum sunt, fără a se limita la acestea, procedura angajării acesteia, posibilitatea suspendării din funcţie a magistratului pe durata procedurii disciplinare, procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare de către instanţa disciplinară, termenele de prescripţie şi de decădere incidente în această materie, modalitatea de contestare a hotărârii de sancţionare, sunt reglementate prin legea criticată. Cu caracter de noutate, prin dispoziţiile art. 53 din legea contestată s-au prevăzut faptul că, pe durata soluţionării de către instanţă a cauzelor, termenul de 2 ani se suspendă, precum şi faptul că răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor se prescrie în termen de 4 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare, termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare se suspendă pe întreaga durată a suspendării judecăţii acţiunii disciplinare şi că răspunderea disciplinară se prescrie, oricâte suspendări ar interveni, dacă termenul de 4 ani este depăşit cu încă un an. Aşadar, ca element de noutate, legea a reglementat, din raţiuni obiective, faptul că, pe durata contestării la instanţa competentă a rezoluţiilor de clasare şi de respingere a sesizărilor emise de Inspecţia Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, termenul de exercitare a acţiunii disciplinare se suspendă (întrucât ca urmare a soluţionării acestor cauze se poate ajunge finalmente la exercitarea acţiunii disciplinare, contrar soluţiei iniţiale îmbrăţişate de Inspecţia Judiciară); totodată, pentru a-l proteja pe magistrat de durata excesivă a unor proceduri disciplinare ce pot constitui un factor de presiune asupra acestuia, legea a reglementat, tot ca element de noutate, prescripţia răspunderii disciplinare, stabilind că aceasta se prescrie în termen de 4 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare, precum şi faptul că răspunderea disciplinară se prescrie, oricâte suspendări ale judecăţii acţiunii disciplinare în faţa secţiei ar interveni, dacă termenul de 4 ani este depăşit cu încă un an. Nu se poate susţine, raportat la intenţia de reglementare, că am fi în prezenţa unei majorări de o manieră excesivă a termenului de prescripţie în materie. 59. Referitor la criticile privind crearea unui statut special membrilor CSM, prin raportare la art. 133 alin. (1) şi art. 1 alin. (1) şi (3) din Constituţie, se arată că art. 57 alin. (3) din lege constituie un mecanism de administrare a responsabilităţii membrilor aleşi ai CSM. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, că nu trebuie negat dreptul adunărilor generale ale instanţelor care desemnează un membru în CSM de a-l revoca pe acesta, însă revocarea trebuie să opereze în condiţii clar stabilite prin lege, atât sub aspectul motivelor, cât şi al procedurii. Procedura de revocare propusă cuprinde garanţiile necesare privind exercitarea şi asigurarea dreptului la apărare al membrilor aleşi în cauză. Însă, pentru ca un astfel de mecanism de revocare să nu poată constitui o ameninţare la adresa independenţei şi imparţialităţii membrilor aleşi ai CSM şi ca măsură de protecţie a mandatului, legea a stabilit condiţii mai restrictive pentru revocarea în caz de îndeplinire defectuoasă sau neîndeplinire culpabilă a atribuţiilor ce decurg din calitatea de membru al CSM. 60. În ceea ce priveşte posibilitatea revocării de către Plen a membrilor CSM aleşi de Senat, se arată că această posibilitate a existat de principiu în Legea nr. 317/2004 încă de la data adoptării sale. Aşadar, în toate cazurile de revocare a unui membru ales al CSM (fără a fi făcută vreo distincţie, deci şi pentru membri aleşi reprezentanţi ai societăţii civile), decizia de revocare era atributul Plenului, iar nu al Senatului, în acest mod, asigurându-se evitarea oricărei intruziuni de natură politică în activitatea organului constituţional al autorităţii judecătoreşti, protejându-se independenţa şi imparţialitatea acestor membri aleşi ai CSM. 61. Referitor la dispoziţiile art. 59 alin. (3) din legea analizată, se arată că soluţia legislativă criticată are în vedere vacantarea funcţiei în ultimul an de mandat - moment care se poate plasa chiar în proximitatea expirării mandatului - şi este justificată de procedura relativ complexă de alegere a membrilor CSM; în ceea ce priveşte lipsa de reprezentativitate a noului membru, este de observat că această cerinţă este respectată prin numărul de voturi obţinut de acesta în cadrul alegerilor desfăşurate potrivit legii. În plus, având în vedere că, aşa cum a stabilit Curtea Constituţională prin Decizia nr. 374 din 2 iunie 2016, funcţia de membru al CSM ar urma să fie exercitată doar pentru restul de mandat rămas, acest fapt ar putea ridica serioase probleme legate de asigurarea unei reale competiţii electorale. 62. La dosar, 4 persoane fizice, în calitate de cetăţeni, au depus memorii amicus curiae prin care susţin neconstituţionalitatea Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, documentele depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 63. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 17 octombrie 2022. Având în vedere că autorii sesizării de neconstituţionalitate aduc critici de neconstituţionalitate extrinsecă, precum şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată că obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 8 alin. (3), art. 14 alin. (3) şi (4), art. 22 alin. (3), art. 27 alin. (2), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 40, art. 41, art. 49 alin. (5) şi (7)-(9), art. 51 alin. (3), art. 53 alin. (2), art. 57 alin. (4) şi (6) şi art. 59 alin. (3) din aceasta. 64. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legii criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), care consacră statul de drept şi democratic, cu referire la valoarea dreptăţii, ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia, „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 69 privind mandatul reprezentativ, ale art. 75 privind sesizarea Camerelor, ale art. 76 privind adoptarea legilor şi a hotărârilor, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, ale art. 133 privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, ale art. 134 privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. 65. Analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că are obligaţia verificării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în această ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 247 din 4 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 31 mai 2022, paragraful 15). 66. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că obiecţia, care formează obiectul Dosarului nr. 2.349A/2022, îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, aceasta fiind formulată de 57 de deputaţi, care au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori. 67. Sub aspectul termenului de sesizare, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la data de 20 octombrie 2022. Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 17 octombrie 2022, în procedură de urgenţă [solicitată de către Guvern conform art. 76 alin. (3) din Constituţie şi aprobată], a fost depusă la secretarul general al Senatului pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale la aceeaşi dată, iar la secretarul general al Camerei Deputaţilor la data de 19 octombrie 2022 şi, ulterior, la data de 21 octombrie 2022, a fost trimisă la Preşedintele României pentru promulgare. Potrivit art.15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile.“ Ţinând cont de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi având în vedere că legea care formează obiectul controlului de constituţionalitate a fost adoptată în procedură de urgenţă, a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 19 octombrie 2022, fiind trimisă la promulgare la data de 21 octombrie 2022, iar sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 20 octombrie 2022, Curtea constată că este îndeplinită cerinţa privind termenul de sesizare a Curţii Constituţionale. Aşa cum a reţinut Curtea la paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie, însă condiţionat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile cu privire la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, sesizarea Curţii va fi respinsă ca inadmisibilă. Având în vedere că legea criticată a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale la data de 19 octombrie 2022, iar Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 20 octombrie 2022, Curtea constată că obiecţia a fost formulată în interiorul termenului prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aspect ce se încadrează în prima ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018. 68. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că aceasta vizează o lege nepromulgată, şi anume Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, adoptată în procedură de urgenţă de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 17 octombrie 2022. 69. