Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. (2) lit. d) prin raportare la art. 140^1 alin. (2) şi (2^1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de Mohammad Munaf în Dosarul nr. 6.330/2/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 220D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2019, în prezenţa autorului excepţiei şi a apărătorilor aleşi ai acestuia, precum şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 12 decembrie 2020, apoi, în considerarea aceloraşi motive, pentru 4 februarie 2020, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 9 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.330/2/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 136 alin. (2) lit. d) prin raportare la art. 140^1 alin. (2) şi (2^1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Excepţia a fost ridicată de Mohammad Munaf în dosarul menţionat, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei sentinţe penale. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul a susţinut că normele criticate sunt neconstituţionale întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare atunci când persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii. Aceasta reprezintă o facilitate pentru persoanele condamnate în străinătate printr-o hotărâre definitivă vizând alte fapte decât cele pentru care s-a pronunţat şi instanţa română, instituinduse astfel un tratament discriminatoriu în detrimentul condamnaţilor pentru aceleaşi fapte penale pe teritoriul a două state diferite. Or, în contextul unor dispoziţii legale care stabilesc un astfel de tratament pentru această ultimă categorie de condamnaţi, situaţia existenţei a două hotărâri potrivnice de condamnare pentru aceeaşi infracţiune nu va putea fi soluţionată niciodată, întrucât textul de lege interzice recunoaşterea hotărârii pronunţate în aceste condiţii de către statul străin. 5. Se arată, cu referire la cauza în speţă, că în situaţia în care devine necesară recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de către o instanţă dintr-un stat care nu a încheiat cu România nicio convenţie privind cooperarea judiciară în materie penală şi nu există un alt tratat internaţional aplicabil în cauză, devin incidente dispoziţiile art. 140^1 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 136 alin. (2) din acelaşi act normativ. Aşadar, art. 136 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 restricţionează aplicarea necondiţionată a prevederilor art. 140^1 alin. 2 şi următoarele din legea specială la situaţia în care hotărârea a cărei recunoaştere se solicită se referă la cu totul altă faptă decât cea pentru care persoana a fost condamnată pe teritoriul statului român, determinând o situaţie de inegalitate a cetăţenilor în faţa legii, dar şi o încălcare evidentă a principiului fundamental de drept non bis in idem. De asemenea este inadmisibilă o diferenţă de tratament juridic între condamnaţii prin hotărâri definitive, pronunţate pe teritoriul a două state diferite, în funcţie de infracţiunea care a făcut obiectul acestora, deoarece reprezintă o discriminare. Drept urmare, se susţine că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, prin care legiuitorul a condiţionat recunoaşterea unei hotărâri penale străine de existenţa unui obiect diferit al judecăţii, respectiv hotărârea străină să nu vizeze aceleaşi infracţiuni pentru care persoana a fost condamnată definitiv în România, întrucât nu se justifică o diferenţiere de tratament juridic faţă de persoanele condamnate pentru alte fapte, ale căror hotărâri sunt recunoscute de statul român. În aceste cazuri, diferenţa de tratament juridic nu mai are o justificare raţională şi obiectivă, fapt ce are drept consecinţă un tratament disproporţionat şi discriminatoriu între indivizi aflaţi în aceeaşi situaţie, respectiv de condamnaţi pe teritoriul unui stat străin, încălcând principiul egalităţii, prin excluderea nejustificată a unei categorii de persoane de la beneficiul legii - condamnaţii pentru aceleaşi fapte. 