Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, excepţie ridicată de Simona Veronica Muscu în Dosarul nr. 2.931/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.061D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei, domnul avocat Sandu Florin, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra concluziilor scrise depuse în şedinţă de reprezentantul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei, care, pentru început, depune la dosar anumite înscrisuri. Susţine că sintagma „fără consimţământul persoanei care le foloseşte“ cuprinsă în art. 224 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, aceasta trebuind să conţină menţiunea că este vorba despre o persoană care foloseşte în mod legal sau în temeiul unui drept recunoscut de lege locuinţa, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de acestea. Învederează diferite aspecte ale situaţiei de fapt ce priveşte dreptul de proprietate sau de folosinţă asupra unui anumit imobil. De asemenea, face referire la Decizia nr. 790 din 4 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 13 ianuarie 2021, învederând că nu este de acord cu cele reţinute în considerentele acesteia. În continuare, susţine că sintagmele „prin orice alt asemenea mijloc“ şi „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri“, cuprinse de dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul penal, sunt neconstituţionale. În acest context, face referire la doctrina în materie. Totodată, apreciază că există o lipsă de consecvenţă a instanţei de contencios constituţional, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 20 martie 2019, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori altor asemenea interese ale ţării“, cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, este neconstituţională. Apreciază că sintagmele cuprinse de dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul penal sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, astfel că destinatarul normei nu îşi poate da seama, chiar şi în urma unei consultări cu o persoană cu cunoştinţe juridice, care este conduita pe care trebuie să o adopte. În final, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, apreciind că textele criticate au caracter clar şi previzibil, nefiind susceptibile de interpretări arbitrare. Arată că cele susţinute de autoarea excepţiei se referă la aspecte de fapt, neantamând probleme de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 12 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.931/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, excepţie ridicată de Simona Veronica Muscu într-o cauză penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că sintagma „fără consimţământul persoanei care le foloseşte“ cuprinsă în art. 224 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. Apreciază că aceasta ar trebui să se refere la consimţământul persoanei care foloseşte în mod legal sau în temeiul unui drept recunoscut de lege locuinţa, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de acestea. Totodată, sintagma „loc împrejmuit ţinând de acestea“ cu referire la domiciliul sau locuinţa unei persoane atrage neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 224 alin. (1) din Codul penal. Deşi legea penală apără domiciliul, ca loc efectiv unde subiectul pasiv locuieşte, cu scopul protejării vieţii intime, familiale şi private, o curte deţinută fără drept nu poate face obiectul apărării normei penale, fiind un spaţiu în afara locuinţei. 7. În continuare, apreciază că sintagmele „prin orice alt asemenea mijloc“ şi „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri“, cuprinse de dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul penal, sunt neconstituţionale. Susţine că reglementarea unor modalităţi de comitere a faptei prin reglementarea sintagmei „prin orice alt asemenea mijloc“, fără a particulariza aceste mijloace, determină lipsa de claritate şi previzibilitate a normei criticate. Apreciază că este lipsită de claritate şi previzibilitate şi sintagma „alte bunuri“, neputându-se stabili cu certitudine dacă legiuitorul a avut în vedere bunurile altor persoane, bunul privit ut singuli sau cu toate accesoriile care alcătuiesc un tot unitar. 8. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile de lege care stabilesc condiţiile de incriminare a infracţiunii de violare de domiciliu, respectiv a formei agravate a infracţiunii de distrugere fiind clare. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate nu sunt de natură să aducă atingere prevederilor art. 1 alin. (3), art. 15 şi 16 din Constituţie. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 şi 23 din Constituţie, care garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie şi care presupun dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor întrun termen rezonabil care, la rândul său, presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, fiecare dintre părţi dispunând de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă, consideră că aceasta nu este întemeiată. 12. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 244 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, faţă de art. 44 din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu cele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Subliniem că în aplicarea prevederilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, dreptul de proprietate nu are caracter absolut, conţinutul şi limitele sale fiind stabilite de lege, iar în cazul de faţă nu se pune problema restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate. 13. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 53 din Constituţie, precizează că normele legale supuse controlului de constituţionalitate nu pun în discuţie restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi cetăţeneşti. Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 224 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, cu următorul conţinut: - Art. 224 alin. (1): „Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.“; – Art. 253 alin. (4): „Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“ 16. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român, art. 15 referitor la universalitate, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii sintagmelor „fără consimţământul persoanei care le foloseşte“, „loc împrejmuit ţinând de acestea“, „prin orice alt asemenea mijloc“ şi „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri“, constatând că acestea sunt clare şi previzibile. 18. Astfel, prin Decizia nr. 790 din 4 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 13 ianuarie 2021, Curtea a constatat că sintagma „fără consimţământul persoanei care le folosea“ nu beneficiază de o definiţie legală, în sensul normei penale. Lipsa acestei autonomii conceptuale denotă intenţia legiuitorului de a conferi expresiei analizate sensul ce rezultă din interpretarea coroborată a termenilor care o compun, aceştia având înţelesul comun tuturor ramurilor de drept. Este unanim acceptat că atât consimţământul, cât şi folosinţa sunt instituţii de drept civil. Codul civil reglementează la art. 1.182-1.224 consimţământul, ca o condiţie a încheierii contractelor, arătând care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca exprimarea acestuia să fie valabilă şi care sunt viciile de consimţământ, fără a reglementa însă o definiţie a consimţământului. Potrivit doctrinei, consimţământul este voinţa exprimată de o persoană în scopul producerii unor efecte juridice. La rândul său, folosinţa este un atribut al dreptului de proprietate, conform art. 555 alin. (1) din Codul civil, iar, drept consecinţă a separării atributelor componente ale dreptului de proprietate privată, au fost narativizate, în mod corespunzător, dezmembrămintele dreptului de proprietate, sens în care se reţin dispoziţiile art. 551 pct. 2-6 din Codul civil, care valorizează, ca drepturi reale, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute. Aceleaşi raţiuni au stat, în mod corespunzător, la baza reglementării dreptului de proprietate publică, sens în care dispoziţiile art. 551 pct. 7-9 din Codul civil valorizează dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă. Astfel, titularul dreptului de proprietate asupra unui bun poate fi şi titularul folosinţei respectivului bun sau poate fi distinct de acesta, în cea de-a doua ipoteză transmiterea dreptului de a folosi bunul de către proprietarul acestuia unei alte persoane făcându-se conform mijloacelor juridice reglementate în cuprinsul Codului civil. Aşa fiind, exercitarea ilegală a folosinţei unui bun, de către o altă persoană decât proprietarul bunului, reprezintă o circumstanţă ce poate fi constatată, de principiu, de către instanţele de drept civil, prin aplicarea dispoziţiilor legale corespunzătoare instituţiilor ce permit transmiterea dreptului real anterior menţionat. 19. Având în vedere aceste considerente, procedând la interpretarea literală a normei criticate, prin raportare la sensul juridic al noţiunilor de „consimţământ“ şi „folosinţă“ anterior analizat, Curtea a constatat că, în contextul definirii infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută la art. 224 alin. (1) din Codul penal, prin expresia „fără consimţământul persoanei care le folosea“ se înţelege pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără acordul valabil exprimat al titularului folosinţei respectivului bun imobil. 20. De altfel, infracţiunea analizată se regăseşte la capitolul IX, intitulat Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private, al titlului I - Infracţiuni contra persoanei, al Părţii speciale din Codul penal. Aşa fiind, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 224 din Codul penal, rezultă intenţia legiuitorului de a proteja, prin norma de incriminare analizată, relaţiile sociale referitoare la domiciliu, indiferent dacă persoana care are calitatea de subiect pasiv al infracţiunii deţine imobilul ce formează obiectul material al acesteia în calitate de proprietar sau de titular al folosinţei bunului, după caz. Prin urmare, sensul mai sus menţionat al sintagmei „fără consimţământul persoanei care le folosea“ este consecinţa firească a scopului reglementării infracţiunii de violare de domiciliu. 