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 70. Referitor la parcursul legislativ al legii criticate, Curtea reţine că Proiectul de lege privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost supus spre adoptare, cu procedura de urgenţă prevăzută de art. 76 alin. (3) din Constituţie, şi înregistrat la Camera Deputaţilor (Pl-x nr. 442/2022), ca primă Cameră sesizată, la data de 1 septembrie 2022. Din analiza fişei legislative a proiectului de lege, reiese că procedura de urgenţă solicitată de Guvern a fost aprobată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor. Ulterior, proiectul de lege a fost trimis pentru raport la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru examinarea iniţiativelor legislative din domeniul justiţiei. La data de 19 septembrie 2022, această comisie a adoptat un raport favorabil, cu amendamente, iar la data de 20 septembrie 2022, proiectul de lege a fost dezbătut şi adoptat de Camera Deputaţilor. În aceeaşi zi, a fost înaintat şi înregistrat la Senat pentru dezbatere, iar la data de 21 septembrie 2022 a fost prezentat în Biroul permanent al Senatului, sub nr. L594/2022, procedura de urgenţă solicitată de iniţiator fiind aprobată. Ulterior, a fost trimis pentru raport la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru examinarea iniţiativelor legislative din domeniul justiţiei. La data de 17 octombrie 2022, această comisie a adoptat raportul favorabil, cu amendamente, proiectul de lege fiind înscris pe ordinea de zi din aceeaşi zi şi adoptat de către Senat, în calitate de Cameră decizională. Ulterior, legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii acesteia, iar la data de 21 octombrie 2022 a fost trimisă la promulgare. 71. În ceea ce priveşte modificările şi completările legislative aduse prin legea criticată, Curtea reţine, cu titlu prealabil, că în expunerea de motive a proiectului de lege supusă controlului de constituţionalitate se precizează că, „prin Programul de guvernare 2021-2024, Guvernul României s-a angajat să asigure armonizarea legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea justiţiei cu principiile din instrumentele internaţionale ratificate de România, precum şi cu luarea în considerare a tuturor recomandărilor formulate în cadrul mecanismelor europene (MCV, GRECO, Comisia de la Veneţia, Raportul CE privind statul de drept) şi a deciziilor Curţii Constituţionale“ şi că „intrarea în vigoare a legilor justiţiei (legile privind statutul judecătorilor şi procurorilor, privind organizarea judiciară şi privind Consiliul Superior al Magistraturii) constituie jalon în Planul naţional de redresare şi rezilienţă (PNRR) al României“. 72. Faţă de cadrul legislativ actual, legea supusă controlului de constituţionalitate aduce următoarele modificări şi completări principale: în ceea ce priveşte alegerea membrilor judecători şi procurori ai Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), se elimină soluţia conform căreia, dacă niciunul dintre candidaţi nu obţine majoritate de voturi, se organizează turul doi al alegerilor, la care participă judecătorii şi procurorii clasaţi pe primele locuri; referitor la cvorumul şedinţelor Plenului CSM, legea criticată stabileşte faptul că lucrările acestuia se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri, însă, dacă nu se realizează acest cvorum, la următoarea convocare lucrările Plenului se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor acestuia; cu privire la procedura disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, legea criticată prevede extinderea sferei titularilor acţiunii disciplinare cu preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) şi cu procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ), revenindu-se, astfel, parţial la soluţia legislativă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii; se introduc norme procedurale referitoare la soluţionarea acţiunilor disciplinare de către secţiile CSM [potrivit cărora: excepţia conexităţii se poate invoca din oficiu sau de către părţi la primul termen de judecată cu procedura completă şi se soluţionează prin încheiere motivată; nu este admisibilă formularea unor cereri de intervenţie accesorie; secţia competentă în materie disciplinară este obligată să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de acestea, potrivit legii, sau invocate din oficiu; secţia competentă în materie disciplinară poate, din oficiu sau la solicitarea părţilor, să schimbe încadrarea juridică a abaterilor disciplinare pentru care s-a dispus exercitarea acţiunii disciplinare; cererea de recuzare a membrilor secţiilor în materie disciplinară este admisibilă numai în cazurile prevăzute de lege; membrii secţiilor participă la şedinţele secţiilor în materie disciplinară, cu excepţia situaţiilor în care acţiunea disciplinară îi vizează pe aceştia, soţul sau rudele lor până la gradul al IV-lea, inclusiv; toate motivele de nulitate a acţiunii disciplinare se invocă, sub sancţiunea decăderii, la primul termen de judecată cu procedura completă; păstrându-se soluţia actuală, conform căreia, pe durata procedurii disciplinare, secţia corespunzătoare a CSM, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune, în condiţiile stabilite de lege, suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, legea a prevăzut că durata suspendării din funcţie dispuse în aceste condiţii nu poate depăşi 6 luni, la împlinirea acestui termen suspendarea încetând de drept; în cazul în care secţia corespunzătoare, soluţionând acţiunea disciplinară, aplică sancţiunea disciplinară a suspendării din funcţie, prin aceeaşi hotărâre se deduce durata suspendării din funcţie din durata sancţiunii disciplinare aplicate; hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcţie se redactează, obligatoriu, la momentul pronunţării şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, iar până la data comunicării hotărârii judecătorului sau procurorului vizat aceasta nu produce efecte în ceea ce priveşte cariera şi drepturile acestuia; aceeaşi soluţie legislativă este aplicabilă şi în cazul în care secţia dispune suspendarea din funcţie a magistratului în perioada cuprinsă între data pronunţării hotărârii secţiei corespunzătoare de aplicare a sancţiunii disciplinare a excluderii din magistratură şi data eliberării din funcţie]; referitor la statutul membrilor CSM care au calitatea de reprezentanţi ai societăţii civile, legea criticată stabileşte că această calitate este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior şi a calităţii de expert în proiecte cu finanţare externă în domeniul justiţiei; în ceea ce priveşte Inspecţia Judiciară, legea criticată prevede existenţa unui colegiu de conducere al Inspecţiei Judiciare, care urmează a îndeplini o serie de atribuţii decizionale în ceea ce priveşte activitatea acesteia, reglementează atribuţiile adunării generale a inspectorilor judiciari, prevede că Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare şi Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie se aprobă de Plenul CSM, instituie norme privind numirea în funcţie prin concurs organizat de CSM a inspectorului-şef, a inspectorului-şef adjunct, a directorului Direcţiei de inspecţie pentru judecători, a directorului Direcţiei de inspecţie pentru procurori şi a inspectorilor judiciari, precum şi norme referitoare la desfăşurarea probelor de concurs, comisiile de concurs, evaluarea şi notarea candidaţilor, contestarea rezultatelor etc.; referitor la revocarea din funcţie a inspectorului-şef, a inspectorului-şef adjunct şi a celor doi directori, legea stabileşte condiţiile şi procedura în care aceştia sunt revocaţi din funcţie de Plenul CSM. De asemenea, legea stabileşte ordinea de prioritate pentru interimatul funcţiei de inspector-şef şi de inspector-şef adjunct. 73. Curtea reţine că, la nivel constituţional, CSM este reglementat în secţiunea a 3-a (art. 133 - Rolul şi structura şi art. 134 - Atribuţii) din capitolul VI - Autoritatea judecătorească al titlului III - Autorităţile publice din Legea fundamentală, iar, potrivit art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie, CSM „este garantul independenţei justiţiei“ şi „îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare“ a judecătorilor şi procurorilor. La nivel legal, în prezent, organizarea şi funcţionarea CSM sunt reglementate de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, modificată şi completată prin Legea nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 8 octombrie 2018, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 16 octombrie 2018, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 20 februarie 2019. La nivel infralegal, normele de lege privind activitatea CSM sunt explicitate prin acte administrative cu caracter normativ, cum sunt Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1073/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1044 din 10 decembrie 2018, prin care s-a aprobat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, sau Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 327/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 14 septembrie 2005, prin care s-a aprobat Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. 74. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate, referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine că autorii acesteia susţin, în esenţă, că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 69 alin. (2), ale art. 75, ale art. 76 alin. (3) şi ale art. 148 din Constituţie, deoarece, pe de o parte, a fost avizată de comisia specială raportoare în data de 17 octombrie 2022 şi în aceeaşi zi a fost dezbătută şi aprobată în şedinţa Senatului, fără respectarea termenului de 3 zile prevăzut de regulamentele parlamentare, iar, pe de altă parte, a fost adoptată fără a se aştepta avizul Comisiei de la Veneţia. 