6. Autorul excepţiei mai susţine că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 302/2004 conferă statului român posibilitatea de a recunoaşte hotărârile penale definitive şi în situaţia excepţională în care s-a pronunţat achitarea de către instanţa competentă din statul străin, în condiţiile în care se invocă în faţa instanţei române unul dintre motivele care justifică promovarea uneia dintre căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală (în cauză, în contestaţie în anulare în baza dispoziţiilor art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală). În practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), aplicarea principiului ne bis in idem s-a pus într-o serie de cazuri vizând aspecte privind calificarea unor sancţiuni ca penale sau nepenale, caracterul (ne)definitiv al hotărârii penale, caracterul soluţiilor dispuse de procuror, motivele care au stat la baza soluţiilor de achitare (de exemplu, lipsa de probe, prescripţia), concursul de infracţiuni, caracterul transnaţional al unor infracţiuni etc. În ceea ce priveşte caracterul definitiv al hotărârii penale, în Cauza Bourquain (C-297/07), CJUE a decis că principiul ne bis in idem se aplică în cazul unei proceduri penale pentru fapte cu privire la care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului, chiar şi în cazul în care, potrivit legislaţiei statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată direct executată, subliniinduse că şi o condamnare în lipsă se poate încadra în condiţiile de aplicare a principiului ne bis in idem. În ceea ce priveşte motivele care au stat la baza pronunţării hotărârii de achitare, CJUE a decis că principiul ne bis in idem se aplică chiar dacă achitarea a avut la bază fie lipsa de probe (Van Straaten, C-150/05), fie prescripţia (Gasparini, C-467/04). 7. În considerarea tuturor aspectelor menţionate, se susţine că dispoziţiile art. 136 alin. (2) lit. d) din legea specială încalcă prevederile art. 20 din Constituţie, prin ignorarea unui principiu de drept fundamental, în conformitate cu legislaţia internă (art. 8 din Legea nr. 302/2004) şi cea internaţională mai favorabilă, dar şi cu numeroase exemple jurisprudenţiale date la nivel european. Raportându-se la dispoziţiile art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare atunci când persoana a fost condamnată definitiv în România pentru acelaşi fapte penale, autorul excepţiei consideră că aceasta creează o situaţie de inegalitate pentru persoanele ce au fost achitate în străinătate printr-o hotărâre definitivă vizând aceleaşi fapte pentru care s-a pronunţat şi instanţa română. 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată astfel că Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală reglementează în titlul V recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe [stat terţ - statul care nu este membru al Uniunii Europene, conform art. 139 alin. (2) lit. d)] la art. 140^1 (aflat în capitolul II - Proceduri speciale de recunoaştere şi executare al titlului V din legea specială), fiind prevăzută recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei. Conform art. 140^1 alin. (2) din legea specială, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei se poate realiza, pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare. Sintagma „proces penal în curs“ se interpretează în sensul că recunoaşterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine este posibilă şi în faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive, după cum s-a statuat prin Decizia nr. 9 din 15 noiembrie 2010 pronunţată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. 9. Instanţa mai arată că dispoziţiile speciale privind faza de executare a hotărârilor penale sunt prevăzute în art. 598 alin. (1) lit. d) din capitolul IV - Dispoziţii comune al titlului V - Executarea hotărârilor penale din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text legal, o persoană condamnată poate face contestaţie împotriva executării hotărârii penale dacă este incidentă o cauză de micşorare a pedepsei. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că solicitarea condamnatului Mohammad Munaf privind deducerea, din pedeapsa de 10 ani închisoare în executarea căreia se află, a perioadei de detenţie executate în statul Irak, respectiv din data de 23 mai 2005 până la data de 4 martie 2011, se încadrează, în drept, în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Pentru a se putea deduce, însă, perioada executată în străinătate, instanţa trebuie să recunoască hotărârea penală străină, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, care statuează în mod expres că hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare atunci când persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. Astfel, deşi art. 140^1 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 stabileşte că, în situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) (care reglementează recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei), lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa; cu toate acestea, în teza finală a acestui articol se statuează, în mod expres, că dispoziţiile art. 131 alin. (1), art. 132 şi ale art. 136 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. De asemenea instanţa