21. În ceea ce priveşte susţinerile autorului excepţiei referitoare la exercitarea ilegală a folosinţei bunului care formează obiectul material al infracţiunii de violare de domiciliu în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acestea nu constituie aspecte de constituţionalitate, ci vizează circumstanţele concrete ale cauzei, urmând a fi supuse analizei unei instanţe de drept civil. Aceasta întrucât, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 22. Referitor la sintagma „loc împrejmuit ţinând de acestea“, din cuprinsul aceluiaşi art. 224, Curtea a constatat că nici aceasta nu are o definiţie legală, motiv pentru care acesteia trebuie să îi fie atribuit sensul ce rezultă din înţelesul comun al cuvintelor care o compun, acela de spaţiu, delimitat prin marcarea limitelor sale laterale exterioare, ce însoţeşte o locuinţă, o încăpere sau o dependinţă. Având în vedere considerentele mai sus arătate, rezultă că, potrivit viziunii legiuitorului asupra obiectului material al infracţiunii prevăzute la art. 224 din Codul penal, în sfera noţiunii de „domiciliu“ nu intră doar locuinţele, încăperile şi dependinţele, ci şi orice alte spaţii, cu condiţia ca acestea să fie împrejmuite şi să ţină de imobilele anterior referite. 23. În mod similar, sintagmele „prin orice alt asemenea mijloc“ şi „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri“ fac parte din elementele care definesc conţinutul constitutiv al infracţiunii de distrugere, în varianta agravată, prevăzută la art. 253 alin. (4) din Codul penal. Cea dintâi expresie criticată denotă caracterul exemplificativ al mijloacelor prevăzute de legiuitor, prin care poate fi realizată acţiunea de distrugere, arătând că aceasta poate fi comisă prin incendiere sau explozie ori prin orice altă formă de punere în aplicare a rezoluţiei infracţionale asemănătoare celor expres enumerate, lăsând astfel la aprecierea instanţei încadrarea unor asemenea mijloace în ipoteza normei de incriminare analizate, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. Totodată, expresia „dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri“ arată condiţia pe care trebuie să o îndeplinească mijloacele de distrugere, degradare sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, pentru a putea fi reţinută forma agravată, prevăzută la art. 253 alin. (4) din Codul penal, a infracţiunii de distrugere. În acest context, din analiza gramaticală a dispoziţiei legale criticate, Curtea a reţinut că prin sintagma „alte bunuri“ se înţelege alte bunuri decât cel supus distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuinţare. În acest context, noţiunea de „bun“ are sensul ce rezultă din dispoziţiile Cărţii a III-a a Codului civil, intitulată „Despre bunuri“, cu distincţiile reglementate de acestea. 24. Aspectele arătate nu sunt însă de natură a afecta claritatea, precizia şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 224 şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, sensul textelor criticate putând fi cu uşurinţă determinat de către destinatarii legii penale, prin simpla interpretare gramaticală a prevederii legale analizate. Astfel, atât organele judiciare chemate să aplice legea penală, cât şi persoanele cu o educaţie medie, apelând, eventual, la interpretarea dată de către un profesionist, pot stabili dacă faptele de violare de domiciliu şi cele de distrugere analizate şi, respectiv, săvârşite pot fi plasate în sfera de incriminare a normelor penale prevăzute la art. 224 şi art. 253 alin. (4) din Codul penal, putându-şi adapta actele şi, respectiv, conduita la exigenţele dispoziţiilor legale analizate. 25. Curtea a reţinut că prevederile art. 224 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal respectă standardele de calitate a legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi, prin urmare, principiul legalităţii incriminării, reglementat la art. 1 din Codul penal şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea a constatat, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 44 din Constituţie şi nici celor ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ce reglementează proprietatea privată, ci urmează a fi interpretate şi aplicate în coroborare cu dispoziţiile legale din cuprinsul Codului civil ce reglementează relaţiile sociale referitoare la dreptul de proprietate, la atributele acestuia, precum şi la dezmembrămintele dreptului de proprietate, prevederi ce constituie o aplicaţie a normei constituţionale anterior menţionate. Totodată, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor destinatarilor legii penale, nefiind de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie. 26. Curtea a reţinut că elementele ce formează conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută la art. 224 alin. (1) din Codul penal, şi al celei de distrugere, în varianta agravată prevăzută la art. 253 alin. (4) din Codul penal, reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată conform politicii sale penale şi în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie, nefiind de natură a contraveni dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 17). 27. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituţie, Curtea a reţinut că norma constituţională anterior menţionată garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. Aşa fiind, dispoziţiile constituţionale ale art. 21 vizează drepturi procesuale, motiv pentru care nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât art. 224 şi art. 253 alin. (4) din Codul penal constituie norme de drept penal substanţial, prin intermediul cărora nu pot fi asigurate standardele de constituţionalitate mai sus enumerate (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19 şi 20). 28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care a fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Simona Veronica Muscu în Dosarul nr. 2.931/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 224 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