75. Cu privire la critica referitoare la nerespectarea termenului de cel puţin 3 zile între data difuzării raportului şi data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Parlamentului, termen prevăzut atât de Regulamentul Camerei Deputaţilor, cât şi de Regulamentul Senatului, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată în procedură de urgenţă, solicitată de iniţiator şi aprobată de Parlament, în conformitate cu prevederile art. 76 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora, „La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de lege sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere“. Referitor la termenele stabilite în regulamentele parlamentare în cadrul procedurii de adoptare a legilor, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 10 iunie 2022, paragraful 67, următoarele: ca regulă, intervalele de timp stabilite prin Regulament, sub forma termenelor minime sau maxime, sunt un element caracteristic procedurii de adoptare a legilor în procedură generală/comună (art. 75 din Constituţie), iar, ori de câte ori se doreşte comprimarea acestor termene, trebuie să se apeleze la procedura de urgenţă de adoptare a legilor [art. 76 alin. (3) din Constituţie]. 76. Având în vedere critica autorilor sesizării, Curtea constată că, în cauză, ceea ce se invocă în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune care ţine de aplicarea regulamentelor parlamentare în cazul adoptării unei legi aflate în procedura de urgenţă. Analizând o critică similară, potrivit căreia raportul comisiei speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar, cu nerespectarea termenului, prevăzut de Regulamentul Camerei Deputaţilor, de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, fapt care ar aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragraful 267, Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 214-216, sau Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragraful 45, că nerespectarea termenului de depunere a raportului constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. Cu alte cuvinte, obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a legii. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională, aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012). 77. Aceste considerente menţionate la paragraful anterior sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză, deoarece au vizat o lege aflată în procedură de urgenţă, aprobată ca atare, astfel că, prin respectarea art. 76 alin. (3) din Constituţie, termenele au putut fi scurtate, iar modul în care au fost comprimate şi intervalele de timp rezultate sunt chestiuni de aplicare a regulamentelor parlamentare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, precitată, paragraful 63). Or, aşa cum a stabilit Curtea în mod constant în jurisprudenţa sa, nu este de competenţa Curţii Constituţionale verificarea modului în care au fost aplicate prevederile regulamentare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1995, Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 18, Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2016, paragrafele 33 şi 34, sau Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 116). 78. Curtea reţine însă că invocarea de către autorii obiecţiei de neconstituţionalitate a considerentelor care au condus la soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, precitată, nu are relevanţă în prezenta cauză. Astfel, aşa cum a precizat Curtea la paragraful 70 al deciziei menţionate, cu toate că procedura de urgenţă nu a fost cerută/aprobată, procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate a fost una de urgenţă (deoarece constituirea comisiei permanente de întocmire a raportului, întocmirea raportului în paralel cu desfăşurarea lucrărilor plenului/în pauza luată, luarea unei pauze a plenului pentru a permite finalizarea raportului şi adoptarea legii au avut loc în aceeaşi şedinţă a plenului Camerei parlamentare), ceea ce a condus la nerespectarea dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din Constituţie. 79. Or, spre deosebire de această situaţie, în cauza de faţă, din analiza parcursului legislativ al Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii, rezultă că procedura de urgenţă a fost solicitată de către iniţiator şi aprobată de către Parlament, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (3) din Constituţie, astfel că susţinerea privind încălcarea procedurii de adoptare a legii criticate, prin raportare la dispoziţiile constituţionale, este neîntemeiată. 80. Cu privire la critica referitoare la adoptarea legii fără avizul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), Curtea reţine că acest aviz se emite în temeiul competenţei principale a Comisiei de la Veneţia, aceea de a oferi statelor membre solicitante consiliere legală, sub forma opiniilor legale/avizelor exprimate cu privire la proiecte de acte normative sau legislaţie aflată în vigoare, care este supusă revizuirii. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragrafele 54 şi 55, sau prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, paragraful 64, sesizarea Comisiei de la Veneţia se realizează de statul membru (parlamentul naţional, guvernul sau şeful statului), în temeiul art. 3 pct. 2 din Statutul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, adoptat de Comitetul de Miniştri la 21 februarie 2002, la cea de-a 78-a Reuniune a Miniştrilor adjuncţi. Curtea constată că problema ridicată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate - adoptarea unei legi fără a se aştepta avizul solicitat Comisiei de la Veneţia - nu constituie o problemă de constituţionalitate a actului normativ astfel adoptat, ci una de oportunitate a adoptării legii criticate. Astfel, recomandările formulate de forul internaţional ar fi putut fi utile legiuitorului, în procedura parlamentară de elaborare sau modificare a cadrului legislativ, Curtea Constituţională fiind abilitată la efectuarea unui control de conformitate a actului normativ adoptat de Parlament cu Legea fundamentală, şi nicidecum la verificarea oportunităţii unei soluţii legislative sau a alteia, aspecte care intră în marja de apreciere a legiuitorului, în cadrul politicii sale în materia legilor justiţiei (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 357 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 8 iunie 2018, paragrafele 15 şi 16, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragrafele 29 şi 30). Or, potrivit competenţei sale constituţionale, Curtea nu se poate pronunţa decât asupra aspectelor care ţin de constituţionalitatea actului normativ criticat şi, prin urmare, nu poate primi critica privind neconstituţionalitatea legii adoptate în lipsa avizului Comisiei de la Veneţia. 81. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă ce vizează procedura de alegere a membrilor CSM, procedură prevăzută de art. 8-18 din legea supusă controlului de constituţionalitate, autorii sesizării susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 8 alin. (3) şi ale art. 14 alin. (3) şi (4) contravin prevederilor art. 133 alin. (2) lit. a) din Constituţie, potrivit cărora 14 dintre membrii CSM sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor, prin faptul că nu au dreptul de a candida toţi magistraţii, ci doar judecătorii sau procurorii desemnaţi pentru a candida, prin faptul că este ales magistratul care întruneşte cel mai mare număr de voturi (iar nu cel care întruneşte votul majorităţii) şi prin faptul că, în cazul în care au fost votate mai puţine sau mai multe persoane, votul este nul, magistraţii fiind, astfel, obligaţi să voteze exact numărul de membri ai CSM. 82. Curtea reţine că dispoziţiile art. 8 alin. (3) şi ale art. 14 alin. (3) şi (4) din legea criticată au următorul cuprins: - Art. 8 alin. (3): „Sunt aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de la Direcţia Naţională Anticorupţie ori de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care au obţinut cel mai mare număr de voturi în adunările generale.“; – Art. 14 alin. (3) şi (4): "(3) În procedura de alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, fiecare judecător şi procuror votează un număr maxim de candidaţi egal cu numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, care reprezintă categoria de instanţe sau parchete la nivelul cărora judecătorul sau, după caz, procurorul îşi desfăşoară activitatea.(4) În cazul în care au fost votate mai puţine sau mai multe persoane decât cele prevăzute la alin. (3), votul este nul.