susţine că art. 140^1 alin. (2^1) din Legea nr. 302/2004 limitează, în concordanţă cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat, de pronunţarea unei hotărâri de condamnare, respectiv de executarea în întregime a unei pedepse sau considerarea ca fiind executată în statul străin. În acest sens, alin. (2^1) al art. 140^1 din Legea nr. 302/2004 prevede în mod expres că recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv. Aşadar, o hotărâre judecătorească străină nu va putea fi recunoscută atunci când persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale, nici măcar în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, cum ar fi deducerea perioadei de arest preventiv. 10. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că prevederile art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004 instituie un regim juridic discriminatoriu între persoanele condamnate în străinătate, ale căror hotărâri sunt recunoscute în România şi care au posibilitatea să invoce o cauză de micşorare a pedepsei, constând în deducerea perioadei în care s-au aflat în stare de arest preventiv, şi persoanele faţă de care s-a pronunţat în străinătate o hotărâre care nu poate fi recunoscută, potrivit dispoziţiilor din legea specială, şi care nu pot beneficia de deducerea perioadelor în care s-au aflat în arest. Diferenţa operată de norma supusă controlului de constituţionalitate între cele două categorii de persoane nu se bazează pe un criteriu raţional şi nu justifică un tratament juridic diferenţiat, acestea aflându-se în situaţii juridice identice din perspectiva incidenţei dispoziţiilor care reglementează computarea duratei măsurilor preventive şi care se subsumează prevederilor privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea producerii de alte efecte decât executarea în regim de detenţie a pedepsei. 11. Instanţa mai subliniază că deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate din durata pedepsei are ca scop protecţia libertăţii individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie. Legislaţia penală română, respectiv art. 72 din Codul penal, prevede faptul că perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. Totodată, potrivit art. 73 alin. (1) din Codul penal, în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8 (teritorialitatea legii penale), art. 9 (personalitatea legii penale), art. 10 (realitatea legii penale) sau art. 11 (universalitatea legii penale), partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România. Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 în armonie cu art. 72 alin. (1) din Codul penal prevede că durata pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. Or, din analiza dispoziţiilor anterior menţionate rezultă că se creează o situaţie mai grea persoanelor care au fost arestate preventiv în străinătate şi faţă de care s-a pronunţat o hotărâre care nu poate fi recunoscută, potrivit art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, în vederea producerii de alte efecte decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, deşi ar putea contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa, faţă de persoanele care au fost condamnate în străinătate, inclusiv pentru săvârşirea mai multor infracţiuni în concurs şi care beneficiază de deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate. În plus, în cauza dedusă judecăţii, chiar şi în ipoteza în care autorităţile irakiene, aplicând principiul ne bis in idem, ar fi recunoscut hotărârea instanţelor din România (prin care s-a dispus condamnarea petentului Mohammad Munaf pentru aceleaşi fapte) şi ar fi încetat procesul penal pornit împotriva lui Mohammad Munaf, tot nu ar fi fost posibilă deducerea perioadei în care acesta s-a aflat în arest preventiv, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, dispoziţiile art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004 prevăd în mod expres că hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare atunci când persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. În temeiul art. 47 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, s-a solicitat punctul de vedere al Ministerului Justiţiei cu privire la normele criticate. Cu Adresa nr. 100.966 din 4 decembrie 2019, Ministerul Justiţiei a comunicat punctul său de vedere, potrivit căruia excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, nefondată, întrucât dispoziţiile atacate din Legea nr. 302/2004 nu încalcă niciuna dintre dispoziţiile din Legea fundamentală invocate de autorul acesteia. 