Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, obiecţie formulată de un număr de 52 deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 12.479/20 decembrie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.949A/2017. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că legea criticată, prin conţinutul său, vizează statutul deputaţilor şi senatorilor, deşi expunerea de motive se referă la modificarea şi completarea conţinutului Legii nr. 176/2010. În acest sens se susţine că legea anulează efectele unor interdicţii instituite în privinţa deputaţilor şi senatorilor identificaţi în conflict de interese în perioada 2007-2013 prin rapoartele rămase definitive ale Agenţiei Naţionale de Integritate sau prin hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, drept care se apreciază că legea criticată nu are nicio legătură cu obiectul său, astfel cum acesta reiese din titlul legii. Prin urmare, se consideră că „inexistenţa identităţii de obiect între scopul legii şi dispoziţia normativă propusă face legea neclară“, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 8 alin. (4) şi art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative raportat la art. 1 alin. (5) şi art. 74 alin. (3) şi (5) din Constituţie. În acest sens, sunt invocate Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 40, şi Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, paragrafele 23 şi 26. 4. Se susţine că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie, întrucât a fost adoptată de Camera Deputaţilor ca primă Cameră sesizată şi de Senat, în calitate de Cameră decizională. Or, potrivit art. 75 alin. (1) şi art. 117 alin. (3) din Constituţie, sesizarea Camerelor în modul anterior referit vizează numai ipoteza înfiinţării unei autorităţi administrative autonome, nu şi orice modificări ale organizării şi funcţionării acesteia. Chiar şi în acest caz, se arată că modificările operate prin prezenta lege nu vizează organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, ci înlăturarea consecinţelor legale ale constatării existenţei conflictului de interese în cazul unei categorii de persoane. 5. Se apreciază că art. I şi II din lege încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. În acest sens, se arată că aceste dispoziţii legale aparţin dreptului administrativ, din moment ce şi interdicţia la care se referă are caracter administrativ. Prin urmare, nu se poate dispune încetarea efectelor unei interdicţii deja instituite; caracterul retroactiv al acestor dispoziţii se deduce din coroborarea şi modul lipsit de claritate al formulării acestora, în sensul că interdicţia încetează ab initio, de la data dispunerii sale. Este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul neretroactivităţii, şi anume Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996 şi Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013. 6. Se mai învederează faptul că dispoziţiile legii criticate încalcă principiul colaborării loiale între autorităţile şi instituţiile publice, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că acestea anulează efectele unor hotărâri judecătoreşti şi încalcă decizii ale Curţii Constituţionale. A lipsi de efecte hotărâri judecătoreşti, precum cele prin care s-au instituit interdicţii deputaţilor şi senatorilor aflaţi în conflict de interese de natură administrativă, constituie o încălcare a obligaţiei constituţionale antereferite. De asemenea, se arată că legea criticată reprezintă o sfidare la adresa Curţii Constituţionale, prin încălcarea cu bună ştiinţă a Deciziei nr. 619 din 11 octombrie 2016, sens în care este citat paragraful 41 al acesteia. 7. Prin urmare, se solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii criticate, în ansamblul său. 8. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 9. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 10. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu referire la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, se arată că titlul legii criticate exprimă sintetic atât intervenţia asupra unei legi, cât şi natura intervenţiei, respectiv completarea legii enunţate. Astfel, titlul legii corespunde întru totul conţinutului normativ al acesteia, noul text fiind integrat corect sub aspect tehnic legislativ în ansamblul legii. Se mai arată că soluţia normativă aleasă este potrivită şi se corelează cu ansamblul reglementării-cadru; în acest sens se menţionează că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 dispune că această lege se aplică preşedinţilor Camerelor Parlamentului, deputaţilor şi senatorilor, iar art. 25 dispune cu privire la constatarea situaţiei de conflict de interese, cu circumscrierea sancţiunilor incidente potrivit reglementării aplicabile demnităţii/ funcţiei sau activităţii respective, drept care art. 25^1, nou-introdus, este intrinsec legat de dispoziţiile legale antereferite. 11. Se arată că legea criticată este una organică, iar ordinea de sesizare a Camerelor este dată de art. 75 alin. (1) teza întâi din Constituţie, în considerarea faptului că Agenţia Naţională de Integritate este o autoritate administrativă autonomă, conform art. 117 alin. (3) din Constituţie, iar înfiinţarea acestor autorităţi se realizează prin lege organică, ce se adoptă ca primă Cameră sesizată de Camera Deputaţilor, Cameră decizională fiind Senatul. Se mai arată că atât Legea nr. 176/2010, legea de bază, cât şi Legea nr. 116/2013, o lege modificatoare a acesteia, au fost adoptate ca legi organice, ordinea de sesizare a Camerelor fiind cea anterior descrisă. 12. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la principiul neretroactivităţii legilor se arată că art. 25^1 din lege nu conţine în sine nicio dispoziţie cu caracter retroactiv şi nici nu reglementează o situaţie juridică nouă, care ar conduce la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, ci instituie dispoziţii pentru viitor cu privire la situaţii juridice produse în trecut, sub imperiul unor norme juridice neclare. Se mai arată faptul că art. II din lege indică intenţia legiuitorului de a exclude arbitrarul în aplicarea normei juridice nou-reglementate, în sensul instituirii în mod expres a unei dispoziţii, care ar putea părea cel mult superfluă, astfel încât nu se poate trage concluzia că art. I se aplică de la data punerii în aplicare a interdicţiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010. 13. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la principiul constituţional al colaborării loiale se arată că a admite faptul că modalitatea de aplicare a unei norme juridice de către instanţa judecătorească ar fi obligatorie pentru puterea legislativă în sensul că Parlamentul, în pofida art. 61 alin. (1) din Constituţie, nu ar putea interveni asupra acelei norme juridice, ar contraveni raţiunii existenţei puterii legislative, căreia i s-ar nega, astfel, rolul constituţional. De asemenea se mai indică faptul că textul legal nou-introdus respectă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, întrucât rezultă dintr-un considerent al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 619 din 11 octombrie 2016, iar considerentele deciziilor instanţei constituţionale sunt obligatorii. 14. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 15. La termenul de judecată fixat pentru data de 18 ianuarie 2018, Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 31 ianuarie 2018 şi, ulterior, pentru aceleaşi motive, pentru data de 1 februarie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, care au următorul cuprins: "ART. I După articolul 25 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, cu modificările ulterioare, se introduce un nou articol, art. 25^1, cu următorul cuprins: ART. 25^1 Interdicţiile aplicate persoanelor care au avut calitatea de senator şi/sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, în temeiul art. 25, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate şi care au constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese în exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007-2013, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, încetează de drept. ART. II Modificările aduse prin prezenta lege se aplică începând cu data intrării în vigoare." 18. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii şi loialitatea constituţională, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, art. 75 privind sesizarea Camerelor Parlamentului, art. 74 alin. (3) şi (5) privind iniţiativa legislativă guvernamentală şi parlamentară şi art. 147 alin. (4) privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. 19. De asemenea sunt invocate prevederile art. 8 alin. (4) şi art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, care au următorul conţinut normativ: - Art. 8 alin. (4): „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor.“; – Art. 41 alin. (1): „Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic.“ (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 20. Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 52 deputaţi. (2) Parcursul legislativ al legii analizate 21. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 1 deputat, fiind înregistrată la Camera Deputaţilor la data de 21 noiembrie 2017, care, în calitate de Cameră de reflecţie, a adoptat-o în data de 11 decembrie 2017 (voturi pentru = 167, contra = 90, abţineri = 2, nu au votat = 4). Ulterior, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 18 decembrie 2017 (voturi pentru = 77, contra = 39, abţineri = 0). La data de 20 decembrie 2017, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (3.1) Preliminarii 22. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, a examinat constituţionalitatea Legii pentru interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor şi a realizat o distincţie între conflictul de interese privit ca ilicit civil, reglementat prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, şi cel calificat drept ilicit penal, prin Codul penal (art. 253^1 din Codul penal din 1969 sau art. 301 din Codul penal). Prin aceeaşi decizie, Curtea a stabilit că, de principiu, legiuitorul are competenţa de a adopta o lege interpretativă; pentru a stabili, însă, „dacă legea interpretativă nu se abate de la conţinutul normativ al legii interpretate, Curtea trebuie să verifice, în prealabil, respectarea de către legiuitor a cerinţelor de calitate a legii, iar, în măsura în care legea interpretativă este în conformitate cu aceste cerinţe, Curtea va putea desluşi şi, în consecinţă, verifica dacă soluţia legislativă preconizată se subsumează unei veritabile legi interpretative sau, dimpotrivă, cuprinde elemente novatoare faţă de actul normativ interpretat, situaţie în care nu poate fi calificată drept interpretativă“ (paragraful 30). În consecinţă, raportat la cauza dedusă judecăţii sale, Curtea a statuat că legea analizată, fiind o lege de interpretare a dispoziţiilor art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016, lege cu dispoziţii extrapenale, trebuie să vizeze statutul juridic civil al deputaţilor şi senatorilor. Curtea, însă, a constatat neconstituţionalitatea Legii pentru interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, pe motiv că, „deşi trebuie să vizeze numai regimul juridic civil al deputaţilor şi senatorilor, în realitate, prin modul său de formulare, în loc să constituie un reper normativ în lămurirea problemei aplicării în timp a Legii nr. 219/2013, generează serioase incertitudini cu privire la sfera sa materială de aplicare în sensul că poate privi fapte ale deputaţilor sau senatorilor calificate drept abateri disciplinare sau de natură penală“ (paragraful 41). Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea exigenţelor art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii raportat la art. 61 alin. (2), art. 65 alin. (1) şi alin. (2) lit. j), art. 73 alin. (3) lit. c) şi h) şi art. 75 din Constituţie. 23. Din cele de mai sus, Curtea reţine că situaţia de conflict de interese generează fie o răspundere civilă, fie una penală, iar atunci când legiuitorul reglementează cu privire la acestea, actul normativ trebuie să prevadă în mod clar, precis şi previzibil materia vizată, astfel încât destinatarul normei să poată determina dacă aceasta vizează materia civilă sau penală. 24. În ceea ce priveşte cauza de faţă, Curtea, pentru a determina sfera de incidenţă a textului legal criticat, constată că raportul de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, potrivit art. 22 din Legea nr. 176/2010, este un act administrativ, iar art. 23 şi 25 din lege reglementează efectele pe care le produce un astfel de act, respectiv: - actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese, sunt lovite de nulitate absolută (art. 23); – fapta persoanei constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta şi dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni [art. 25 alin. (1)]; – decăderea din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului [art. 25 alin. (2) teza întâi]; – decăderea din dreptul de a mai exercita o funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă [art. 25 alin. (2) teza a doua]; – în cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani antereferită operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate [art. 25 alin. (2) teza a treia]. 25. Rezultă din cele de mai sus că legea criticată, prin obiectul său de reglementare, se referă la ipoteza interdicţiilor aplicate ca urmare a constatării situaţiei de conflict de interese, prin rapoartele de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate, în privinţa deputaţilor şi senatorilor. Prin urmare, legea criticată nu vizează conflictul de interese ca faptă de natură penală, aşadar, nici pedepsele accesorii sau complementare dispuse de instanţa judecătorească competentă, ci se referă, în mod expres, la interdicţiile aplicate deputaţilor/senatorilor ca urmare a constatării, de către Agenţia Naţională de Integritate, prin raportul său de evaluare, a stării de conflict de interese în sens de ilicit civil. O asemenea soluţie legislativă nu pune în discuţie şi nu afectează competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate, aceasta având, în continuare, deplina îndreptăţire să îşi îndeplinească, în aceeaşi parametri legali, scopul pentru care a fost înfiinţată. (3.2) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) şi art. 74 alin. (3) şi (5) din Constituţie 26. Principala critică de neconstituţionalitate se referă la faptul că nu există o concordanţă între obiectul declarat al legii criticate, respectiv completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, şi conţinutul său normativ concret, care vizează, în realitate, statutul deputaţilor şi senatorilor. 27. Cu privire la acest aspect, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a stabilit că, în lipsa unor dispoziţii generale ale legii care să orienteze reglementarea, obiectul acesteia este dat chiar prin titlu (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 89) şi că existenţa unei necorelări terminologice între „titlul legii şi denumirea titlului IX, pe de o parte, şi conţinutul normativ concret al art. 1 din titlul IX“ reprezintă o încălcare a prevederilor art. 41 şi art. 56 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 147). De asemenea, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă „va viza numai obiectul de reglementare al ordonanţei de urgenţă şi măsurile conexe, de corelare sau de politică legislativă, ce au legătură cu domeniul astfel determinat. În consecinţă, o atare lege fie aprobă pur şi simplu ordonanţa de urgenţă, fie aprobă ordonanţa de urgenţă, cu modificarea, completarea, abrogarea sau chiar suspendarea unor dispoziţii ale acesteia; în ambele cazuri, însă, legiuitorul este competent să adopte măsuri de corelare a soluţiilor legislative preconizate cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislaţiei“. În măsura în care un text de lege nu se integrează în obiectul de reglementare al Legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă se încalcă, pe de o parte, art. 115 alin. (7) din Constituţie, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 41 alin. (1) şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. De asemenea, o prevedere legală astfel adoptată încalcă art. 74 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât aceasta a denaturat obiectul proiectului de lege transmis de Guvern spre adoptare, contrar art. 74 alin. (3) din Constituţie, şi a eludat, astfel, reglementările cuprinse în art. 74 alin. (5) din Constituţie, referitoare la iniţiativa legislativă a deputaţilor sau senatorilor, care, de principiu, trebuiau să iniţieze o propunere legislativă distinctă în vederea adoptării soluţiei legislative dorite (a se vedea, în sensul celor expuse, Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 2 februarie 2015, paragrafele 23 şi 26). 28. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că legea criticată este o lege de completare a Legii nr. 176/2010, astfel cum rezultă din titlul său. Prin urmare, conţinutul său normativ trebuie să privească „introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente“ [art. 60 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010]. Analizând obiectul său declarat şi conţinutul normativ concret al legii, Curtea reţine că art. I din lege dispune cu privire la efectele raportului de evaluare, în sensul că prevede încetarea de drept a interdicţiei aplicate prin acesta în privinţa deputaţilor şi senatorilor. O asemenea dispoziţie nu se circumscrie statutului deputaţilor şi senatorilor, astfel cum arată autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, acest statut reglementând numai situaţiile de conflict de interese, în corelaţie cu abaterile şi sancţiunile disciplinare, şi nicidecum efectele raportului de evaluare. Este evident că situaţiile de conflict de interese în privinţa deputaţilor şi senatorilor, ca instituţie de drept material extrapenal, pot fi reglementate numai în statutul deputaţilor şi senatorilor, statut adoptat prin lege organică în şedinţa comună a celor două Camere; în schimb, constatarea acestora, în condiţiile în care a fost înfiinţată o autoritate administrativă autonomă (Agenţia Naţională de Integritate), se realizează, prin actul acesteia din urmă (raportul de evaluare). Prin urmare, şi efectele pe care le generează acest act trebuie reglementate tot prin legea care stabileşte şi reglementează actul autorităţii respective. Or, această lege nu poate fi alta decât cea de înfiinţare a Agenţiei Naţionale de Integritate, pentru că toate aspectele anterior menţionate sunt intrinsec legate între ele. Prin urmare, chiar dacă printr-o lege este limitat un anumit efect al actului autorităţii administrative, acesta trebuie să fie unul de sine stătător sau unul de modificare/completare, după caz, a actului normativ care reglementează actul autorităţii administrative. 29. Prin legea criticată, legiuitorul a optat pentru introducerea noţiunii de „încetare de drept“ a interdicţiei prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010, aşadar, a unui efect rezultat din raportul de evaluare şi a aplicat-o în privinţa persoanelor care au avut calitatea de deputat/senator în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013 şi care au fost constatate a fi în situaţie de conflict de interese prin raportul de evaluare. Prin urmare, se constată că textul legal criticat reprezintă o soluţie legislativă suplimentară ce se adaugă elementelor structurale existente ale legii de bază (Legea nr. 176/2010), ceea ce înseamnă că există o legătură intrinsecă între conţinutul legii supuse controlului de constituţionalitate şi titlul său. 30. Invocarea art. 74 alin. (3) şi (5) din Constituţie, din perspectiva Deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2015, nu poate fi reţinută, ipoteza particulară analizată prin decizia antereferită, respectiv obiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, neregăsindu-se şi în coordonatele speţei de faţă. (3.3) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie 31. Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că, „potrivit art. 117 alin. (3) din Constituţie [art. 116 alin. (3) anterior revizuirii Constituţiei din anul 2003], autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Aşadar, reglementarea statutului acestei autorităţi se realizează prin norme de natura legii organice. Pe de altă parte, procedurile desfăşurate în faţa Consiliului Concurenţei, vizate de obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, sunt stabilite prin norme de natura legii ordinare. Acest fapt a permis Guvernului ca, în baza unei legi de abilitare (Legea nr. 119/2014), să le modifice prin intermediul prevederilor legale criticate din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2014. În aceste condiţii, nu se poate reţine critica referitoare la încălcarea art. 108 alin. (3) [având în vedere că Guvernul a acţionat în limitele legii de abilitare] şi a art. 115 alin. (1) din Constituţie (textele legale criticate ţinând de domeniul legii ordinare)“ (Decizia nr. 568 din 15 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 844 din 12 noiembrie 2015, paragraful 30). 32. Curtea a mai statuat că, „în condiţiile în care Constituţia nu cuprinde dispoziţii referitoare la reglementarea prin lege organică a organizării şi funcţionării Consiliului Concurenţei - autoritate administrativă autonomă, ci doar în legătură cu înfiinţarea sa prin lege organică, nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate. Astfel cum a statuat Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice, în consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice“ (Decizia nr. 622 din 13 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 20 ianuarie 2017, paragraful 26). „Potrivit art. 117 alin. (3) din Constituţie «Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică», dispoziţiile constituţionale menţionate fiind de asemenea de strictă interpretare (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 16 din 10 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 29 ianuarie 2007), fără a putea fi extinse şi cu privire la organizarea şi funcţionarea unor asemenea autorităţi. Exigenţa constituţională privind reglementarea prin lege organică vizează, aşadar, doar înfiinţarea Consiliului Concurenţei, ca autoritate administrativă autonomă“ (Decizia nr. 622 din 13 octombrie 2016, paragraful 22). Totuşi, „introducerea, prin legea criticată, a unui nou organism în structura Consiliului Concurenţei (Consiliul de supraveghere din domeniul naval - sn) afectează structural arhitectura internă a acestei autorităţi, determinând reconfigurarea fizionomiei juridice a acestuia, împrejurare de natură să reclame crearea sa prin lege organică, iar nu ordinară“ (Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 45). 33. În consecinţă, Curtea constată că art. 117 alin. (3) din Constituţie stabileşte că înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome se realizează prin lege organică, iar, în temeiul art. 75 alin. (1) teza întâi din Constituţie, proiectele/propunerile legislative care vizează materia reglementată prin art. 117 alin. (3) din Constituţie se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Camerei Deputaţilor. În schimb, potrivit jurisprudenţei Curţii, desfăşurarea procedurilor în faţa unei autorităţi administrative autonome nu ţine de art. 117 alin. (3) din Constituţie, respectiv de înfiinţarea acesteia, drept care materia în cauză ţine de domeniul legii ordinare. 34. Având în vedere cele de mai sus, trebuie realizată o distincţie între „înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea“ unei autorităţi, aceşti trei termeni fiind folosiţi împreună în cazul Consiliului Legislativ (art. 79), a Consiliului Economic şi Social (art. 141) şi a ministerelor [art. 117 alin. (1)], „organizarea şi funcţionarea“ unei autorităţi, termeni care sunt folosiţi ca atare în cazul instituţiei Avocatului Poporului [art. 58 alin. (3)], a Parlamentului [art. 64 alin. (1)], a Autorităţii Electorale Permanente [art. 73 alin. (3) lit. a)], a Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi [art. 73 alin. (3) lit. l)] şi „înfiinţarea“ unei autorităţi în cazul autorităţilor administrative autonome sau a organelor de specialitate din subordinea Guvernului/ministerelor [art. 117 alin. (3)]. 35. Prin urmare, dacă textul Constituţiei dispune că înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unei autorităţi se realizează prin lege organică, toate aspectele ce privesc autoritatea respectivă se realizează prin acea categorie de lege; în schimb, dacă numai înfiinţarea se dispune prin lege organică, înseamnă că organizarea şi funcţionarea autorităţii respective se reglementează prin lege ordinară. În această ultimă ipoteză, dacă din raţiuni de tehnică legislativă se adoptă o lege organică ce reglementează înfiinţarea/organizarea/funcţionarea unei autorităţi nu înseamnă că, în mod implicit, organizarea şi funcţionarea acesteia devine domeniu al legii organice. Din contră, legea este adoptată ca lege organică, cu majoritatea de vot stabilită prin Constituţie, fără ca cele trei aspecte reglementate să îşi piardă individualitatea; de aceea, dispoziţiile legii care privesc organizarea şi funcţionarea autorităţii respective vor putea fi modificate/completate prin lege ordinară. În ceea ce priveşte conceptul de înfiinţare, Curtea reţine că acesta cuprinde elementele de bază care definesc natura juridică a autorităţii publice în cauză, drept care acestea trebuie să facă obiectul legii organice. În consecinţă, fiind vorba în această privinţă de o lege organică, orice opţiune legislativă în acest sens trebuie să întrunească o largă majoritate de vot, conform art. 76 alin. (1) din Constituţie. 36. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că art. 117 alin. (3) din Constituţie atunci când dispune că înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome se realizează prin lege organică nu se limitează numai la dispoziţia de înfiinţare, ci are în vedere şi aspectele esenţiale care sunt în legătură intrinsecă cu dispoziţia normativă de înfiinţare (atribuţiile şi actele acestora). Actele care emană de la aceste autorităţi administrative autonome, astfel cum s-a arătat anterior, sunt acte administrative, fiind în legătură directă cu natura acestor autorităţi. Prin urmare, actele emise de acestea nu vizează modul de organizare şi funcţionare a acestor autorităţi, ci ele derivă din însăşi natura juridică a acestora, astfel încât reglementările privind actele acestor autorităţi trebuie adoptate printr-un act normativ din aceeaşi categorie. De aceea, nu poate fi realizată o diferenţiere între înfiinţarea autorităţii administrative autonome şi actul pe care aceasta o emite. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia paradoxală ca autoritatea administrativă să fie înfiinţată prin lege organică, iar actul său, emis în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice [a se vedea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004], să fie reglementat printr-o lege ordinară. Or, astfel cum s-a arătat, prin chiar înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome, legiuitorul trebuie să determine, în mod logic, categoria de acte pe care le generează şi efectele acestora. O asemenea autoritate nu fiinţează numai prin simplul fapt al existenţei sale, ci prin atribuţiile şi actele pe care le emite, acestea din urmă fiind cele care produc consecinţe juridice. Aşadar, atunci când legiuitorul constituant s-a referit la înfiinţarea unei autorităţi administrative prin lege organică a avut în vedere atât dispoziţia de înfiinţare propriu-zisă, cât şi cele ce sunt asociate în mod intrinsec acesteia, respectiv cele prin care se stabilesc atribuţiile, categoriile de acte administrative emise şi efectele acestora. 37. Având în vedere cele expuse, se constată că reglementarea efectelor rapoartelor de evaluare ale Agenţiei Naţionale de Integritate trebuie realizată prin lege organică, în conformitate cu art. 117 alin. (3) din Constituţie. Potrivit art. 75 alin. (1) teza întâi din Constituţie, proiectele sau propunerile legislative referitoare la legile organice prevăzute la art. 117 alin. (3) din Constituţie se supun dezbaterii şi adoptării Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, Senatul fiind, aşadar, Cameră decizională. 38. Analizând parcursul legislativ al legii criticate, Curtea reţine că aceasta a fost adoptată de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, şi de Senat, în calitate de Cameră decizională. Prin urmare, au fost respectate prevederile art. 75 alin. (1) din Constituţie referitoare la ordinea sesizării Camerelor. De altfel, Curtea reţine că toate legile adoptate în materia integrităţii (Legea nr. 144/2007, Legea nr. 94/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, Legea nr. 176/2010, Legea nr. 116/2013 pentru modificarea pct. 5 al anexei nr. 2 la Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 30 aprilie 2013) au fost adoptate mai întâi de Camera Deputaţilor şi, ulterior, de Senat. Astfel, legiuitorul, în privinţa procedurii de adoptare a legii criticate, nu a făcut altceva decât să aplice aceeaşi procedură pe care a urmat-o în privinţa tuturor legilor din materia integrităţii, neexistând, aşadar, niciun motiv de a se îndepărta de la practica legislativă constantă în materie; din contră, o asemenea manieră de legiferare denotă consecvenţa legiuitorului sub aspectul desfăşurării procedurilor parlamentare. Mai mult, dacă s-ar accepta punctul de vedere al autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, ar însemna că însăşi Legea nr. 176/2010 este neconstituţională, pe motiv că ordinea de sesizare a Camerelor ar fi fost inversă. 39. Cu privire la invocarea art. 61 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că acest text constituţional nu este încălcat, propunerea legislativă fiind dezbătută şi adoptată de ambele Camere. De altfel, este de observat că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu motivează o eventuală încălcare a principiului bicameralismului, referindu-se doar generic la art. 61 alin. (2) din Constituţie. (3.4.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 15 alin. (2) din Constituţie 40. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, coroborând art. I şi II din lege, ajung la concluzia potrivit căreia încetarea de drept a interdicţiei reglementate de art. 25 din Legea nr. 176/2010 operează de la momentul dispunerii acesteia, şi nu de la momentul intrării în vigoare a legii criticate. 41. În realitate, art. II din lege („Modificările aduse prin prezenta lege se aplică începând cu data intrării în vigoare“) se referă la momentul intrării în vigoare a legii analizate, respectiv la trei zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 78 din Constituţie. Mai mult, Curtea observă că sintagma „intrare în vigoare“ caracterizează „legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I“ [art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000]. Or, raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate este un act administrativ individual al unei autorităţi administrative autonome, drept pentru care acesta nu intră în vigoare, ci produce efecte. Prin urmare, este evident că art. II din lege se referă la faptul că modificările aduse prin aceasta se aplică începând cu data intrării în vigoare a legii criticate, şi nu de la data de la care actul Agenţiei Naţionale de Integritate a început să producă efecte juridice. 42. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât măsura încetării interdicţiei/obligaţiei rezultate din conflictul de interese extrapenal, constatat prin actul Agenţiei Naţionale de Integritate, se aplică pentru viitor, recunoscându-se efectele produse de actul administrativ individual în perioada cuprinsă între momentul la care a devenit definitiv şi cel al intrării în vigoare a legii, acesta nefiind, aşadar, anulat. 43. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că încetarea de drept a interdicţiei reglementate de legea supusă controlului de constituţionalitate se aplică numai pentru viitor, efectele trecute ale interdicţiei producându-se până la data intrării în vigoare a legii. De aceea, interdicţiile ale căror efecte juridice, în mod obiectiv, s-au consumat în timp rămân valabile, subiectele de drept neputând invoca legea criticată pentru situaţii trecute. Legea examinată se referă numai la acele interdicţii ale căror efecte juridice continuă să se producă, urmând ca acestea să înceteze de drept, prin voinţa legiuitorului, de la data intrării în vigoare a legii. Ca atare, încetarea de drept a interdicţiei aplicate deputatului/senatorului pe o perioadă de 3 ani de a mai ocupa o funcţie publică nu anulează interdicţia astfel aplicată, ci doar înlătură efectele acesteia pentru viitor (ex nunc), respectând, astfel, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie privind principiul neretroactivităţii legii. 44. De asemenea, Curtea reţine că legiuitorul are competenţa să reglementeze prin lege încetarea de drept a unor interdicţii stabilite de un organ administrativ sau a unei obligaţii stabilite, spre exemplu, de organul fiscal, fără să încalce principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel, legiuitorul este în drept să reglementeze scutiri sau exonerări de la plata unor obligaţii stabilite prin acte ale autorităţilor administrative [a se vedea, în acest sens, Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 24 septembrie 2014 - exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială - sau Legea nr. 126/2014 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea recuperării debitelor înregistrate cu titlu de indemnizaţie pentru creşterea copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 24 septembrie 2014 - debitele constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina persoanelor cu drepturi de indemnizaţie pentru creşterea copilului/stimulent/stimulent de inserţie], anularea unor majorări de întârziere/dobânzi impuse prin acte administrativ-fiscale (obligaţii de plată accesorii) (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2015 privind acordarea unor facilităţi fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 21 octombrie 2015) sau anularea unor tarife de despăgubire impuse de organele de constatare (Legea nr. 144/2012 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 24 iulie 2012). În acelaşi sens, respectiv cu privire la competenţa legiuitorului de a anula/înceta obligaţii de plată constatate printrun act administrativ, a se vedea şi Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, paragrafele 28-33. De altfel, şi în materie penală, legiuitorul este în drept să adopte legi de graţiere, cu toate consecinţele care decurg din actul graţierii [înlăturarea în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară - art. 160 alin. (1) din Codul penal]. 