“" 83. Curtea constată că aceste dispoziţii fac parte din secţiunea a 2-a - Alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii din capitolul I - Organizarea Consiliului Superior al Magistraturii din titlul II - Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi reglementează atât procedura de desemnare a candidaţilor, cât şi procedura de alegere propriu-zisă a membrilor CSM, judecători şi procurori. Legea criticată elimină soluţia legislativă cuprinsă în Legea nr. 317/2004 conform căreia, dacă niciunul dintre candidaţi nu obţine majoritate de voturi, se organizează turul doi al alegerilor la care participă judecătorii şi procurorii clasaţi pe primele locuri. Totodată, legea criticată prevede că sunt desemnaţi a candida judecătorii şi procurorii care obţin cel mai mare număr de voturi în adunările generale şi că, în procedura de alegere a membrilor CSM, fiecare judecător şi procuror votează un număr maxim de candidaţi egal cu numărul membrilor CSM, care reprezintă categoria de instanţe sau parchete la nivelul cărora judecătorul sau, după caz, procurorul îşi desfăşoară activitatea, iar, în cazul în care au fost votate mai puţine sau mai multe persoane, votul este nul. Aşa cum rezultă din expunerea de motive a proiectului de lege, modificarea propusă este de natură să asigure atât simplificarea procesului de alegere a judecătorilor şi procurorilor ca membri ai CSM, cât şi reprezentativitatea acestora în rândul corpului electoral al magistraţilor, având în vedere regula că adunările generale sunt legal constituite în prezenţa majorităţii judecătorilor sau, după caz, a procurorilor în funcţie. 84. Referitor la structura CSM, Curtea reţine că, potrivit art. 133 alin. (2) din Constituţie, acesta este alcătuit din 19 membri, din care: 9 judecători şi 5 procurori, care compun cele două secţii ale CSM, una pentru judecători şi una pentru procurori, 2 reprezentanţi ai societăţii civile, preşedintele ÎCCJ, ministrul justiţiei şi procurorul general al PÎCCJ. Aşadar, CSM este format din 3 categorii de membri: magistraţi aleşi în adunările generale ale magistraţilor, reprezentanţi ai societăţii civile desemnaţi de Senat şi membri de drept, şi anume ministrul justiţiei, preşedintele ÎCCJ şi procurorul general al PÎCCJ. Membrii aleşi ai CSM îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 22 aprilie 2013). Ţinând cont de dispoziţiile constituţionale ale art. 133 alin. (2) lit. a), potrivit cărora 14 dintre membrii CSM „sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor“, rezultă că singura cerinţă constituţională referitoare la procedura de alegere a membrilor CSM este ca aceştia să fie aleşi în adunările generale ale magistraţilor, raţiunea fiind asigurarea reprezentativităţii. 85. Prin urmare, Curtea reţine că, referitor la celelalte aspecte privind atât procedura de desemnare a candidaţilor, cât şi procedura de alegere a membrilor CSM, Parlamentul, în virtutea rolului său constituţional, consacrat de art. 61 alin. (1) din Constituţie, de autoritate legiuitoare a ţării, este liber să aprecieze asupra oportunităţii sistemului de alegere şi de vot în adunările generale ale judecătorilor sau ale procurorilor, fără ca prin aceasta să aducă atingere dispoziţiilor constituţionale. Astfel, eliminarea soluţiei legislative privind organizarea turului doi al alegerilor la care participau judecătorii şi procurorii clasaţi pe primele locuri, soluţie legislativă cuprinsă de actuala Lege nr. 317/2004, nu are ca efect încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 133. De asemenea, soluţia legislativă potrivit căreia este ales magistratul care întruneşte cel mai mare număr de voturi (iar nu cel care întruneşte votul majorităţii), precum şi soluţia legislativă potrivit căreia, în cazul în care au fost votate mai puţine sau mai multe persoane, votul este nul, magistraţii fiind, astfel, obligaţi să voteze exact numărul de membri ai CSM, reprezintă opţiuni ale legiuitorului, care intră în marja sa de apreciere, fără a contraveni dispoziţiilor sau principiilor constituţionale. Având în vedere că, potrivit prevederilor legii criticate, judecătorii sau procurorii membri ai CSM sunt aleşi în adunările generale ale judecătorilor sau, după caz, ale procurorilor şi că, potrivit art. 14 alin. (1) din legea criticată, în procedura de desemnare a candidaţilor şi de alegere a membrilor CSM, ca regulă, adunările generale sunt legal constituite în prezenţa majorităţii judecătorilor sau, după caz, a procurorilor în funcţie, Curtea constată că este respectată cerinţa constituţională cuprinsă de art. 133 alin. (2) lit. a) privind alegerea membrilor CSM. De altfel, procedura descrisă de legea criticată se aplică pentru viitor. În concluzie, criticile privind neconstituţionalitatea procedurii de alegere a membrilor CSM, prin raportare la art. 133 din Constituţie, sunt neîntemeiate. 86. Referitor la prevederile art. 22 alin. (3) din legea criticată, autorii sesizării susţin că acestea contravin dispoziţiilor art. 134 alin. (4) din Constituţie, deoarece atribuţiile CSM pot fi stabilite doar prin lege şi prin Constituţie, iar formularea prea generală a textului creează premisele unor repartizări de atribuţii, mai ales, unor excluderi ale unor membri de la luarea anumitor decizii. 87. Curtea reţine că, potrivit art. 22 alin. (3) din legea criticată, „În termen de 60 zile de la şedinţa de constituire a Consiliului Superior al Magistraturii se stabilesc atribuţiile şi responsabilităţile fiecărui membru permanent, pe domenii de activitate“. 88. Referitor la critica de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceeaşi soluţie legislativă se regăseşte în art. 22 alin. (3) Legea nr. 317/2004, potrivit căruia „În termen de 15 zile de la şedinţa de constituire a Consiliului Superior al Magistraturii se stabilesc atribuţiile şi responsabilităţile fiecărui membru permanent, pe domenii de activitate“, elementul de noutate adus de legea criticată fiind prelungirea termenului de la 15 zile la 60 de zile de la şedinţa de constituire a CSM. Aşadar, Curtea constată că textul de lege criticat este clar şi precis, prevăzând că, într-un termen rezonabil de la şedinţa de constituire a CSM, se stabilesc atribuţiile şi responsabilităţile fiecărui membru permanent, pe domenii de activitate, fiind evident că textul vizează atribuţiile CSM astfel cum sunt acestea stabilite prin Constituţie şi prin legea sa organică. Referitor la critica privind posibilitatea excluderii unor membri de la luarea anumitor decizii, Curtea constată că aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci una de aplicare a legii. 89. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea autorităţii CSM, ca organism colegial, de a lua decizii, prin raportare la art. 133 alin. (1) din Constituţie, prima critică de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 27 alin. (2) din legea criticată, autorii sesizării susţinând că cvorumul de şedinţă poate coborî de la 15 membri la majoritatea membrilor, diferenţa între cele două praguri fiind nejustificat de mare, raportat la importanţa hotărârilor dezbătute. 90. Curtea reţine că, potrivit art. 27 alin. (2) din legea criticată, „Lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri. Dacă nu se realizează acest cvorum, la următoarea convocare, dar nu mai devreme de 24 de ore, pentru discutarea aceleiaşi ordini de zi, lucrările Plenului se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor acestuia“. 91. Referitor la această critică, Curtea constată că textul criticat instituie o excepţie de la regula desfăşurării lucrărilor Plenului CSM în prezenţa a cel puţin 15 membri, regulă existentă şi în actualul cadru legislativ - art. 27 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Aşa cum rezultă din expunerea de motive a proiectului de lege, această soluţie legislativă - potrivit căreia, în ipoteza în care nu se realizează acest cvorum, la următoarea convocare, dar nu mai devreme de 24 de ore, pentru discutarea aceleiaşi ordini de zi, lucrările Plenului se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor acestuia, adică în prezenţa a 10 membri - a fost introdusă „pentru evitarea unor blocaje instituţionale în activitatea Plenului CSM“. Curtea constată, pe de o parte, că Legea fundamentală nu prevede o anumită condiţie de cvorum cu privire la activitatea CSM, iar, pe de altă parte, că legiuitorul a păstrat regula desfăşurării activităţii lucrărilor Plenului CSM în prezenţa a cel puţin 15 membri, însă a introdus şi un remediu pentru eventualele situaţii de blocaj instituţional, fără ca prin aceasta să afecteze rolul CSM de garant al independenţei justiţiei, rol consacrat de art. 133 alin. (1) din Constituţie. 92. O altă critică de neconstituţionalitate referitoare la activitatea Plenului CSM vizează dispoziţiile art. 29 alin. (1) din legea criticată, autorii sesizării susţinând că membrii Plenului/secţiilor hotărăsc situaţiile în care şedinţele nu sunt publice, deşi legea ar trebui să fie cea care stabileşte criteriile, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 93. Curtea reţine că, potrivit art. 29 alin. (1) din legea criticată, „Lucrările plenului şi ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice. Şedinţele secţiilor în care se soluţionează cererile privind încuviinţarea percheziţiei, reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu, controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune cu privire la judecători ori procurori, precum şi cele ce privesc audierile şi deliberările în materie disciplinară nu sunt publice“. 94. Referitor la această critică, Curtea constată că regula constă în publicitatea şedinţelor CSM. Totodată, legiuitorul a permis şi posibilitatea ca şedinţele să nu fie publice, însă membrii Plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice. De asemenea, legea prevede că şedinţele secţiilor în care se soluţionează cererile privind încuviinţarea percheziţiei, reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu, controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune cu privire la judecători ori procurori, precum şi cele care privesc audierile şi deliberările în materie disciplinară nu sunt publice. Astfel, Curtea constată că legea prevede anumite ipoteze în care şedinţele secţiilor nu sunt publice, iar, pe lângă acestea, membrii Plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, şi alte situaţii în care şedinţele nu sunt publice. 95. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale privind dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, în principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală, şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Totodată, prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 şi 23, Curtea Constituţională s-a referit la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. 96. Aplicând aceste considerente la textul de lege criticat, care nu prevede toate situaţiile în care şedinţele Plenului sau ale secţiilor CSM nu sunt publice, Curtea constată că legiuitorul nu ar fi putut să prevadă, în mod exhaustiv, toate situaţiile care impun ca şedinţele să nu fie publice, astfel că a atribuit Plenului sau secţiilor CSM competenţa de a hotărî situaţiile în care şedinţele acestora nu sunt publice, fără ca prin aceasta să se încalce cerinţele privind calitatea actului normativ, şi anume claritatea şi previzibilitatea normei. 97. Referitor la critica ce vizează faptul că atribuţiile Plenului CSM sunt preluate de secţiile CSM, consecinţele fiind, pe de-o parte, diminuarea autorităţii hotărârilor organului decizional şi, pe de altă parte, crearea de nuclee de decizie mult mai puţin reprezentative şi afectarea unităţii şi coerenţei activităţii CSM, Curtea reţine că autorii sesizării susţin că dispoziţiile art. 31 alin. (1), ale art. 40 şi 41 din legea criticată încalcă prevederile art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie, în raport cu separarea competenţelor pe secţii şi cu lipsa unei căi de atac la Plenul CSM. 98. Curtea reţine că art. 40 din legea criticată stabileşte atribuţiile secţiilor referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, iar art. 41 stabileşte atribuţiile secţiilor referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor. Potrivit art. 31 alin. (1) din legea criticată, „Secţiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii au dreptul, respectiv obligaţia corelativă de a se sesiza, din oficiu, pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act de imixtiune în activitatea profesională sau în legătură cu aceasta, care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea, precum şi împotriva oricărui act care ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, secţiile Consiliului Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor. Sesizările privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său se soluţionează la cerere sau din oficiu de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii“. 99. Cu privire la aceste susţineri, Curtea reţine că atribuţiile CSM sunt reglementate în capitolul III din titlul II - Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii al legii criticate, capitol ce cuprinde 4 secţiuni, după cum urmează: secţiunea 1 - Dispoziţii comune (art. 31-35), secţiunea a 2-a - Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (art. 36-39), secţiunea a 3-a - Atribuţiile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii (art. 40-43) şi secţiunea a 4-a - Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor (art. 44-55). 100. Din analiza sistematică a dispoziţiilor criticate, precum şi ale art. 36-39 din legea criticată, Curtea reţine că Plenul CSM are atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor (prevăzute de art. 36), referitoare la admiterea în magistratură, la formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor (prevăzute de art. 37), la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor (prevăzute de art. 38), precum şi atribuţii în materie legislativă, şi anume adoptarea de regulamente şi hotărâri cu caracter normativ (prevăzute de art. 39). Totodată, Curtea reţine că secţiile CSM au atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor, precum şi atribuţii în materie disciplinară. 101. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, CSM „este garantul independenţei justiţiei“, iar, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, CSM „îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare“ a judecătorilor şi procurorilor. Din analiza acestor norme fundamentale, reiese că funcţionarea CSM în secţii nu încalcă arhitectura constituţională a acestei autorităţi colegiale. 102. Pronunţându-se în cadrul controlului de constituţionalitate a priori asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 417 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018, paragrafele 70 şi 71, că este firesc ca apărarea independenţei puterii judecătoreşti să fie realizată de secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru că numai judecătorii fac parte din puterea judecătorească, nu şi procurorii [a se vedea şi Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 88]. Prin urmare, nu există şi nu poate fi nicio confuzie între autoritatea judecătorească, noţiune ce cuprinde instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi CSM, şi puterea judecătorească, ce cuprinde numai instanţele judecătoreşti. De aceea, competenţa Plenului CSM va viza apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblu, ea angajându-se atunci când sunt afectate atât instanţele judecătoreşti, cât şi Ministerul Public, pe de o parte, sau CSM, pe de altă parte. În schimb, atunci când sunt afectate instanţele judecătoreşti sau Ministerul Public, competenţa va aparţine, firesc, secţiilor corespunzătoare. O asemenea soluţie legislativă constituie, de asemenea, o operaţiune de corelare de tehnică legislativă, întrucât pune în aplicare principiul consacrat la art. I pct. 1 [cu referire la art. 1 alin. (1)] din lege, potrivit căruia „cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorului“. Mai mult, întreaga lege stabileşte şi menţine dihotomia secţie de judecători - secţie de procurori în privinţa carierei acestora. O asemenea intervenţie legislativă, de natură să corecteze o lipsă de corelare a legii, nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă [a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 134]. 103. Curtea constată, aşadar, că separarea competenţelor decizionale referitoare la cariera magistraţilor nu afectează rolul constituţional al CSM de garant al independenţei justiţiei, astfel cum este consacrat în art. 133 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, faptul că textul art. 134 alin. (2) din Constituţie prevede expres că, în materie disciplinară, CSM îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, nu exclude posibilitatea legiuitorului organic de a stabili atribuţii în sarcina secţiilor CSM, în condiţiile în care art. 134 alin. (4) din Constituţie prevede că CSM îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. 104. Cât priveşte lipsa unei căi de atac la Plen a hotărârilor secţiilor CSM, Curtea constată că şi această susţinere este neîntemeiată, deoarece art. 29 alin. (6) din legea criticată prevede expres accesul liber la justiţie al persoanei interesate, reglementând posibilitatea atacării hotărârilor secţiilor privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a ÎCCJ. 105. Referitor la criticile de neconstituţionalitate privind procedura aplicabilă în materie disciplinară, autorii sesizării susţin că dispoziţiile art. 49 alin. (5) din legea criticată, care prevăd inadmisibilitatea cererilor de intervenţie accesorie în procedura disciplinară, conduc la aberaţii procedurale în faţa instanţei de cenzură competente, şi anume ÎCCJ, care judecă acţiunea disciplinară potrivit dreptului comun, încălcându-se, astfel, art. 1 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (2) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, deoarece, spre exemplu, asociaţiile profesionale ale judecătorilor sau procurorilor ale căror membri sunt supuşi unor proceduri disciplinare în faţa secţiilor CSM justifică un interes legitim pentru formularea unor astfel de cereri de intervenţie accesorie. 106. Curtea reţine că, potrivit art. 49 alin. (5) din legea criticată, „În procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii nu este admisibilă formularea unor cereri de intervenţie accesorie“. 