15. Cât priveşte soluţia de inadmisibilitate, se arată că autorul excepţiei, prin invocarea acesteia, urmăreşte extinderea domeniului de aplicare al textului de lege invocat, tinzând pe această cale la completarea legii. Or, Curtea Constituţională respinge în mod constant, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate prin care se urmăreşte modificarea legii. Se invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 447 din 15 septembrie 2005 şi Decizia nr. 624 din 17 noiembrie 2005. Totodată, se arată că excepţia nu profită autorului acesteia, ceea ce determină, de asemenea, aceeaşi concluzie de inadmisibilitate. 16. În subsidiar, se arată că, prin procedura de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti sau a unui act judiciar străin, aceasta devine parte din ordinea juridică a statului care a recunoscut-o, producând diverse efecte (spre exemplu, executarea unei pedepse pe teritoriul acestui din urmă stat, cu aplicarea unor sancţiuni - cum ar fi măsura confiscării, deducerea unor perioade de arest, în cazul în care se constată că faptele săvârşite în străinătate ar fi concurente cu cele săvârşite în România). În Uniunea Europeană funcţionează principiul recunoaşterii reciproce, întemeiat pe încrederea reciprocă între statele membre. În concret, în cadrul spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie se porneşte de la premisa unui grad ridicat de încredere între statele membre, dezvoltat prin intermediul valorilor comune împărtăşite de acestea. Chiar şi în aceste condiţii, recunoaşterea nu este un proces automat, ci este supusă unor condiţii, stabilite de către statele membre la nivel intern, cu respectarea normelor juridice europene adoptate în baza acestui principiu. Chiar şi în cadrul Uniunii Europene recunoaşterea hotărârilor şi actelor judiciare este un act supus suveranităţii statelor, care, în limitele dreptului european, au dreptul de a refuza executarea pe teritoriul lor a unor hotărâri judecătoreşti. Înseşi instrumentele de cooperare judiciară la nivelul Uniunii Europene prevăd posibilitatea unui refuz al recunoaşterii, în cazul în care statul de executare constată neîndeplinirea unor condiţii. Între aceste motive de refuz se află şi cel care decurge din principiul fundamental ne bis in idem. Cu atât mai mult se manifestă această expresie a suveranităţii în relaţia cu statele terţe, nefiind posibilă recunoaşterea automată a unei hotărâri judecătoreşti străine. Chiar tratatele şi convenţiile internaţionale prevăd posibilitatea ca statele semnatare să aplice propria legislaţie, stabilind pe această cale motive de refuz al executării diverselor cereri (inclusiv de recunoaştere) formulate în temeiul acestora. Situaţia în care se pune problema recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti în absenţa unui tratat internaţional trebuie tratată cu şi mai multă precauţie, întrucât în aceste cazuri garanţiile incidente ca urmare a obligaţiilor internaţionale asumate prin diverse tratate nu pot fi prezumate, ci trebuie să fie subiectul unei analize atente. Prin urmare, a fortiori, recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti poate fi refuzată în relaţia cu un stat terţ (care nu este membru al Uniunii Europene), cu care nici nu este încheiat un tratat bilateral în materie. 17. Se mai arată că trebuie avut în vedere că hotărârea străină de achitare în speţă este nu numai ulterioară celei române de condamnare pentru aceeaşi faptă, ci a survenit şi după ce autorităţile irakiene aveau deplină cunoştinţă de demersurile autorităţilor române, efectuate încă din 2005, pentru obţinerea extrădării persoanei în cauză. Astfel, dacă a fost încălcat principiul ne bis in idem, această încălcare a fost realizată de instanţele irakiene, nu de cele române, iar acestea din urmă nu pot recunoaşte o hotărâre care s-a pronunţat cu încălcarea principiului ne bis in idem. În acest sens se invocă punctul de vedere exprimat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către reprezentantul Ministerului Public, potrivit căruia hotărârea judecătorească pronunţată în Irak este ulterioară celei pronunţate în România; or, în aplicarea dispoziţiilor art. 43 din Codul penal, recunoaşterea poate opera doar cu privire la perioade de arest executate anterior. Se precizează că, în speţă, subzistă două hotărâri penale definitive, pronunţate la intervale de timp diferite, de către două instanţe distincte aparţinând unor jurisdicţii distincte: română şi irakiană, iar din perspectiva acţiunii penale subzistă două soluţii diametral opuse. La momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti străine, acţiunea penală exercitată de statul român era soluţionată definitiv, existând, aşadar, în raport cu acţiunea penală exercitată de statul irakian, autoritate de lucru judecat. Prin urmare, chiar şi în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti penale anterioare, cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, pronunţată de către o instanţă judecătorească română, autorităţile irakiene au continuat procesul penal împotriva respectivei persoane pronunţând o soluţie de achitare. 