45. Indiferent de motivaţiile care au stat la baza adoptării legii, legiuitorul are competenţa constituţională, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, de a stabili măsurile pe care le consideră adecvate în privinţa persoanei aflate sub imperiul acestei interdicţii. Parlamentul, în calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unică autoritate legiuitoare a ţării, are atât dreptul de a reglementa asemenea interdicţii, cât şi de a le înlătura. Încetarea de drept a interdicţiei reprezintă o măsură adoptată de legiuitor în privinţa căreia Curtea nu poate analiza caracterul just sau injust/potrivit sau nepotrivit al acesteia, întrucât acest aspect ţine de oportunitatea măsurii. Un ipotetic control cu privire la aceasta excedează în totalitate sferei de competenţă a Curţii Constituţionale, având în vedere că adoptarea măsurii în cauză ţine de marja de apreciere exclusivă a Parlamentului, a cărui opţiune în privinţa caracterului oportun al măsurii nu poate fi cenzurată. (3.5.) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie 46. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai susţin că, prin legea adoptată, legiuitorul anulează efectele unor hotărâri judecătoreşti şi încalcă decizii ale Curţii Constituţionale. 47. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reţine că interdicţiile vizate prin legea criticată nu sunt stabilite prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum greşit afirmă autorii obiecţiei, ci prin raportul de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate. Acest raport de evaluare poate rămâne definitiv fie prin necontestare, fie prin respingerea contestaţiei formulate împotriva acesteia de către instanţa judecătorească. Aceasta din urmă verifică legalitatea şi temeinicia raportului de evaluare, fără a dispune ea însăşi sancţiuni. Prin urmare, hotărârea judecătorească nu are efecte constitutive, ci declarative, în sensul că va consolida/definitiva actul Agenţiei Naţionale de Integritate. 48. În consecinţă, întrucât legea se referă la o interdicţie dispusă printr-un act administrativ, nu se poate susţine că sunt anulate efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie. 49. De asemenea, legea criticată nu pune în discuţie existenţa stării de conflict de interese, astfel cum aceasta a fost constatată prin actul Agenţiei Naţionale de Integritate, ci sistarea efectelor interdicţiei rezultate din acest act în privinţa persoanelor faţă de care s-a constatat această stare şi care se află sau ar urma să se afle sub puterea interdicţiei instituite de art. 25 din lege. Astfel, noua lege limitează întinderea în timp a interdicţiei şi nu pune în discuţie cele constatate prin hotărârile judecătoreşti care au respins contestaţia formulată împotriva actului Agenţiei Naţionale de Integritate. Interdicţia care a decurs din actul Agenţiei Naţionale de Integritate îşi menţine prezumţia de legalitate ce caracterizează orice act administrativ, legea criticată nefăcând altceva decât să înceteze pentru viitor efectele acesteia. 50. Cu privire la pretinsa încălcare a deciziilor Curţii Constituţionale, se constată că decizia invocată [Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 41] nu vizează situaţia din cauza de faţă. Prin decizia invocată, Curtea a soluţionat o obiecţie de neconstituţionalitate care privea o lege interpretativă şi, dat fiind conţinutul său normativ concret, nu a putut să determine dacă este o veritabilă lege de interpretare, aspect care a şi atras neconstituţionalitatea acesteia. Prin decizia menţionată şi paragraful citat de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că o lege interpretativă poate viza faptele calificate drept abateri disciplinare, cu respectarea principiului neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că o lege interpretativă nu poate retroactiva. Or, în cauza de faţă, legea examinată, pe de o parte, nu este una interpretativă, iar, pe de altă parte, nicio dispoziţie a acesteia nu retroactivează, întrucât, astfel cum s-a arătat, încetarea de drept a interdicţiei vizează viitorul, şi nu trecutul. Din contră, Curtea, prin decizia antereferită, paragraful 37, menţionată în expunerea de motive a legii, a constatat că, „din punctul de vedere al legislaţiei extrapenale, […] în perioada 2003-2007 dispoziţiile privind conflictul de interese în exercitarea calităţii de deputat sau senator se aplicau şi acestora, fără a se indica, în mod expres, cazurile de conflict de interese, iar în perioada 2007-2013 este o situaţie normativă relativ confuză din moment ce, deşi aceştia aveau obligaţia de a depune declaraţie de interese, instituţia extrapenală a conflictului de interese nu se aplica în privinţa deputaţilor şi senatorilor“, ceea ce atestă faptul că măsura adoptată de legiuitor a valorificat, întrun mod cât se poate de transparent, un considerent al deciziei Curţii Constituţionale. Prin urmare, departe de a încălca deciziile Curţii Constituţionale, legea criticată normativizează o soluţie juridică de natură să rezolve problemele apărute prin aplicarea extensivă a instituţiei extrapenale a conflictului de interese în privinţa deputaţilor şi senatorilor pentru perioada de referinţă reţinută în decizia precitată a Curţii Constituţionale. Totodată, Curtea constată că soluţia legislativă aleasă este bine delimitată şi conturată din punct de vedere normativ, vizând, în mod implicit şi exclusiv, conflictul de interese generat de angajarea soţului deputatului sau senatorului, după caz, ori a rudelor/afinilor acestuia la biroul parlamentar. 51. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative este întemeiată, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, în raport cu art. 1 alin. (5), art. 75 alin. (1) teza a doua şi art. 76 alin. (2) din Constituţie. 2. Pentru a ajunge la concluzia mai sus enunţată, trebuie stabilită sfera de incidenţă a legii criticate, sens în care se reţine că, în materia conflictului de interese extrapenal, legiuitorul a înzestrat Agenţia Naţională de Integritate cu competenţa de constata, printr-un raport de evaluare, starea de conflict de interese a subiectelor de drept enumerate la art. 1 din Legea nr. 176/2010. Acest raport de evaluare produce două efecte juridice directe^1: (a) declanşarea procedurii disciplinare în privinţa persoanei evaluate, fapta de conflict de interese astfel constatată constituind abatere disciplinară [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010]; şi (b) decăderea din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului [art. 25 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 176/2010]^2. Acest din urmă efect, în privinţa deputaţilor şi senatorilor, se exprimă prin decăderea din dreptul de a mai exercita o funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului [art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010]. Prin urmare, se constată că Legea nr. 176/2010 stabileşte şi reglementează efectele juridice ale actului autorităţii administrative autonome competente să constate conflictele de interese extrapenale, respectiv Agenţia Naţională de Integritate.────────── ^1 Pe lângă efectele juridice directe, art. 23 din Legea nr. 176/2010 prevede unul indirect, potrivit căruia actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese, sunt lovite de nulitate absolută, caz în care Agenţia Naţională de Integritate promovează, în faţa instanţei judecătoreşti competente, o acţiune distinctă. ^2 Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate [art. 25 alin. (2) teza finală din Legea nr. 176/2010].────────── 3. Analizând conţinutul normativ al legii criticate, se constată că aceasta reglementează încetarea de drept a interdicţiilor aplicate persoanelor care au avut calitatea de senator şi/sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, în temeiul art. 25, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate şi care au constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese în exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007-2013, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Rezultă, astfel, că legea analizată nu reglementează efectele raportului de evaluare, efecte care trebuie să aibă o generalitate de aplicare în privinţa subiectelor de drept. Din contră, se constată că suntem, în realitate, în prezenţa unei reglementări care are natura juridică a unei măsuri de clemenţă pe care legiuitorul a acordat-o. Or, fiind vorba de o măsură de clemenţă, ea nu se constituie într-un efect al actului Agenţiei Naţionale de Integritate, ci este o măsură distinctă de aceasta. Ea are rolul de a împiedica producerea efectelor actului Agenţiei Naţionale de Integritate. Desigur, legiuitorul are competenţa de a adopta astfel de acte normative, care înlătură executarea pedepsei, indiferent de natura acesteia, însă, pentru a atinge această finalitate, acesta trebuie să adopte o lege distinctă, care să aibă drept obiect de reglementare numai măsura de clemenţă, normativizată ca atare. 