107. În ceea ce priveşte asigurarea tuturor garanţiilor dreptului la un proces echitabil, în cadrul procedurii disciplinare a magistraţilor, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 127 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 8 aprilie 2011, Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragrafele 151-154, sau Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018. Prin această ultimă decizie, paragrafele 21 şi 22, Curtea a reţinut că, referitor la câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidenţa art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială. Astfel, garanţiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei) şi presupun respectarea principiului contradictorialităţii (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunţată în Cauza Baccichetti împotriva Franţei). Totodată, la paragraful 22 al Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, referitor la competenţa unor organisme profesionale de a judeca acţiuni disciplinare, Curtea a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a arătat că, în numeroase state ale Consiliului Europei, abaterile disciplinare sunt de competenţa acestor structuri, iar o asemenea atribuire de competenţă nu este contrară dispoziţiilor Convenţiei, care impune totuşi unul dintre următoarele sisteme: fie jurisdicţiile organismelor profesionale îndeplinesc exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, fie ele nu le îndeplinesc, şi atunci legea naţională trebuie să permită accesul la o instanţă judecătorească ce prezintă toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată în Cauza Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza Bryan împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 20 mai 1998, pronunţată în Cauza Gautrin şi alţii împotriva Franţei, Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Frankowicz împotriva Poloniei, şi Hotărârea din 29 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Chaudet împotriva Franţei). 108. Având în vedere acestea, Curtea a concluzionat, la paragraful 30 al Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanţă judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor şi a procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor CSM trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, acesta fiind şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie. În măsura în care acest „recurs“, prevăzut de dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este calificat drept calea extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, întrucât nu asigură un remediu efectiv, care să fie la dispoziţia unui magistrat sancţionat disciplinar, în faţa unei instanţe, aşa cum impun dispoziţiile art. 134 alin. (3) din Constituţie, jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 109. Ţinând cont de această jurisprudenţă, precum şi de ansamblul reglementărilor privind procedura disciplinară în faţa secţiilor CSM, reglementări cuprinse de legea criticată, Curtea constată că soluţia legislativă a inadmisibilităţii cererilor de intervenţie accesorie în faţa secţiilor CSM nu încalcă nici accesul liber la justiţie, nici dreptul la un proces echitabil şi nici principiul potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, atâta vreme cât, potrivit art. 51 alin. (4) din legea criticată, recursul declarat împotriva hotărârilor secţiilor CSM pronunţate în materie disciplinară este o cale devolutivă de atac, legiuitorul punând de acord, astfel, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale cu prevederile Constituţiei. 110. Referitor la critica privind încălcarea rolului asociaţiilor profesionale ale magistraţilor, care ar justifica un interes legitim în formularea unor cereri de intervenţie accesorie în procedura disciplinară din faţa secţiilor CSM, Curtea constată că soluţia legislativă criticată nu exclude formularea unor cereri de intervenţie accesorie în cadrul soluţionării recursului declarat împotriva hotărârilor secţiilor CSM pronunţate în materie disciplinară, recurs soluţionat de Completul de 5 judecători al ÎCCJ, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale dreptului la un proces echitabil. 111. Autorii sesizării de neconstituţionalitate mai susţin că dispoziţiile art. 49 alin. (7) din legea criticată sunt neclare, deoarece nu rezultă dacă se pronunţă asupra cererii de recuzare şi magistratul recuzat, situaţie în care textul criticat încalcă principiul echităţii. 112. Potrivit art. 49 alin. (7) din legea criticată, „Cererea de recuzare se soluţionează de secţia corespunzătoare în materie disciplinară, în aceeaşi compunere“. 113. Referitor la aceste susţineri, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, deoarece textul criticat este suficient de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, potrivit art. 49 alin. (6) din legea criticată, „Cererea de recuzare a membrilor secţiilor în materie disciplinară este admisibilă numai în următoarele situaţii: a) în cazul în care acţiunea disciplinară îi vizează pe aceştia, soţul sau rudele lor până la gradul al IV-lea, inclusiv; b) ori de câte ori, faţă de calitatea persoanei vizate de acţiunea disciplinară, imparţialitatea acestora ar putea fi afectată; c) în caz de conflict de interese“. Faptul că cererea de recuzare se soluţionează de secţia corespunzătoare în materie disciplinară, în aceeaşi compunere, are în vedere situaţia diferită a procedurii disciplinare în faţa secţiilor CSM, faţă de situaţiile de drept comun în care incidentele procedurale referitoare la recuzarea unuia sau mai multor membri ai completului de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată sau de o instanţă ierarhic superioară, potrivit prevederilor generale de drept procesual. Or, având în vedere că numărul membrilor secţiilor CSM în materie disciplinară este stabilit de art. 133 alin. (2) lit. a) din Constituţie, nu există posibilitatea înlocuirii unor membri, astfel că cererea de recuzare nu ar putea fi soluţionată de secţie, într-o altă compunere. 114. Autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin că art. 49 alin. (8) din legea criticată conduce la aberaţii procedurale în faţa instanţei de cenzură competente - ÎCCJ, care judecă potrivit dreptului comun recursul, încălcându-se regulile aplicabile celor două categorii de nulităţi, prevăzute de art. 178 din Codul de procedură civilă. 115. Potrivit art. 49 alin. (8) din legea criticată, „Toate motivele de nulitate a acţiunii disciplinare se invocă, sub sancţiunea decăderii, la primul termen de judecată cu procedura completă“. 116. Cu privire la această susţinere, Curtea reţine că, potrivit art. 49 alin. (14) din legea criticată, „Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta“. Curtea constată că textul de lege criticat dă expresie prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legiuitorul este abilitat să reglementeze competenţa şi procedura de judecată, stabilind cadrul organizatoric şi funcţional în care se realizează accesul liber la justiţie. Totodată, Curtea reţine că soluţia legislativă criticată nu exclude invocarea oricăror motive de nulitate în cadrul soluţionării recursului declarat împotriva hotărârilor secţiilor CSM pronunţate în materie disciplinară, recurs soluţionat de Completul de 5 judecători al ÎCCJ, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale dreptului la un proces echitabil. 117. Autorii sesizării de neconstituţionalitate mai susţin că posibilitatea schimbării încadrării juridice - instituţie de drept procesual penal - este neclară şi este de natură să restrângă drepturile procesuale ale magistratului vizat, în special dreptul la apărare. 118. Curtea reţine că art. 49 alin. (9) din legea criticată prevede că „Secţia competentă în materie disciplinară poate, din oficiu sau la solicitarea părţilor, să schimbe încadrarea juridică a abaterilor disciplinare pentru care s-a dispus exercitarea acţiunii disciplinare. În toate cazurile, instanţa disciplinară este obligată să pună în discuţia părţilor schimbarea încadrării, iar la solicitarea acestora, să le acorde un termen pentru a depune concluzii scrise cu privire la schimbarea de încadrare. Asupra schimbării de încadrare secţiile se pronunţă prin încheiere motivată“. 119. Cu privire la aceste susţineri, Curtea constată că instituţia schimbării încadrării juridice a abaterilor disciplinare ale magistraţilor este nou-introdusă în procedura disciplinară a magistraţilor, reprezintă o instituţie sui generis şi nu poate fi asimilată, din punctul de vedere al naturii juridice, cu instituţia schimbării încadrării juridice a faptei, prevăzută de art. 311 din Codul de procedură penală. Astfel, deciziile Curţii Constituţionale invocate de autorii sesizării nu au relevanţă, întrucât se referă la dispoziţii din Codul de procedură penală. 120. Criticile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate privind încălcarea cerinţelor calitative ale unui act normativ, şi anume previzibilitatea, precizia şi claritatea, nu sunt întemeiate, deoarece textul criticat stabileşte, în mod clar, atât condiţiile în care poate fi pusă în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a abaterilor disciplinare pentru care s-a dispus exercitarea acţiunii disciplinare (secţia competentă în materie disciplinară, din oficiu sau la solicitarea părţilor, poate să schimbe încadrarea juridică a abaterilor disciplinare), cât şi procedura în care secţiile se pronunţă asupra schimbării încadrării juridice (instanţa disciplinară este obligată să pună în discuţia părţilor schimbarea încadrării; la solicitarea acestora, poate acorda un termen pentru a depune concluzii scrise; asupra schimbării de încadrare, secţiile se pronunţă prin încheiere motivată). Prin urmare, nu sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie privind principiul legalităţii în componenta privind calitatea legii. 121. Referitor la critica privind încălcarea dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 49 alin. (1) din legea criticată, în procedura disciplinară desfăşurată în faţa secţiilor CSM, judecătorul sau procurorul poate fi reprezentat de un alt judecător ori procuror sau poate fi asistat ori reprezentat de un avocat. De asemenea, potrivit art. 49 alin. (11) din legea criticată, pe tot parcursul procedurii disciplinare desfăşurate în faţa secţiilor C.S.M, părţile au dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi pot solicita administrarea de probe. 