18. Ministerul Justiţiei mai arată că textul art. 147 din Legea nr. 302/2004 face referire la hotărâri penale definitive pronunţate de către instanţele judecătoreşti străine fără a distinge în funcţie de soluţiile date de către instanţele judecătoreşti străine, putând fi vorba în esenţă despre oricare dintre următoarele soluţii: condamnare, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetarea procesului penal. Atunci când, la momentul la care intervine procesul de recunoaştere a hotărârii penale străine, în ordinea juridică internă există anterioritate - o hotărâre penală definitivă de condamnare pentru aceleaşi fapte - identitate perfectă -, aceasta constituie un motiv obligatoriu de nerecunoaştere -, art. 142 alin. 1) litera d) din Legea nr. 302/2004. A admite o astfel de recunoaştere ar conduce la o încălcare ex lege a principiului ne bis in idem şi, în consecinţă, la existenţa în ordinea juridică internă a două hotărâri penale definitive pronunţate împotriva aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă (caz de contestaţie în anulare potrivit art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală - împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă sau caz de revizuire sub aspectul laturii penale prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. f) - hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia. Legea lasă însă posibilitatea instanţei de judecată învestite cu recunoaşterea hotărârii penale străine să analizeze in extenso o astfel de hotărâre în raport cu cea pronunţată anterior de către o instanţă română şi să constate dacă, în esenţă, este sau nu vorba despre aceleaşi fapte (acte materiale), respectiv dacă hotărârea penală străină a fost pronunţată şi pentru alte fapte decât cele reţinute de către instanţa română, urmând ca în acest ultim caz să recurgă la o recunoaştere parţială. 19. Se mai arată că ipoteza invocată de către petent reprezintă o excepţie, care trebuie să aibă un caracter excepţional. Legea prevede într-adevăr posibilitatea recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti fără un tratat, dar nu ar fi admisibil ca în această situaţie recunoaşterea să fie mai facilă, supusă unor condiţii mai permisive decât cele aplicabile în aplicarea unui tratat internaţional, ipoteză de neacceptat din perspectiva noţiunii de suveranitate naţională. Tocmai deducerea arestului presupus preventiv dintr-o cauză aflată pe rolul autorităţilor irakiene, în care s-a pronunţat o hotărâre nerecunoscută de statul român, ar încălca suveranitatea statului român, consacrată prin art. 1 alin. (1) din Constituţia României. Nici în dreptul Uniunii Europene şi cu atât mai puţin în dreptul internaţional penal nu există o obligaţie absolută de recunoaştere a unei hotărâri penale străine. Unul dintre principiile fundamentale care guvernează cooperarea internaţională în materie penală este respectarea suveranităţii naţionale. 20. Potrivit aceluiaşi punct de vedere, în cauză nu poate fi invocată discriminarea, aşadar, nu este încălcat art. 16 din Constituţie, nefiind vorba despre situaţii identice. În ipoteza în care nu este posibilă recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti, în mod evident nu este posibilă nici recunoaşterea perioadei de arest preventiv şi, implicit, deducerea arestului preventiv. Totodată, se supune atenţiei Curţii faptul că din cele reţinute de instanţa de judecată nici nu ar rezulta cu certitudine că ar fi vorba de un arest preventiv sau că petentul s-ar fi aflat în custodia autorităţilor irakiene (referinţa de la pagina 5 a încheierii de şedinţă). Faţă de cele arătate, se consideră că excepţia este inadmisibilă iar, în subsidiar, nefondată. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, susţinerile autorului excepţiei, punctul de vedere transmis de Ministerul Justiţiei, concluziile procurorului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 136 alin. (2) lit. d), cu denumirea marginală Condiţii pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine, şi ale art. 140^1 alin. (2) şi (2^1), cu denumirea marginală Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine, toate din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011. Curtea constată însă că, ulterior sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost republicată, cu renumerotarea textelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 mai 2019. Soluţiile legislative criticate se găsesc, într-o redactare identică, în art. 142 alin. (2) lit. d) şi, respectiv, art. 147 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004 republicată, având următorul cuprins: - Art. 142 alin. (2) lit. d): „(2) Hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare atunci când: (…) d) persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;“; – Art. 147 alin. (2) şi (3): "(2) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare.(3) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv." 23. Ţinând seama de conţinutul identic al textelor de lege citate, în numerotarea avută în vedere de autorul excepţiei şi cea actuală, Curtea urmează a se pronunţa asupra dispoziţiilor criticate potrivit noii numerotări a textelor, aşadar, asupra art. 142 alin. (2) lit. d) prin raportare la art. 147 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, anterior citate. 24. Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la înfăptuirea justiţiei în numele legii în condiţii de unicitate, imparţialitate şi egalitate. Se invocă, de asemenea, principiul ne bis in idem, cu referire la cadrul Uniunii Europene în materie, aşadar, art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (CAAS), care stabileşte că „o persoană împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părţi contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în situaţia în care a fost pronunţată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părţii contractante care a pronunţat sentinţa“. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată mai întâi, cu referire la situaţia de fapt reţinută în Încheierea de sesizare, că, printr-o sentinţă definitivă prin neapelare, pronunţată în anul 2008, autorul excepţiei a fost condamnat în România la o pedeapsă de 10 ani închisoare, fiind încarcerat la data de 27 august 2015, când a fost predat din Irak. Susţinând că, pentru aceleaşi fapte, instanţele din Republica Irak au pronunţat o soluţie finală de achitare, la data de 3 martie 2011, în Cauza cu nr. 377/C1/2011, pentru lipsa probelor (după ce prin sentinţa pronunţată în primă instanţă se dispusese condamnarea sa la trei pedepse cu moarte prin spânzurare), autorul excepţiei a încercat recunoaşterea în România a soluţiei de achitare din Irak, pentru a obţine deducerea perioadei de detenţie în care s-a aflat în statul Irak, între 23 mai 2005 şi 4 martie 2011, din executarea pedepsei de 10 ani închisoare aplicate în România. 26. Prin Sentinţa penală nr. 77 din 13 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală s-a respins cererea de recunoaştere pe cale incidentală a Hotărârii penale nr. 377 din 6 martie 2011, pronunţată de Curtea Penală Centrală din Republica Irak, şi a Hotărârii nr. 609 din 30 octombrie 2011, pronunţată de Curtea Federală de Casaţie a Republicii Irak. Instanţa română a reţinut, între altele, faptul că „ultima hotărâre rămasă definitivă cu privire la condamnarea petentului-contestator MM este hotărârea din Irak, (...) aceasta fiind hotărârea care a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat a Hotărârii pronunţate la data de 28 aprilie 2008 de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală. În consecinţă, în aplicarea art. 432 alin. (2) din Codul de procedură penală, ar trebui ca instanţa să dispună în soluţionarea contestaţiei să fie anulată tocmai ultima hotărâre pronunţată, respectiv aceea de achitare, pronunţată de autorităţile din Irak, iar nu cea de condamnare pronunţată în România“. 27. După respingerea cererii astfel formulate, autorul a încercat obţinerea aceluiaşi rezultat pe calea unei contestaţii la executare. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a respins ca nefondată, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, contestaţia la executare, prin Sentinţa penală nr. 177/F din 2 octombrie 2017. Instanţa s-a referit în considerente şi la respingerea contestaţiei în anulare anterior promovate, reţinând că toată procedura urmată de instanţă la pronunţarea acestei hotărâri este câştigată instanţelor din România, astfel încât nu se impune reluarea sub niciun aspect a discuţiilor relative la imposibilitatea de recunoaştere a sentinţelor din Irak. 28. În continuare, autorul a formulat contestaţie împotriva Sentinţei penale nr. 177/F din 2 octombrie 2017, cadru procesual în care a invocat prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin care critică normele din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care stabilesc situaţiile în care nu va fi recunoscută şi pusă în executare hotărârea judecătorească