4. În aceste condiţii, se constată că legea criticată nu reglementează aspecte care ţin de obiectul de reglementare a Legii nr. 176/2010 sau a Legii nr. 96/2006. Astfel, se reţine că legea analizată nu reglementează şi nu consacră din punct de vedere normativ instituţia încetării de drept a interdicţiei, pentru că, în acest caz, criteriile cu care legiuitorul ar fi operat ar fi fost caracterizate de generalitate, pentru a putea fi aplicate tuturor subiectelor de drept prevăzute la art. 1 al Legii nr. 176/2010 în mod nediferenţiat. Or, prin ipoteza legii criticate, încetarea de drept este restrânsă numai la deputaţi şi senatori, şi numai la fapte săvârşite de aceştia într-un anumit interval temporal, respectiv în perioada 2007-2013. Prin urmare, acest aspect vădeşte faptul că legea analizată în sine încetează interdicţia aplicată, fiind, ca natură juridică, o lege de iertare/clemenţă din moment ce priveşte anumite fapte săvârşite de o anumită categorie socioprofesională într-un anumit interval temporar. Prin urmare, ea nu poate fi calificată drept una de modificare [„Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare“ - art. 59 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010] sau de completare [„Completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente“ - art. 60 alin. (1) din Legea nr. 24/2000] a Legii nr. 176/2010. De asemenea, se constată că această lege nu poate fi nici una de modificare şi completare a Legii nr. 96/2006, întrucât nu reglementează nici cazuri de conflicte de interese în privinţa deputaţilor sau senatorilor şi nici cazuri de încetare a acestora ca urmare a unor acte/fapte intervenite în cursul sau după încetarea mandatului de deputat sau senator, după caz. Din contră, legea analizată neutralizează în mod direct efectele actului de evaluare a Agenţiei Naţionale de Integritate în privinţa interdicţiei aplicate, fără a se reglementa, astfel cum am arătat, un mecanism normativ distinct care să se constituie în prescripţia normativă ce trebuie îndeplinită/respectată de către persoana aflată sub incidenţa interdicţiei. 5. Având în vedere cele anterior expuse, se constată că legea analizată are un conţinut propriu, bine caracterizat, distinct de obiectul celor două acte normative anterior menţionate, chiar dacă, în mod firesc, prezintă anumite conexiuni normative cu acestea [sfera persoanelor în privinţa cărora se aplică, tipul actului al cărui efect încetează, cazul de conflict de interese în discuţie] exprimate sub forma normelor de trimitere. Ea normativizează o măsură de clemenţă adoptată de legiuitor în privinţa anumitor subiecte de drept (deputaţi/senatori), care au săvârşit o faptă de conflict de interese într-o anumită perioadă de timp (2007-2013), fără legătură, sub aspectul obiectului de reglementare, cu Legea nr. 176/2010 sau Legea nr. 96/2006. De altfel, observăm că, în materie penală, legiuitorul atunci când acordă graţieri, în sensul art. 160 din Codul penal, nu modifică sau completează Codul penal, ci adoptă o lege distinctă, tocmai pentru că are un alt obiect (a se vedea, spre exemplu, Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002, precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, sau nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). 6. Or, raportat la cauza de faţă, se observă că, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic“. În lipsa unor dispoziţii generale ale legii care să orienteze reglementarea, obiectul acesteia este dat chiar prin titlu (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, sau Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 2 februarie 2015, paragraful 23). În consecinţă, întrucât legea analizată nu cuprinde dispoziţii generale în sensul art. 51 alin. (1) lit. a) sau art. 52 din Legea nr. 24/2000, se constată că obiectul său de reglementare a fost greşit individualizat de legiuitor, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie raportat la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Mai mult, având în vedere greşita apreciere a legiuitorului anterelevată, se constată că actul normativ pare a avea un înţeles sibilic, contrar cerinţelor de calitate a legii, reglementate de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cerinţe care se exprimă prin claritate, precizie şi previzibilitate. 7. În continuare se reţine că o asemenea lege, reglementând o măsură de iertare de natură administrativă trebuia, în consecinţă, adoptată ca lege ordinară, conform art. 76 alin. (2) din Constituţie, ceea ce însemna că ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului trebuia realizată potrivit art. 75 alin. (1) teza a doua din Constituţie, astfel că prima Cameră sesizată ar fi urmat să fie Senatul, iar Cameră decizională, Camera Deputaţilor. Or, legea fiind calificată drept una care reglementează aspecte ce ţin de natura juridică a unei autorităţi administrative autonome, conform art. 117 alin. (3), ea a fost adoptată ca lege organică, potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţie, cu aplicarea art. 75 alin. (1) teza întâi din Constituţie, sub aspectul ordinii de sesizare a Camerelor Parlamentului. În consecinţă, sub acest aspect, se constată încălcarea art. 75 alin. (1) teza a doua şi art. 76 alin. (2) din Constituţie (cu privire la dihotomia lege ordinară-lege organică şi la ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului, a se vedea Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017). 8. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă, prin raportare al dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 75 alin. (1) teza a doua şi art. 76 alin. (2) din Constituţie şi constatată, în consecinţă, neconstituţionalitatea legii supuse analizei Curţii Constituţionale. Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că sesizarea formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi de un deputat neafiliat trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, (I) atât pentru motive de neconstituţionalitate extrinsecă, (II) cât şi pentru motive de neconstituţionalitate intrinsecă. I. Prin Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, Parlamentul României a dispus înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome, care potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. (3) din Constituţie [art. 116 alin. (3) din Constituţia nerevizuită la data adoptării legii], se poate realiza doar printr-o lege cu caracter organic. Referitor la Agenţia Naţională de Integritate, observăm că Legea fundamentală nu nominalizează explicit, nu cuprinde reglementări exprese referitoare la această autoritate administrativă autonomă şi nici nu impune reglementarea organizării sau funcţionării sale prin norme de natura legii organice, ale cărei domenii, stabilite prin art. 73 alin. (3) din Constituţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare. În acelaşi timp, reţinem că, potrivit art. 117 alin. (3) din Constituţie „Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică“, dispoziţiile constituţionale menţionate fiind de asemenea de strictă interpretare (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 16 din 10 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 29 ianuarie 2007), fără a putea fi extinse şi cu privire la organizarea şi funcţionarea unor asemenea autorităţi. Exigenţa constituţională privind reglementarea prin lege organică vizează, aşadar, doar înfiinţarea Agenţiei, ca autoritate administrativă autonomă, iar această exigenţă a fost respectată, având în vedere că Legea nr. 144/2007 a fost adoptată cu majoritatea cerută pentru legile organice [majoritate prevăzută de art. 74 alin. (1) din Constituţie, devenit art. 76 alin. (1) din Constituţia revizuită]. Analizând conţinutul normativ al legii criticate, reţinem că aceasta vizează, de fapt, modificarea Legii nr. 176/2010, în ceea ce priveşte integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice. Este adevărat că Legea nr. 176/2010, în Partea a II-a - Dispoziţii tranzitorii şi finale, modifică şi completează dispoziţii din Legea nr. 144/2007 (împrejurare ce a atras caracterul organic al Legii nr. 176/2010), însă norma criticată se integrează în corpul principal al legii, respectiv partea I, titlul II - Proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, secţiunea a 3-a - Evaluarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor. Norma completatoare dispune cu privire la încetarea de drept a interdicţiilor aplicate persoanelor care au avut calitatea de senator şi/sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, în temeiul art. 25 din