122. În ceea ce priveşte susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate conform căreia art. 51 alin. (3) din legea criticată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) privind statul de drept, deoarece şi Inspecţia Judiciară poate exercita recurs împotriva hotărârii secţiilor CSM pronunţate în materie disciplinară, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. 123. Potrivit art. 51 alin. (3) din legea criticată, „Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară […].“ 124. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că posibilitatea Inspecţiei Judiciare de a face recurs împotriva hotărârii secţiei CSM de respingere a acţiunii disciplinare dă expresie dreptului părţilor de a exercita căi de atac, acest drept fiind în prezent reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Astfel, pronunţându-se în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori asupra dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, din perspectiva unei critici similare de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 643 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 2 martie 2017, paragraful 23, a statuat că, potrivit textului de lege criticat, recursul împotriva hotărârii pronunţate de CSM în materie disciplinară poate fi formulat, pe de-o parte, de judecătorul/procurorul sancţionat, iar, pe de altă parte, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Or, recursul prevăzut de dispoziţiile de lege criticate ca fiind o cale de atac împotriva hotărârii CSM, care are rol de instanţă de judecată, trebuie să poată fi exercitat de toate părţile, inclusiv de către titularii acţiunii disciplinare nemulţumiţi de hotărârea CSM. Fiind părţi în procedura disciplinară desfăşurată în faţa secţiilor CSM, citate ca atare în mod obligatoriu, Inspecţia Judiciară ori, după caz, alţi titulari ai acţiunii disciplinare justifică interesul de a putea ataca cu recurs hotărârea secţiei corespunzătoare a CSM, prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară. Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea constată că este neîntemeiată critica referitoare la posibilitatea Inspecţiei Judiciare, ca titular al acţiunii disciplinare, de a formula recurs împotriva hotărârilor secţiilor CSM privind acţiunile disciplinare. 125. Autorii sesizării de neconstituţionalitate mai susţin că instituirea unui termen de prescripţie specială a răspunderii disciplinare de 5 ani este exagerată, acest termen fiind identic cu acela de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiuni sancţionabile cu pedepse de până la 5 ani, pe când termenul reglementat de Codul muncii este de 6 luni de la data săvârşirii faptei. 126. Curtea reţine că, potrivit art. 53 alin. (2) din legea criticată, „Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor se prescrie în termen de 4 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. Termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare se suspendă pe întreaga durată a suspendării judecăţii acţiunii disciplinare. Răspunderea disciplinară se prescrie oricâte suspendări ar interveni, dacă termenul de 4 ani este depăşit cu încă un an“. Alin. (1) al art. 53 prevede că „Pe durata soluţionării de către instanţă a cauzelor prevăzute la art. 46 alin. (3) şi art. 48 alin. (3), termenul de 2 ani, prevăzut la art. 47 alin. (7), se suspendă“. Art. 46 alin. (3) prevede că „Rezoluţia inspectorului-şef prin care au fost respinse plângerea şi rezoluţia de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluţionarea cauzei se face de urgenţă şi cu precădere“, iar art. 48 alin. (3) prevede că „Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. b) şi alin. (2) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea procedurii prealabile. Soluţionarea cauzei se face de urgenţă şi cu precădere“. Totodată, art. 47 alin. (7) prevede că „Acţiunea disciplinară poate fi exercitată de către inspectorul judiciar în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare prealabile, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită.“ 127. Curtea reţine că dispoziţiile criticate - art. 53 alin. (2) din legea supusă controlului de constituţionalitate - instituie un termen de prescripţie a răspunderii disciplinare a magistraţilor, pe lângă termenele de exercitare a acţiunii disciplinare de către inspectorul judiciar care sunt prevăzute în art. 47 alin. (7) din legea criticată şi în art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 (un termen de 30 zile de la finalizarea cercetării disciplinare şi un termen de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită). Astfel, dispoziţiile criticate instituie atât un termen de prescripţie a răspunderii disciplinare a magistraţilor (4 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare), cât şi un termen special de prescripţie (5 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare, oricâte suspendări ar interveni), ceea ce reprezintă o chestiune de opţiune a legiuitorului, fără ca prin aceasta să încalce dispoziţiile sau principiile constituţionale. Cât priveşte durata acestui termen, Curtea constată că aceasta reprezintă opţiunea legiuitorului, fără a constitui o problemă de constituţionalitate a textului criticat. 128. Referitor la comparaţia dintre această reglementare şi cea cuprinsă de Codul muncii, Curtea reţine că, răspunzând unei critici privind comparaţia dintre regimul juridic al răspunderii disciplinare a magistraţilor şi cel al răspunderii disciplinare a altor categorii de personal, prin Decizia nr. 643 din 1 noiembrie 2016, precitată, paragraful 21, a reţinut că diferenţele specifice dintre cei doi termeni ai comparaţiei invocate de autoarea excepţiei din acea cauză - judecători sau procurori, pe de o parte, şi funcţionari publici sau salariaţi, pe de altă parte - sunt date atât de statutul diferit al acestor categorii profesionale, cât şi de rolul constituţional al CSM de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. 129. Referitor la criticile de neconstituţionalitate ce vizează crearea unui statut special membrilor CSM, cu încălcarea art. 133 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) şi (3) din Constituţie, autorii sesizării susţin, în primul rând, că, potrivit art. 57 alin. (4) din legea criticată, revocarea din funcţie pentru nerespectarea atribuţiilor de serviciu este reglementată atât de restrictiv, încât devine iluzorie. 130. Curtea reţine că, potrivit art. 57 alin. (4) din legea criticată, „Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul revocării membrilor aleşi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c), procedura de revocare din funcţie se desfăşoară după cum urmează: a) solicitarea de revocare poate fi iniţiată de cel puţin două treimi din numărul adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii a cărui revocare se solicită; b) sesizarea trebuie să cuprindă indicarea concretă a atribuţiei prevăzute de lege pe care persoana în cauză nu şi-a îndeplinit-o sau şi-a îndeplinit-o în mod necorespunzător, în mod grav, repetat şi nejustificat, precum şi a motivelor din care rezultă această situaţie. Sesizarea este inadmisibilă atunci când vizează modul în care membrul ales şi-a exercitat dreptul de vot; c) solicitarea de revocare se transmite secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, care dispune efectuarea verificărilor necesare de către Inspecţia Judiciară. Verificările trebuie efectuate în termen de cel mult 90 de zile de la data sesizării Inspecţiei Judiciare. Inspectorul-şef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a verificărilor cu cel mult 30 de zile dacă există motive întemeiate care justifică această măsură, dispoziţiile art. 47 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător; d) raportul întocmit de Inspecţia Judiciară se transmite secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, care îl va comunica judecătorului sau procurorului vizat. Împotriva raportului, judecătorul sau procurorul poate formula obiecţiuni în termen de 30 de zile de la comunicare. Raportul definitiv se comunică adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii a cărui revocare se solicită; e) în vederea dezbaterii raportului, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii convoacă toate adunările generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii a cărui revocare se solicită, stabilind o singură zi pentru desfăşurarea acestora; f) persoana vizată de revocare se poate adresa judecătorilor sau procurorilor în vederea susţinerii propriului punct de vedere, în orice mod, până la data adunărilor generale; g) dacă două treimi din numărul voturilor valabil exprimate de judecătorii sau procurorii întruniţi în adunările generale ale instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii vizat de procedură sunt în sensul menţinerii solicitării de revocare, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii ia act de hotărârile adunărilor generale; h) adunările generale ale instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii a cărui revocare se solicită sunt legal constituite în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul judecătorilor sau procurorilor în funcţie. Adunarea generală este prezidată de judecătorul sau procurorul cu cea mai mare vechime în funcţia de judecător sau procuror. Hotărârile adunărilor generale se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul judecătorilor sau procurorilor în funcţie.