străină, respectiv condiţiile recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat. 29. Din analiza situaţiei de fapt, Curtea reţine că, în cauză, subzistă două hotărâri penale definitive, pronunţate la intervale de timp diferite, de către două instanţe aparţinând unor jurisdicţii distincte: română şi irakiană. Soluţiile pronunţate pentru aceleaşi fapte sunt diametral opuse, respectiv mai întâi de condamnare (de către statul român) şi apoi de achitare (de către statul irakian). În aceste condiţii se încearcă pe calea contestaţiei la executare, respectiv prin ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate în cadrul contestaţiei împotriva soluţiei de respingere a contestaţiei la executare, să se obţină deducerea din executarea pedepsei de 10 ani închisoare aplicate de Curtea de Apel Bucureşti prin hotărâre definitivă a unei perioade în care autorul excepţiei a fost privat de libertate în Irak. 30. Examinând, în continuare, normele criticate, Curtea constată că Legea nr. 302/2004 cuprinde în titlul I Dispoziţii generale capitolul I intitulat Domeniul de aplicare şi principii generale ale cooperării judiciare internaţionale în materie penală. Potrivit art. 1 din acest capitol, recunoaşterea şi executarea hotărârilor reprezintă o formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală. Articolul 3 din lege stabileşte limitele cooperării judiciare, respectiv faptul că „aplicarea prezentei legi este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie“. De asemenea art. 8 din lege consacră principiul Non bis in idem, stabilind între altele, în alin. (1), următoarele: „(1) Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal.“ 31. Titlul V al legii reglementează distinct Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe. Art. 136 alin. (1) cuprins în acest titlu îi defineşte domeniul de aplicare, după cum urmează: „Prezentul titlu se aplică în relaţia cu statele terţe, în domeniul recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi ordonanţelor penale, în conformitate cu normele cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, iar, în absenţa acestora, pe bază de reciprocitate. Dispoziţiile prezentului titlu se aplică deopotrivă, în completare, situaţiilor nereglementate prin tratatele internaţionale. Dispoziţiile capitolului III se aplică şi în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale.“ Capitolul III la care face referire textul citat se referă la Proceduri speciale de recunoaştere şi executare. 32. În prezenta cauză sunt criticate dispoziţii cuprinse în titlul V, precitat, respectiv art. 142 alin. (2) lit. d), cuprins în capitolul II - Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine, secţiunea 1 - Transferarea persoanelor condamnate, deţinute în state terţe, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România, şi art. 147 alin. (2) şi (3), cuprins în capitolul III - Proceduri speciale de recunoaştere şi executare. 33. Analizând titlul şi capitolele legii din care fac parte, precum şi conţinutul textelor de lege criticate în cauză, Curtea constată că nu au nicio legătură cu situaţia autorului excepţiei, întrucât acesta nu este o persoană condamnată într-un stat terţ, ci este o persoană care a fost condamnată în România, iar în statul terţ a fost achitată ulterior (la interval de trei ani de la hotărârea de condamnare pronunţată în România). Achitarea s-a pronunţat ca urmare a unui proces distinct derulat acolo, unde soluţiile au fost de la pedeapsa capitală la achitarea în cele din urmă pentru lipsă de probe, cunoscându-se condamnarea precedentă din România. 34. Aşadar, în situaţia autorului excepţiei nu se pune problema recunoaşterii unei hotărâri de condamnare pronunţate într-un stat terţ, astfel încât art. 142 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, care se referă la punerea în executare a unei astfel de hotărâri, nu îşi găseşte incidenţa. 35. Aparent, normele care ar avea legătură cu cauza supusă soluţionării Curţii ar fi cele cuprinse în capitolul III al titlului V din Legea nr. 302/2004 - Proceduri speciale de recunoaştere şi executare, din care fac parte dispoziţiile art. 147 alin. (2) şi (3), criticate, aparenţă susţinută şi de modul de formulare a excepţiei de neconstituţionalitate, care priveşte dispoziţiile art. 142 alin. (2) lit. d) prin raportare la art. 147 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Examinând însă conţinutul dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 302/2004, Curtea constată că vizează, de asemenea, alte ipoteze juridice decât cea în speţă, regula instituită de legiuitorul român fiind aceea că „recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv“. Or, câtă vreme în situaţia autorului excepţiei nu există o hotărâre de condamnare definitivă în statul terţ, nu subzistă ipoteza „deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat“. Se observă astfel că detenţia din Irak a fost în executarea altor măsuri decât cele de executare a unei hotărâri definitive de condamnare; aşadar, se încearcă deducerea perioadei în care autorul s-a aflat în detenţie altfel decât în executarea unei hotărâri definitive de condamnare, situaţie juridică în afara sferei de incidenţă a normelor citate. 