Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) şi ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Dănuţ Barbir în Dosarul nr. 369/86/2019/a1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 725D/2019. 2. La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra concluziilor scrise depuse la dosar de către autorul excepţiei, prin care acesta solicită pronunţarea unei soluţii de admitere. De asemenea, învederează că autorul excepţiei a depus şi copii după diverse hotărâri judecătoreşti. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care susţine că i s-au impus cheltuieli judiciare de către stat, deşi acestea trebuiau să rămână în sarcina statului, potrivit art. 275 din Codul de procedură penală. Precizează că dispoziţiile art. 597 din Codul de procedură penală fac referire numai la inculpaţi, nu şi la persoanele vătămate. Se încalcă dreptul la un proces echitabil şi principiul egalităţii de arme. Totodată, apreciază că se creează o discriminare a persoanelor vătămate, încălcându-se prevederile art. 16 din Constituţie. În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, invocă Decizia nr. 87 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 22 aprilie 2016, şi Decizia nr. 268 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 18 octombrie 2019. Susţine că reglementarea unor norme speciale de procedură prin care se impun condiţii sau limite privind exercitarea unor drepturi este realizată de legiuitor în temeiul competenţelor sale constituţionale, fără a fi încălcat liberul acces la justiţie sau egalitatea în drepturi. Arată că remediul procedural este reglementat de dispoziţiile art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală. 5. Având cuvântul în replică, autorul excepţiei arată că a introdus contestaţie, potrivit art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, dar aceasta a fost respinsă de instanţa judecătorească. Susţine că, potrivit art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Decizia nr. 1 din 25 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 369/86/2019/a1, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) şi ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Dănuţ Barbir. Curtea Constituţională a fost sesizată ca urmare a admiterii recursului împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Suceava prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că nu există, în contextul prevederilor legale actuale, posibilitatea contestării executării cheltuielilor de procedură către stat şi, deci, astfel de contestaţii la executare sunt inadmisibile. Invocă Decizia nr. 34 din 14 ianuarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Arată că nu doreşte adăugarea la lege sau modificarea acesteia, ci doar a solicitat ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe dacă această lege este constituţională. Apreciază că se încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) prin inexistenţa în cadrul Codului de procedură penală a unei prevederi care să permită justiţiabilului, de multe ori persoană vătămată, să atace cheltuielile către stat impuse de către o instanţă în urma aplicării, de cele mai multe ori abuzivă. 8. Prevederile constituţionale ale art. 20 şi art. 24 sunt încălcate, deoarece „se îngrădeşte în mod evident accesul liber la justiţie“, iar „cel obligat la plata cheltuielilor către stat nu are la îndemână niciun mijloc legal în a se apăra“. Susţine că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Constituţie, apreciind că „prin această imposibilitate este afectată în mod evident integritatea psihică a respectivului justiţiabil“. „Fiind blocat de inexistenţa vreunei căi de atac, dreptul indus de această prevedere constituţională este redus la zero pentru persoanele afectate de aceste cheltuieli judiciare impuse către stat“, ceea ce contravine prevederilor art. 52 alin. (1) din Constituţie. În final, susţine că sunt încălcate şi prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocolul nr. 12 la Convenţie. 9. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că, prin modul în care legiuitorul a reglementat respectivele instituţii, acestea se aplică nediferenţiat, conferind oricărei persoane aflate în situaţii identice ori similare posibilitatea uzitării lor. Instituţia contestaţiei la executare permite celor care justifică un interes şi care îndeplinesc cerinţele impuse de respectivul text de lege să formuleze o atare cerere, care urmează a fi analizată de către instanţa competentă. Reglementarea unor reguli speciale de procedură, prin care se stabilesc condiţiile şi limitele în care se poate formula contestaţie la executare în faza executării unei hotărâri penale (inclusiv prin prisma cazurilor de contestaţie şi a titularilor dreptului), este realizată de legiuitor în exercitarea competenţelor sale constituţionale, nefiind de natură să încalce liberul acces la justiţie, egalitatea în drepturi a celor care o declară ori a titularilor cererii, întrucât conferă celor interesaţi posibilitatea neîngrădită de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare (necesare efectuării actelor de procedură sau de probaţiune dispuse de organele judiciare) pe care persoana căreia i s-a respins cererea, contestaţia ori calea de atac este obligată să le plătească statului, acestea nu pot fi asimilate cu o amendă, ci constituie o sancţionare pecuniară a culpei sale procesuale, în condiţiile în care a învestit în mod nejustificat instanţa de judecată cu soluţionarea unei atare cereri. Cum nicio normă constituţională nu impune gratuitatea actului de justiţie, iar textul vizat se aplică fără vreo diferenţiere tuturor celor ale căror cereri au fost respinse, nu se poate reţine că prevederile art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală aduc atingere dispoziţiilor art. 124 alin. (2), ale art. 16, 21 şi 52 din Constituţia României. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 275 alin. (2) şi ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 275 alin. (2): „În cazul declarării apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea.“; – Art. 598 alin. (1) lit. c): „(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:[…] c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.“ 14. Autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei. De asemenea, sunt invocate art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocolul nr. 12 la Convenţie. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 87 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 22 aprilie 2016, făcând trimitere la jurisprudenţa în materie referitoare la dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968, a statuat că nicio normă constituţională nu impune gratuitatea actului de justiţie. Prin urmare, cheltuielile judiciare ocazionate în procesul penal, avansate de stat, trebuie suportate de partea vinovată pentru provocarea acelor cheltuieli. Mai mult, dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, prevederile criticate nu aduc atingere liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. 16. De asemenea, prin Decizia nr. 117 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 7 mai 2020, verificând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală, referitoare la plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, Curtea a constatat că expresia „cheltuieli judiciare avansate de stat“ semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfăşurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) din Codul de procedură penală, din bugetul Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfăşurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 şi 273 din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 272 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) din Codul de procedură penală, sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în faţa organelor judiciare. 17. Cu acelaşi prilej, Curtea a constatat, totodată, că, potrivit art. 315 alin. (2) lit. f), art. 318 alin. (8) şi art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât prin ordonanţa de clasare, cât şi prin ordonanţa de renunţare la urmărire penală şi prin rechizitoriu, procurorul trebuie să se pronunţe cu privire la cheltuielile judiciare. De asemenea, conform art. 398 şi 422 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată, atât în primă instanţă, cât şi în apel, se pronunţă prin hotărârea prin care soluţionează latura penală a cauzei şi asupra cheltuielilor judiciare. În acest din urmă caz, regulile aplicabile în vederea stabilirii cheltuielilor judiciare sunt cele prevăzute la art. 272-276 din Codul de procedură penală, iar, conform art. 404 alin. (4) lit. e) din acelaşi cod, cheltuielile judiciare trebuie arătate în dispozitivul hotărârii. 18. Curtea a reţinut că instanţa de judecată nu este ţinută de cuantumul cheltuielilor judiciare şi de modalitatea repartizării acestora dispuse prin rechizitoriu. Dimpotrivă, aceasta are libertatea ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 272-276 din Codul de procedură penală şi, desigur, pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, să aprecieze cu privire la întinderea lor şi la modul în care ele se impun a fi suportate de către părţile procesului penal. De altfel, spre deosebire de procuror, care, cu ocazia emiterii rechizitoriului se pronunţă doar cu privire la cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la momentul pronunţării soluţiei. Mai mult, împotriva hotărârii pronunţate potrivit art. 396 din Codul de procedură penală, oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 din Codul de procedură penală, inclusiv inculpatul nemulţumit de cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat stabilite în sarcina sa, poate formula apel cu privire la aspectul analizat, astfel, cheltuielile judiciare dispuse conform art. 398 din Codul de procedură penală putând fi recalculate de către instanţa de control judiciar. 19. De asemenea, prin Decizia nr. 73 din 2 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 martie 2012, pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 443 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a constatat că „sumele aferente cheltuielilor judiciare avansate de stat reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de către instanţele judecătoreşti şi care sunt suportate de părţi ori de stat în condiţiile Codului de procedură penală. Aceste sume se fac venit la bugetul de stat în condiţiile art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, (...) iar destinaţia acestor cheltuieli judiciare le califică în mod evident ca fiind drepturi patrimoniale rezultate dintr-un raport de drept material fiscal“. 20. În acest context, Curtea reţine că, în prezent, dispoziţiile art. 578 din Codul de procedură penală prevăd că „dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală“, iar „în situaţia în care persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat nu depune recipisa de plată integrală a acestora la instanţa de executare sau la unitatea de parchet, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanţei procurorului, executarea cheltuielilor judiciare se face de organul arătat la alin. (1)“. 21. De asemenea, potrivit art. 49 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, „obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare către stat constituie creanţă fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligaţia de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu şi se comunică de îndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.“, iar, potrivit art. 46 din acelaşi act normativ, „sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public pentru desfăşurarea proceselor penale, care sunt suportate de părţi sau de alţi participanţi la proces, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi din amenzile judiciare se constituie venit la bugetul de stat şi se virează într-un cont distinct de venituri al acestuia. Ministerul Finanţelor Publice comunică lunar Ministerului Justiţiei informaţiile privind sumele virate în acest cont. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în a căror rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor fiscale“. 22. Aşa fiind, Curtea constată că executarea silită a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului este guvernată de dispoziţiile Codului de procedură fiscală. Or, potrivit art. 260 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, „persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii“. 23. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea apreciază că trebuie realizată o distincţie între posibilitatea contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat, pe de-o parte, şi posibilitatea contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului, pe de altă parte. 24. Astfel, în cazul contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat sunt incidente prevederile Codului de procedură penală, pe când în situaţia contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a acestor sume sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală. Curtea subliniază că accesul liber la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Nici reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Dănuţ Barbir în Dosarul nr. 369/86/2019/a1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 275 alin. (2) şi ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