“ 131. Referitor la statutul membrilor CSM, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că CSM poate fi garantul independenţei justiţiei numai dacă, în realizarea acestei competenţe, el îşi îndeplineşte în mod independent şi imparţial atribuţiile stabilite prin lege. Iar factorii ce asigură independenţa şi imparţialitatea acestui organ de jurisdicţie îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 518 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 15 august 2007, Decizia nr. 779 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009, şi Decizia nr. 1.556 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 910 din 6 februarie 2012). Referitor la această ultimă condiţie, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, precitată, că, în activitatea individuală, membrul CSM trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să îşi exercite mandatul în mod eficient. El nu poate fi expus unor eventuale presiuni, afectând independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor. Membrii aleşi ai CSM îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul CSM. 132. În ceea ce priveşte procedura de revocare a membrilor CSM, prin Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, precitată, Curtea a statuat că revocarea trebuie să opereze în condiţii clar stabilite prin lege, atât sub aspectul motivelor, cât şi al procedurii. Soluţiile preconizate de un act normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii, modalităţi şi criterii clare şi precise. Or, în cazul revocării unui membru ales al CSM, la acel moment, nu era stabilit modul în care se poate constata „neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului“. Astfel, Curtea a decis că norma de sancţionare trebuie să întrunească exigenţele de precizie, claritate şi, implicit, previzibilitate, şi a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Legea nr. 317/2004 referitoare la procedura de revocare a membrilor CSM. 133. Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea constată că susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate privind instituirea unei proceduri greoaie de revocare a membrilor CSM sunt neîntemeiate, deoarece exercitarea atribuţiilor ce decurg din calitatea de membru al CSM se circumscrie rolului constituţional al acestuia de garant al independenţei justiţiei, consacrat de art. 133 alin. (1) din Constituţie, iar procedura de revocare a membrilor CSM trebuie să fie detaliată în mod clar şi previzibil în lege, pentru a asigura o protecţie adecvată împotriva presiunilor exterioare. 134. În al doilea rând, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că reglementarea posibilităţii revocării de către plen a membrilor CSM aleşi de Senat este o dispoziţie contradictorie, de natură să genereze abuzuri. 135. Potrivit art. 57 alin. (6) din legea criticată, „Membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, reprezentanţi ai societăţii civile, pot fi revocaţi din funcţie în cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii sau în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare, în mod grav, repetat şi nejustificat a atribuţiilor prevăzute de lege; dispoziţiile alin. (2) şi alin. (3) lit. b) sunt aplicabile în mod corespunzător“. Potrivit alin. (2) al art. 57, „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii constată incidenţa uneia dintre ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), la sesizarea preşedintelui sau a vicepreşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii ori a unei treimi din membri, şi dispune revocarea din funcţie, cu votul majorităţii membrilor săi“, iar, potrivit alin. (3) lit. b) al aceluiaşi articol, „În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c), procedura de revocare din funcţie se desfăşoară după cum urmează: […] b) sesizarea trebuie să cuprindă indicarea concretă a atribuţiei prevăzute de lege pe care persoana în cauză nu şi-a îndeplinit-o sau şi-a îndeplinit-o în mod necorespunzător, în mod grav, repetat şi nejustificat, precum şi a motivelor din care rezultă această situaţie. Sesizarea este inadmisibilă atunci când vizează modul în care membrul ales şi-a exercitat dreptul de vot“. 136. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a constatat că CSM este o autoritate fundamentală a statului şi că, în componenţa sa, acesta reflectă structura autorităţii judecătoreşti şi asigură legătura cu societatea civilă (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 53 şi nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011). Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea a observat că legiuitorul constituant originar a optat pentru includerea în componenţa CSM şi a unor membri care nu sunt magistraţi de profesie, dar care reprezintă societatea civilă, sunt specialişti în domeniul dreptului şi se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală. Potrivit art. 133 alin. (2) lit. b) din Constituţie, membrii CSM reprezentanţi ai societăţii civile sunt desemnaţi de Senat. 137. Cu privire la posibilitatea revocării de către plen a membrilor CSM aleşi de Senat, Curtea constată că revocarea constituie o cauză de încetare a mandatului de membru ales al CSM, indiferent că este vorba despre membrii aleşi în adunările generale ale magistraţilor sau de cei 2 reprezentanţi ai societăţii civile, aleşi de Senat. Soluţia legislativă potrivit căreia motivele şi procedura de revocare reglementate pentru membrii aleşi în adunările generale ale magistraţilor se aplică, în mod corespunzător, celor 2 reprezentanţi ai societăţii civile, aleşi de Senat, constituie un factor ce asigură o protecţie adecvată împotriva eventualelor imixtiuni în activitatea CSM şi, prin urmare, criticile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. 138. În al treilea rând, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile art. 59 alin. (3) din legea criticată sunt neconstituţionale, deoarece, în caz de vacanţă a funcţiei, termenul de un an este în mod nejustificat unul foarte îndelungat, putând conduce la situaţii de absolută lipsă de reprezentativitate a membrilor care exercită efectiv atribuţiile CSM. 139. Potrivit art. 59 alin. (3) din legea criticată, „În situaţia în care vacanţa funcţiei a intervenit în ultimul an de mandat, persoana care a obţinut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor desfăşurate potrivit art. 8 alin. (3) sau art. 13 ori, după caz, art. 19, exercită calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii pentru restul de mandat rămas până la expirarea termenului de 6 ani“. 140. În ceea ce priveşte această susţinere, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece reglementarea de către legiuitor a unei norme care să prevadă o soluţie legislativă pentru situaţia specială în care vacantarea funcţiei de membru al CSM a intervenit în ultimul an de mandat este firească, având în vedere că raţiunea instituirii unei astfel de norme este asigurarea funcţionării CSM. Cu privire la alegerea de către legiuitor a termenului de un an, prevăzut de textul criticat, Curtea constată că aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci reprezintă opţiunea legiuitorului, ţinând cont de complexitatea procedurii de alegere a membrilor CSM şi de durata acestei proceduri. De altfel, prin Decizia nr. 374 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 5 iulie 2016, paragraful 50, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 133 alin. (4) din Constituţie stabilesc durata mandatului CSM, organism colegial şi autoritate publică de rang constituţional, iar nu a unor mandate individuale, exercitate autonom de fiecare membru în parte. 141. În final, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că reglementările cuprinse în legea criticată, „atât în detaliile lor specifice analizate mai sus, cât şi apreciate în evaluarea de ansamblu a celor trei legi ale justiţiei adoptate de Senat în aceeaşi zi“, conduc la o slăbire clară a poziţiei puterii judecătoreşti în raport cu celelalte puteri din stat - executivă şi legislativă, cu încălcarea flagrantă a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale - art. 1 alin. (4) din Constituţie. 142. Referitor la această critică de ansamblu, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu indică textele de lege care ar contraveni principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, critica fiind prea generală şi referindu-se „la cele trei legi ale justiţiei“, astfel că această critică nu poate fi analizată. 143. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 27 alin. (2) teza finală şi cu unanimitate de voturi cu privire la Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, în ansamblul său, precum şi la celelalte dispoziţii din aceasta, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 57 de deputaţi şi constată că Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 8 alin. (3), art. 14 alin. (3) şi (4), art. 22 alin. (3), art. 27 alin. (2), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 40, art. 41, art. 49 alin. (5) şi alin. (7)-(9), art. 51 alin. (3), art. 53 alin. (2), art. 57 alin. (4) şi (6) şi art. 59 alin. (3) din aceasta sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