lege, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate, în care s-a constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese în exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007-2013, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Cu alte cuvinte, norma criticată reglementează efectele juridice ale rapoartelor de evaluare întocmite anterior intrării sale în vigoare, cu privire la sancţiuni/interdicţii aplicate pentru fapte săvârşite în perioada 2007-2013 de către parlamentari. Referitor la acest obiect de reglementare, observăm că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii exprese care să impună legiuitorului adoptarea unui act de natura legii organice, ale cărei domenii, stabilite prin art. 73 alin. (3) din Constituţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare. Potrivit Constituţiei, legile organice pot fi adoptate numai în domeniile expres prevăzute de art. 73 alin. (3), iar efectele juridice ale unor acte emise de autorităţile administrative autonome nu se regăsesc printre acestea şi nici, conform lit. t) a aceluiaşi alineat, printre „celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice“, respectiv cele stabilite expres la art. 31 alin. (5), art. 40 alin. (3), art. 55 alin. (2), art. 58 alin. (3), art. 79 alin. (2), art. 102 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 117 alin. (3), art. 118 alin. (2) şi (3), art. 120 alin. (2), art. 126 alin. (4) şi (5) şi art. 142 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1.150 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 10 decembrie 2008). Prin urmare, în condiţiile în care Constituţia nu cuprinde dispoziţii referitoare la reglementarea prin lege organică a organizării şi funcţionării Agenţiei Naţionale de Integritate, respectiv a regimului juridic al actelor adoptate de această autoritate administrativă autonomă, dispoziţiile art. 117 alin. (3) din Constituţie privind orice autoritate administrativă autonomă, cu menţiunea că se înfiinţează prin lege organică, constatăm că adoptarea Legii pentru modificarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative nu se putea întemeia pe dispoziţiile art. 117 alin. (3) din Constituţie. Prin urmare, Curtea, în mod greşit, a constatat incidenţa acestor prevederi constituţionale pentru a justifica adoptarea în regim de lege organică a actului normativ criticat. Astfel cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare a legii organice, în consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice (a se vedea şi Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994, Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, şi Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015). Cu alte cuvinte, Curtea a stabilit că este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete caracter organic, întrucât altfel s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, şi Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009). Raportând aceste consideraţii de principiu la speţa dedusă judecăţii, constatăm că, deşi legea modificată, respectiv Legea nr. 176/2010, este o lege organică, actul modificator trebuie să respecte dispoziţiile art. 73 alin. (3) din Constituţie care stabilesc criteriile materiale de reglementare în domeniul legii organice. Altfel spus, dacă normele modificatoare nu se încadrează în niciunul dintre domeniile expres prevăzute de Constituţie, legea prin care acestea se adoptă nu poate fi decât una ordinară. Or, Legea pentru modificarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, a fost adoptată, în temeiul art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală, ca lege organică, încălcând prevederile constituţionale cuprinse în art. 73 alin. (3) şi art. 76 alin. (2). Stabilirea caracterului ordinar al legii are relevanţă şi cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor, astfel cum aceasta este consacrată în Legea fundamentală. Astfel, ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului dezbat proiectul sau propunerea legislativă depinde şi de caracterizarea legii ca organică sau ordinară, în funcţie de această caracterizare urmând să fie determinată Camera competentă să adopte legea în calitate de Cameră de reflecţie, respectiv Cameră decizională, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, calificarea iniţială a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative (a se vedea Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017). În cazul de faţă, legea a fost considerată ca aparţinând categoriei legilor organice, adoptate în temeiul art. 117 alin. (3) din Constituţie, ceea ce a atras competenţa Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, şi pe cea de Cameră decizională a Senatului. Însă, în condiţiile în care am arătat că legea supusă controlului de constituţionalitate nu vizează niciun aspect legat de înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome, care să atragă incidenţa art. 117 alin. (3) din Constituţie, adoptarea acestei legi în regim de lege organică nesocoteşte dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, referitoare la procedura de adoptare a legilor, respectiv competenţa decizională de legiferare a Camerei Deputaţilor. În concluzie, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, apreciem că legea criticată încalcă prevederile art. 73 alin. (3), art. 75 alin. (1) şi art. 76 alin. (2) din Constituţie. II. Potrivit art. 1 din Legea nr. 176/2010, dispoziţiile acestei legi se aplică categoriilor de persoane expres enumerate de normă [alin. (1) pct. 1-34], precum şi categoriilor de persoane care sunt numite în funcţie de Preşedintele României, de Parlament, de Guvern sau de prim-ministru [alin. (2) ]. Aceste persoane au obligaţii de integritate şi transparenţă în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, respectiv declararea averii şi a intereselor. Printre persoanele enumerate de alin. (1) se află, la pct. 3, preşedinţii Camerelor Parlamentului, deputaţii şi senatorii. În temeiul art. 25 alin. (1) din lege, „Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta şi dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni“. Persoana faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Alin. (2) teza a doua şi a treia din art. 25 prevede că „Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate“. Referitor la prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010, prin Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 30 iulie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma „aceeaşi funcţie“ se referă la toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din lege. Dispoziţiile introduse prin legea criticată, respectiv art. 25^1, vizează încetarea de drept a interdicţiilor aplicate persoanelor care au avut calitatea de senator şi/sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, în temeiul art. 25 din lege, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate, în care s-a constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese în exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007-2013, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Încetarea de drept a interdicţiilor prevăzute de lege şi aplicate persoanelor, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate în care s-a constatat nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese, constituie o măsură de clemenţă, menită să înlăture efectul sancţionator al răspunderii administrative constatate în cauză, şi anume interdicţia de a ocupa orice funcţie eligibilă prevăzută de art. 1 din lege pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, respectiv interdicţia de a ocupa orice funcţie prevăzută de art. 1 pe o perioadă de 3 ani de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare sau a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese, în cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării conflictului de interese. Cu alte cuvinte, pentru ipotezele de incidenţă ale textului legal, sunt înlăturate efectele juridice ale răspunderii administrative prevăzute de lege. Măsura de clemenţă este similară graţierii colective din materie penală, care înlătură sau modifică executarea pedepsei aplicate ca urmare a constatării răspunderii penale. Dată fiind similitudinea scopului urmărit de legiuitor şi a efectelor pe care o astfel de măsură le produce în cadrul raporturilor sociale, am putea concluziona că, sub aspectul naturii juridice, legea supusă controlului de constituţionalitate este o lege de graţiere administrativă. În privinţa invocării încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie, reţinem că aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiile neretroactivităţii legii civile, principiul aplicării imediate a legii noi şi principiul supravieţuirii