Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 şi ale art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, excepţie ridicată de Emilia Palamariu în Dosarul nr. 11.931/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.389D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 8 mai 2015 (transmisă Curţii Constituţionale la data de 22 august 2017), pronunţată în Dosarul nr. 11.931/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IIa contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) şi (2) raportate la dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 164/2014. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamanta Emilia Palamariu în cadrul soluţionării acţiunii în contencios administrativ având ca obiect obligarea Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să soluţioneze cererea de acordare a despăgubirilor formulată în temeiul Legii nr. 290/2003. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, referitor la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 164/2014, că acestea conferă efecte retroactive asupra unor situaţii juridice născute şi susceptibile să producă efecte juridice sub imperiul legii vechi, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată trebuie soluţionate conform reglementărilor de drept material în vigoare în momentul naşterii raportului juridic. Faptul că în cursul judecăţii cauzei a intrat în vigoare Legea nr. 164/2014, care reglementează alte termene şi condiţii decât cele existente la momentul naşterii dreptului material la acţiune, este de natură să contravină principiului constituţional al neretroactivităţii legii, întrucât se stabileşte o condiţie de exercitare a accesului la justiţie care, la momentul sesizării instanţei, nu exista. 6. În ceea ce priveşte încălcarea principiului accesului liber la justiţie, autoarea excepţiei consideră că aplicarea retroactivă a dispoziţiilor Legii nr. 164/2014 are ca efect amânarea rezolvării cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi obligarea persoanelor care au fost diligente în a se adresa justiţiei la suportarea unei sarcini suplimentare. De asemenea aplicarea retroactivă a dispoziţiilor legale noi determină o influenţare a procesului, precum şi un dezavantaj substanţial între părţile din proces. Dreptul de acces liber la justiţie nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include şi dreptul de a beneficia de judecarea şi tranşarea pe fond a litigiului existent în faţa unei instanţe. Or, având în vedere că prin dispoziţiile Legii nr. 164/2014 se instituie condiţii şi termene noi în vederea realizării dreptului născut sub imperiul Legii nr. 290/2003, ce nu puteau fi în mod rezonabil previzibile la data introducerii cererii de chemare în judecată şi care tind la amânarea realizării dreptului, se încalcă în mod evident dispoziţiile art. 21 din Constituţie, prin îngrădirea efectivă a exercitării acestui drept şi crearea unei situaţii de incertitudine a securităţii juridice. 7. De asemenea autoarea susţine că aplicarea retroactivă a dispoziţiilor de lege criticate este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil, sub aspectul egalităţii armelor în procesul civil, ca urmare a ruperii echilibrului procesual între interesele debitorului - statul, care are obligaţia pozitivă de a acţiona în sensul îndeplinirii obligaţiilor sale într-un termen rezonabil şi obligaţia negativă de a nu impune limitări sau amânări în îndeplinirea unei obligaţii, şi cele ale creditorului - persoana îndreptăţită la despăgubiri, cel din urmă fiind pus într-o situaţie vădit inferioară. 8. În ceea ce priveşte principiul separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, autoarea consideră că intervenţia legislativă asupra unui proces în curs de soluţionare reprezintă o imixtiune în exerciţiul puterii judecătoreşti ce tinde la limitarea prerogativelor legale ale acesteia. 9. Referitor la dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 164/2014, autoarea excepţiei susţine că noile termene relative la soluţionarea cererilor de acordare a despăgubirilor nu corespund exigenţei termenului rezonabil, întrucât se procedează la o prelungire excesivă a procedurii derulate în faţa autorităţilor competente, de natură să creeze o sarcină disproporţionată şi excesivă în privinţa dreptului de soluţionare a cauzei în mod echitabil şi într-un termen rezonabil. Soluţionarea cererilor de acordare a despăgubirilor se subsumează unei proceduri administrativ-jurisdicţionale desfăşurate în faţa instituţiilor statului reprezentând, în accepţiunea art. 6 din Convenţie, o parte integrantă a „procesului“, astfel încât urmează să beneficieze de protecţia conferită de dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie. Se invocă în acest sens Hotărârea din 24 martie 2005, pronunţată în Cauza Şandor împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. 10. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, autoarea excepţiei susţine că prevederile art. 13 din Legea nr. 164/2014 creează situaţii discriminatorii pentru aceleaşi categorii de persoane, şi anume persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003. Astfel, în timp ce o parte dintre beneficiarii acestei legi şi-au încasat deja despăgubirile băneşti, alţii urmează să se supună unor noi termene de soluţionare a cererilor lor, deşi au fost depuse în aceeaşi perioadă, depăşindu-se cu mai bine de 10 ani termenele de soluţionare prevăzute de Legea nr. 290/2003. Mai mult, această categorie defavorizată mai are de aşteptat după soluţionarea cererii sale un termen de validare a hotărârii iniţiale de 18 luni şi apoi un alt termen de 5 ani pentru plata despăgubirilor. Astfel, se ajunge la un termen de 21 de ani şi 6 luni pentru soluţionarea unei cereri. 11. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate invocate. Referitor la pretinsa încălcare de către art. 3 din Legea nr. 164/2014 a art. 1 alin. (4) din Constituţie şi a art. 21 alin. (1) din Constituţie, instanţa apreciază că nu se identifică aspecte de neconstituţionalitate a normei legale în discuţie, întrucât intervenţia legislativă nu afectează în niciun fel dreptul la despăgubire conform Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003, stabilirea unor noi termene de soluţionare, prin hotărâre, a cererilor de acordare a despăgubirilor, respectiv a unor noi termene de plată a despăgubirilor stabilite deja prin acte administrative/hotărâri judecătoreşti nefiind de natură a contura o imixtiune în exerciţiul puterii judecătoreşti, ci reprezentând numai măsuri pentru finalizarea procesului de despăgubire. În mod analog, nu se poate aprecia că aceste măsuri încalcă dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care nu restrâng sub niciun aspect accesul liber la justiţie al beneficiarilor celor două legi. În plus, instanţa invocă Decizia nr. 219 din 15 februarie 2011, prin care Curtea Constituţională a statuat că este dreptul suveran al legiuitorului să aprecieze întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, instanţa invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul neretroactivităţii legii şi apreciază că dispoziţiile Legii nr. 164/2014 nu contravin art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece nu dispun pentru trecut, ci fie reglementează pentru viitor modul de stabilire a despăgubirilor în cazul cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile prevăzute de lege, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, fie reglementează pentru viitor modalitatea de efectuare a plăţilor în cadrul dosarelor întocmite în temeiul Legii nr. 290/2003 şi al Legii nr. 9/1998 şi astfel se aplică doar efectelor viitoare ale unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014. În ceea ce priveşte critica raportată la art. 21 alin. (4) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, instanţa apreciază că argumentul invocat de autoarea excepţiei în sensul că administraţia reprezintă element al statului de drept nu este de natură să justifice ut singuli integrarea procedurilor administrative în „proces“. Referitor la critica raportată la art. 16 alin. (1) din Constituţie, instanţa invocă Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi arată că măsura instituirii unor termene diferite de soluţionare a cererilor de acordare a despăgubirilor înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării in vigoare a Legii nr. 164/2014 nu poate crea prin ea însăşi o discriminare între categoria persoanelor îndreptăţite care şi-au încasat deja despăgubirile şi categoria celor cărora nu li s-a soluţionat cererea de despăgubiri, în condiţiile în care este evident că cele două categorii de persoane se află în situaţii diferite. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, susţine că normele supuse controlului de constituţionalitate nu aduc atingere principiului neretroactivităţii legii, întrucât se aplică după intrarea acestora în vigoare, având domeniul lor propriu de aplicare, iar ele însele nu sunt de natură a curma procesul aflat pe rolul unei instanţe. Legea nr. 164/2014, fiind un act normativ nou, nu face altceva decât să refuze supravieţuirea anumitor dispoziţii din legislaţia anterioară în materie şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare şi nu este retroactivă atât timp cât nu se aplică unor raporturi juridice finalizate în temeiul actului normativ abrogat. De asemenea nu se poate reţine nici critica de neconstituţionalitate privind nesocotirea principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, în condiţiile în care se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. Un act normativ nou (în speţă, Legea nr. 164/2014) nu face altceva decât să refuze supravieţuirea unor dispoziţii din legislaţia anterioară şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare. Mai mult, dacă prin jocul unor prevederi legale anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 44 din 24 aprilie 1996). În domeniul măsurilor economice sau de strategie socială, statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit. Astfel, instanţa europeană a statuat că tratamentul diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii similare este discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmăreşte un obiectiv legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele întrebuinţate şi obiectivul avut în vedere. Privite din această perspectivă, termenele introduse prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 164/2014 au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim, iar instituirea acestora nu este de natură a crea discriminări sau limitări ale accesului liber la justiţie sau dreptului la un proces echitabil, chiar dacă împlinirea acestor termene reprezintă o condiţionare a sesizării instanţei de judecată. Regula constituţională în cazul accesului liber la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiţie nu poate fi supus niciunei condiţionări (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 560 din 16 iulie 2015). De asemenea apreciază că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate nu pun în discuţie nici posibila imixtiune din partea legiuitorului în procesul de realizare a justiţiei şi nici nesocotirea principiului separaţiei puterilor în stat, ci reprezintă o problemă de politică legislativă. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 şi ale art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 910 din 15 decembrie 2014, având următorul conţinut: - Art. 3: "(1) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.(2) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare." – Art. 13 alin. (1) şi (2): "(1) Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia de a soluţiona, prin hotărâre, cererile de acordare a despăgubirilor înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, după cum urmează: a) în termen de 9 luni, comisiile care mai au de soluţionat un număr de până la 500 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare; b) în termen de 18 luni, comisiile care mai au de soluţionat un număr între 501 şi 1.000 de cereri, depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare; c) în termen de 36 de luni, comisiile care mai au de soluţionat un număr de peste 1.000 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare.(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2015." 17. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 164/2014 reglementează domeniul de aplicare a legii cu privire la stabilirea despăgubirilor [alin. (1)] şi la plata despăgubirilor [alin. (2)] acordate persoanelor prevăzute de Legea nr. 9/1998 şi de Legea nr. 290/2003. Dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 164/2014 instituie termene de soluţionare a cererilor de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv termene de 9 luni, 18 luni şi 36 de luni, în funcţie de numărul de cereri depuse la fiecare comisie, termene care curg de la data de 1 ianuarie 2015. Astfel, Curtea observă că, în prezent, aceste termene au expirat, fiind împlinite, cel mai târziu, la data de 1 ianuarie 2018. 19. Cu privire la dispoziţiile criticate din Legea nr. 164/2014, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale ca cele invocate în cauza de faţă, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 70 din 22 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, şi Decizia nr. 237 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 7 iulie 2017. 20. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, prin Decizia nr. 70 din 22 februarie 2018, paragraful 20, Curtea a reţinut că, recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, prevederile legale criticate, care instituie reguli privind plata despăgubirilor, nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2), care consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. În acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004). De asemenea, prin Decizia nr. 298 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016, paragraful 16, Curtea a constatat că ipoteza avută în vedere de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 este aceea a unei obligaţii neexecutate, deci a unei situaţii juridice în curs, faţă de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă. Totodată, Curtea a observat că dispoziţiile de lege criticate dispun pentru viitor, urmând a fi aplicate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv 18 decembrie 2014. 21. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin Decizia nr. 237 din 6 aprilie 2017, paragraful 16, Curtea a reţinut că, în esenţă, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea în acest sens Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum. De asemenea criteriul folosit de legiuitor în stabilirea unor termene diferite de soluţionare a cererilor de acordare a despăgubirilor înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 este unul obiectiv, şi anume numărul de cereri nesoluţionate de comisii, iar cu cât acest număr este mai mare, cu atât şi termenul de soluţionare este mai mare. 22. În ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsa încălcare a accesului liber la justiţie, garantat la nivel constituţional prin art. 21, prin Decizia nr. 195 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 6 iunie 2017, paragraful 20, Curtea a reţinut că atât în jurisprudenţa sa, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că acesta nu este un drept absolut, ci poate fi condiţionat, exercitarea acţiunilor fiind supusă exigenţei respectării unor termene, de decădere sau de prescripţie, sau a anumitor condiţii stabilite de lege, fără să fie, în acest fel, nesocotite dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţie. Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 164/2014 reglementează calea de acces la instanţa judecătorească - secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază domiciliază solicitantul - a persoanei îndreptăţite în cazul nerespectării termenelor stabilite la art. 13 din Legea nr. 164/2014. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 24. În plus, Curtea reţine că invocarea Hotărârii din 24 martie 2005, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Şandor împotriva României, nu are relevanţă în cauză, deoarece, contrar ipotezei din speţa de faţă, reclamanta din acea cauză a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă prin care autorităţile administrative au fost obligate la o acţiune specifică, neexecutată din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre. Aşa cum s-a arătat prin hotărârea precitată, la paragraful 24, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi. 25. Având în vedere acestea şi ţinând cont de faptul că Legea nr. 164/2014 a reglementat posibilitatea persoanei îndreptăţite de a se adresa instanţei judecătoreşti, în cazul nerespectării termenelor stabilite la art. 13, şi că hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. 26. Cât priveşte termenul de plată a despăgubirilor, prin Decizia nr. 528 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 24 ianuarie 2014, Curtea a statuat că instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanţe asupra statului „nu satisface exigenţele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanţă, constituind o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului“. Or, aşa cum a reţinut prin Decizia nr. 237 din 6 aprilie 2017, precitată, paragraful 19, prin Legea nr. 164/2014, legiuitorul, preocupat de finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003, a înţeles să confere eficacitate dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite la obţinerea de despăgubiri, instituind un termen de 5 ani pentru plata despăgubirilor. 27. În final, referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (4) din Constituţie, prin imixtiunea puterii legislative în activitatea puterii judecătoreşti, Curtea reţine că această critică este neîntemeiată, deoarece instituirea, prin Legea nr. 164/2014, a unor termene certe pentru soluţionarea cererilor de despăgubiri şi după a căror expirare persoana interesată are posibilitatea de a se adresa instanţei competente se înscrie în raţiunea pentru care legea însăşi a fost concepută, aceea de a crea un mecanism care să confere eficienţă măsurilor reparatorii luate de statul român în vederea compensării pierderilor suferite de anumiţi cetăţeni români, asigurându-se, în acelaşi timp, şi certitudinea finalizării acestui demers reparatoriu (a se vedea în acest sens Decizia nr. 195 din 23 martie 2017, precitată, paragraful 18). Având în vedere acestea, dispoziţiile de lege criticate nu consacră nerecunoaşterea unor hotărâri judecătoreşti, ci reglementează termene certe pentru soluţionarea cererilor de despăgubiri de către autorităţile administrative. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Emilia Palamariu în Dosarul nr. 11.931/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 3 şi ale art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