36. Curtea constată în acest sens că prin criticile formulate se tinde, în realitate, la o completare a textelor de lege în sensul reglementării ipotezei în care se află autorul excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv aceea când nu subzistă două hotărâri judecătoreşti de condamnare pronunţate în state diferite pentru aceeaşi faptă, ci una de condamnare şi cealaltă de achitare. Distinct de aspectele de interpretare şi aplicare a legii în acest context specific, care nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale, ci trebuie analizate de instanţele învestite în cauză, acceptarea unor astfel de critici prin care, practic, se doreşte introducerea unei noi ipoteze de reglementare ar echivala cu subrogarea Curţii Constituţionale în sfera de competenţă a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Deşi există situaţii în care Curtea a constatat că omisiunile legislative prezintă relevanţă constituţională şi s-a învestit, complinind omisiunea pe calea unei decizii interpretative, în cauză nu subzistă o asemenea ipoteză. Rezolvarea situaţiei complexe invocate, care îmbină elemente ce ţin, pe de o parte, de interpretarea şi aplicarea legii într-o situaţie specifică, cu multe elemente particulare, cum ar fi succesiunea în timp şi conţinutul hotărârilor pronunţate, durata şi condiţiile privării de libertate, iar, pe de altă parte, elemente de legiferare, nu se poate realiza pe calea controlului de constituţionalitate, excepţia de neconstituţionalitate fiind, prin urmare, inadmisibilă. 37. Din aceeaşi perspectivă, Curtea constată că nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate constând în „legătura cu soluţionarea cauzei“, prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Legătura cu cauza, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Potrivit Curţii, incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014); lipsa unui interes real, personal al autorului excepţiei în promovarea acesteia are drept consecinţă faptul că posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014). 38. În cauză, în măsura în care Curtea Constituţională ar constata neconstituţionalitatea normelor criticate, soluţia pronunţată nu doar că nu ar profita autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dar ar produce consecinţe negative şi în alte cauze câtă vreme s-ar constata, de fapt, neconstituţionalitatea uneia dintre consacrările legale ale principiului ne bis in idem. În sensul acestei semnificaţii a reglementărilor criticate sunt atât punctul de vedere exprimat de Ministerul Justiţiei, cât şi al Ministerului Public. Ministerul Justiţiei reţine în acest sens faptul că „a admite o astfel de recunoaştere ar conduce la o încălcare ex lege a principiului ne bis in idem şi pe cale de consecinţă la existenţa în ordinea juridică internă a două hotărâri penale definitive pronunţate împotriva aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă (..)“. Tot astfel, reprezentantul Ministerului Public a observat, inclusiv cu privire la normele la care se face raportarea actualului art. 142 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, că ratio legis al actualului art. 147 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 este justificată tot prin prisma principiului ne bis in idem. Astfel, când pedeapsa pronunţată de statul străin nu ar fi fost executată decât în parte, prin recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, scopul nu ar mai fi fost deducerea perioadei executate, ci executarea restului de pedeapsă pronunţată de instanţa străină pentru aceeaşi faptă ca cea pentru care persoana a fost condamnată în România, şi astfel sar ajunge la punerea în executare şi a hotărârii judecătoreşti străine, pentru aceeaşi faptă, cu încălcarea principiului menţionat. 39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (2) lit. d) prin raportare la art. 147 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, excepţie ridicată de Mohammad Munaf în Dosarul nr. 6.330/2/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 februarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
