Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (2) din Codul penal şi ale art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Raul Ioan Mureşan în Dosarul nr. 937/241/2015 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.370D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Referitor la dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală face referire la Decizia nr. 437 din 6 octombrie 2022. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 334 alin. (2) din Codul penal susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat o decizie prin care oferă indicii clare şi suficiente pentru interpretarea şi aplicarea corectă a acestui text de lege. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 4 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 937/241/2015, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (2) din Codul penal şi ale art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Raul Ioan Mureşan cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, printre care punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 334 alin. (2) din Codul penal nu îndeplinesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind incompatibile cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5). Arată că sintagma „număr fals de înmatriculare sau înregistrare“ poate primi mai multe înţelesuri, astfel că, în cazul unor acte materiale atipice, raţionamentul judecătorului tinde „spre calificarea înţelesului unor norme juridice pe cale jurisprudenţială selectivă şi neunitară, cu toate că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, iar judecătorul nu poate fi legiuitor“. Aşa fiind, apreciază că dispoziţiile art. 334 alin. (2) din Codul penal sunt neconstituţionale „în măsura în care nu exclud situaţia în care «prin procedura recarosării» un autovehicul înscris în circulaţie, care nu este dezmembrat, este folosit (ca piese de schimb) pentru a înlocui integral un autovehicul distrus în totalitate, dar care nu a fost radiat“. Prezintă diverse situaţii care se încadrează în reglementarea criticată, deşi, în opinia sa, nu ar trebui să fie considerate infracţiuni. 6. În continuare, susţine că sintagma „număr fals de înmatriculare sau înregistrare“ este contradictorie în raport cu prevederile pct. 1-14 din capitolul III din anexa la Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2.132/2005 pentru aprobarea Reglementărilor privind omologarea individuală, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere - ANTR 7, care prevede operaţiunea de „recarosare“. Prezintă diverse elemente de fapt referitoare la „procedeul recarosării“. Din perspectiva elementului material al laturii obiective, apreciază că dispoziţiile art. 334 alin. (2) din Codul penal sunt neconstituţionale „în măsura în care nu exclud modalitatea oferirii la schimb de către o persoană, care nu putea da o dispoziţie sau o încuviinţare în acest sens, nu deţine faptic autovehiculul şi nu are posibilitatea efectivă de a dispune cu privire la autovehicul“. Arată că sintagma „punerea în circulaţie [...] a unui autovehicul“ poate avea mai multe înţelesuri, care nu pot fi clarificate pe cale jurisprudenţială, extinderea aplicării normei penale la o situaţie nereglementată expres contravenind principiului legalităţii incriminării. Prezintă elemente ale situaţiei de fapt. 7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei apreciază, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale deoarece nu prevăd printre cazurile în care se admite apelul şi se trimite cauza spre rejudecare situaţia în care instanţa de fond nu a realizat o cercetare judecătorească efectivă şi nu a motivat hotărârea judecătorească. Calea de atac a apelului nu poate asigura o garanţie a unui proces echitabil în condiţiile în care instanţa de apel nu poate impune primei instanţe efectuarea unor acte de cercetare judecătorească sau să dispună rejudecarea unei cauze pe temeiul nemotivării hotărârii. Apreciază că dispoziţiile anterior menţionate nu pot fi disociate de cele ale art. 403 din Codul de procedură penală, astfel că solicită aplicarea prevederilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 8. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că dispoziţiile art. 334 alin. (2) din Codul penal nu ridică dificultăţi de interpretare sau de aplicare. Instanţele de judecată sunt cele chemate să stabilească, pe baza dovezilor aflate la dosar, dacă o anumită situaţie de fapt - aşa cum este cea la care se referă autorul excepţiei - întruneşte sau nu elementele constitutive ale textului incriminator. Autorul excepţiei doreşte ca, prin cererea formulată, să fie exclusă din textul de lege incriminator şi implicit să fie dezincriminată varianta la care el se referă şi despre care afirmă că atrage incidenţa art. 334 din Codul penal. Referitor la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, susţine că normele procesual penale conţin dispoziţii exprese cu privire la expozitivul sentinţei, care trebuie să cuprindă motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză. În situaţia în care ar lipsi motivarea soluţiei adoptate de instanţa de fond există temei pentru desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 403 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 334 alin. (2) din Codul penal şi ale art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 334 alin. (2) din Codul penal: „Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.“; – Art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală: „(1) Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] 2. admite apelul şi: [...] b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.“ 13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 131 alin. (1) şi (3) referitor la rolul Ministerului Public şi art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorilor. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (2) din Codul penal, Curtea observă că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci se limitează la a face aprecieri referitoare la faptul că legiuitorul trebuia să clarifice anumite aspecte sau la faptul că anumite situaţii nu pot intra sub incidenţa dispoziţiilor criticate. Astfel, Curtea reţine că susţinerile autorului excepţiei referitoare la faptul că legiuitorul nu a avut în vedere „procedura recarosării“ atunci când a incriminat faptele prevăzute de art. 334 alin. (2) din Codul penal nu sunt suficiente pentru a declanşa un control de constituţionalitate. 15. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a teoretizat existenţa unei anumite structuri a excepţiei de neconstituţionalitate. Este vorba despre trei elemente, inerente şi intrinseci oricărei excepţii de neconstituţionalitate, şi anume: textul de lege contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, adică motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. Curtea a observat în decizia precitată că, dacă primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Mai mult decât atât, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele trei elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referinţă este unul general, soluţia pronunţată de Curte va fi de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei cuprinse în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 16. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (2) din Codul penal. 17. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestora, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 aprilie 2022, şi Decizia nr. 437 din 6 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.257 din 28 decembrie 2022. 18. Cu acele prilejuri, Curtea a analizat legislaţia naţională, în principal dispoziţiile art. 35-40, ale art. 396 alin. (1), ale art. 370 alin. (1) şi ale art. 401 din Codul de procedură penală. Curtea a reţinut că hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul, dispoziţiile procesual penale reglementând in extenso conţinutul părţii introductive - art. 402, conţinutul expunerii - art. 403 şi conţinutul dispozitivului - art. 404. În ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în materie penală, Curtea a observat că normele procesual penale reglementează calea ordinară de atac a apelului, art. 408-425 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a apelului, Curtea a observat că, potrivit legislaţiei procesual penale, acesta poate fi introdus, printre alţii, de către inculpat, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă a procesului. Totodată, exercitarea acestei căi de atac nu este supusă niciunei formalităţi care să presupună solicitarea permisiunii de a face acest lucru, fiind necesară şi suficientă simpla manifestare de voinţă a inculpatului sau a celorlalte persoane prevăzute de lege. 19. Referitor la instanţa competentă să judece calea ordinară a apelului, Curtea a constatat că aceasta poate fi curtea de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Curtea a observat că, potrivit art. 416 din Codul de procedură penală, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Totodată, potrivit art. 417 din Codul de procedură penală, instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, iar în cadrul acestor limite instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. 20. În continuare, Curtea, făcând referire la art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală, a constatat că efectul devolutiv al apelului nu este mărginit, în niciun fel, prin motivele invocate de apelant. În ceea ce priveşte aspectele de fapt, acestea se stabilesc cu ajutorul probelor, iar instanţa de apel trebuie să verifice dacă în cauză s-au administrat toate probele necesare, iar în caz contrar să le completeze sau readministreze, precum şi dacă probele administrate au fost corect interpretate, putând să le dea o nouă apreciere, faţă de prevederile art. 420 alin. (5) şi (9) din Codul de procedură penală. 21. Cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, Curtea a constatat că aceasta justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. Curtea a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29, Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, paragraful 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, paragraful 59. Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o decizie motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care protejează un individ împotriva arbitrarului; decizia internă ar trebui să conţină motivele care sunt suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept în cazul părţilor litigante - argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragrafele 29 şi 30). 22. Curtea Constituţională a reţinut că, în jurisprudenţa sa, a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 173). În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor (paragraful 171). În aceste condiţii, Curtea a constatat că atât în propria jurisprudenţă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci, mai ales, constituie o garanţie împotriva arbitrarului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021, paragrafele 36 şi 38-41). 23. Plecând de la aceste premise, Curtea a reţinut că instanţa europeană a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfăşurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei. Trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii desfăşurate în ordinea juridică internă şi de rolul instanţelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, pronunţată în Cauza Monnell şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carenţă constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiţia ca instanţa de control judiciar să aibă competenţa necesară ştergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, pronunţată în Cauza H. împotriva Belgiei). Aşa fiind, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual şi/sau juridic în hotărârea instanţei de fond, este important ca instanţa superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, pronunţată în Cauza Tatishvili împotriva Rusiei). 24. În acest context, Curtea a subliniat cele anterior menţionate referitoare la efectul devolutiv al căii de atac a apelului. Aşa fiind, curţile de apel, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţe de apel, învestite cu judecarea laturii penale şi civile a cauzei, au competenţa legală, conform art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, de a remedia viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanţa care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din acelaşi act normativ. Curtea a constatat că această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 din Codul de procedură penală. 25. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea a apreciat că textul de lege criticat constituie însăşi expresia principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, legislaţia procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Aşa fiind, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti. 26. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia deciziilor menţionate, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Raul Ioan Mureşan în Dosarul nr. 937/241/2015 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