legii vechi. Principiul neretroactivităţii legii civile este de rang constituţional şi are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, şi semnifică faptul că legea civilă se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situaţiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). În mod corelativ, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, de la data intrării în vigoare a acesteia, ea se aplică tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia). Cu alte cuvinte, aplicarea imediată a legii noi semnifică faptul că o situaţie juridică produce acele efecte juridice care sunt prevăzute de legea în vigoare la data constituirii ei (tempus regit actum). Având în vedere aceste considerente de principiu, constatăm că, întrucât legea nouă dispune încetarea de drept a interdicţiilor prevăzute de lege şi aplicate persoanelor pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate, deci modifică, pentru viitor, efecte ale unor situaţii juridice anterior născute, ea vizează facta pendentia, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie. Cu privire la critica de neconstituţionalitate întemeiată pe art. 16 alin. (1) din Constituţie, fără a pune în discuţie raţiunile care au fundamentat adoptarea acestei măsuri de clemenţă (raţiuni care pot ţine de politica socială pe care legiuitorul este liber să o adopte, cu privire la oportunitatea măsurii, acesta având o marjă largă de apreciere), în analiza pe care o realizăm pornim de la sfera de incidenţă a legii supuse controlului. Astfel, din textul de lege criticat rezultă că beneficiul graţierii administrative este acordat persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: (i) au avut calitatea de senator şi/sau deputat în oricare dintre mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, (ii) în exercitarea oricăruia dintre mandatele de senator şi/sau deputat în perioada 2007-2013, persoanele au încălcat prevederile legale referitoare la conflictul de interese şi (iii) acestor persoane le-au fost aplicate interdicţii, în temeiul art. 25 din lege, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Cu alte cuvinte, actul de clemenţă este limitat, pe de o parte, doar la categoria parlamentarilor, cu excluderea tuturor funcţiilor alese şi numite, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010, şi, pe de altă parte, în cadrul categoriei parlamentarilor cu mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, care în exercitarea acestor mandate au încălcat prevederile legale referitoare la conflictul de interese, doar cu privire la acei parlamentari cărora le-au fost aplicate interdicţii până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013, de la beneficiul legii fiind excluşi parlamentarii cărora li s-au aplicat interdicţii după această dată, chiar dacă nerespectarea prevederilor legale privind conflictul de interese se referă la aceeaşi perioadă 2007-2013. Cu privire la principiul egalităţii în drepturi, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa constantă, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşadar, Curtea a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a statuat că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Prin Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, Curtea a reţinut că „sintagma fără privilegii şi fără discriminări din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite astfel cum s-a arătat mai sus“. În cauza de faţă, apreciem încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, (i) atât sub aspectul tezei referitoare la interzicerea privilegiilor, (ii) cât şi sub aspectul celei referitoare la interzicerea discriminărilor, pentru motivele care vor fi arătate în continuare. (i) Adoptarea unei măsuri de clemenţă se realizează întotdeauna printr-un act normativ cu aplicabilitate generală, care are ca scop îndreptarea comportamentului social al unei întregi categorii de persoane care s-a abătut de la normele legale, suportând sancţiunile corespunzătoare. Legea de graţiere administrativă trebuie să fie impersonală, sfera sa de aplicare stabilindu-se pe baza unor criterii obiective, care se pot referi la natura faptelor/actelor săvârşite, perioada în care acestea au fost săvârşite, durata/gravitatea sancţiunilor aplicate. Cu toate că stabilirea acestor criterii este atributul exclusiv al legiuitorului, actul normativ de clemenţă trebuie să respecte prevederile constituţionale şi principiile de drept general valabile Prin urmare, constatăm că, sub aspectul examinat, criteriul obiectiv în baza căruia se acordă beneficiul graţierii administrative poate fi determinat numai de săvârşirea abaterii de la normele legale privind conflictul de interese până la data intrării în vigoare a actului normativ de clemenţă ori până la o altă dată anterioară, stabilită de lege, criteriu care se aplică tuturor persoanelor susceptibile de a săvârşi fapte/acte care constituie conflicte de interese, respectiv categoriile expres enumerate de art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010. Cu alte cuvinte, actul de clemenţă trebuie să vizeze toate persoanele care au încălcat prevederile legale referitoare la conflictul de interese, în perioada stabilită de lege, persoane care se află în aceeaşi situaţie juridică şi pentru care se impune aplicarea unui tratament juridic egal. Prin dispoziţiile criticate ale art. 25^1 din Legea nr. 176/2010 este extrasă din sfera persoanelor prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege doar categoria senatorilor şi deputaţilor, pe care legiuitorul o face unica beneficiară a actului de clemenţă, ceea ce echivalează cu crearea unui privilegiu. Calitatea de membru al Parlamentului României nu poate constitui un criteriu obiectiv de diferenţiere în materia aplicării unei măsuri de clemenţă. Întrucât egalitatea în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, aplicarea unui tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Or, în situaţia de faţă, opţiunea legiuitorului pentru acordarea beneficiului graţierii administrative doar persoanelor care au deţinut calitatea de parlamentar apare ca un demers arbitrar, fără nicio justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă. (ii) În ceea ce priveşte criteriul de acordare a graţierii administrative în cadrul categoriei parlamentarilor cu mandatele cuprinse în perioada 2007-2013, care în exercitarea acestor mandate au încălcat prevederile legale referitoare la conflictul de interese, doar cu privire la interdicţiile aplicate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013, reţinem că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor vizate de actul de clemenţă. Astfel, indiferent de data la care a fost comisă abaterea de la normele legale privind conflictul de interese, durata procedurilor privind constatarea conflictului de interese, desfăşurate în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate şi, ulterior, în faţa instanţelor judecătoreşti competente depinde adesea de o serie de factori, precum: gradul de operativitate a organelor autorităţii administrative autonome sau a celor judiciare, incidentele legate de îndeplinirea procedurilor de citare, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot întârzia soluţionarea cauzei. Spre exemplu, în cazul a două persoane, care, având calitatea de deputaţi/senatori, au săvârşit simultan o faptă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 176/2010, în perioada 2007-2013, este posibil ca pentru una să fie confirmată existenţa unui conflict de interese prin rămânerea definitivă a actului de constatare până la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2013 şi să beneficieze astfel de clemenţa legiuitorului, în vreme ce a doua persoană, pentru care starea de conflict de interese a fost confirmată, din varii motive (durata procedurii administrative, precum şi a celei jurisdicţionale, în cazul în care actul a fost contestat în justiţie), ulterior datei stabilite de lege, nu va beneficia de actul de clemenţă, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic, sub forma discriminării persoanei aflate în cea de-a doua situaţie. Aşadar, constatăm că stabilirea unui asemenea criteriu, exterior conduitei persoanei aflate în conflict de interese, dar de care depinde acordarea clemenţei - data până la care au fost stabilite interdicţiile - este unul aleatoriu şi în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, sub aspectul interdicţiei discriminării (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, precitată, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, referitoare la neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni). Mai mult, având în vedere data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2013, respectiv 12 iulie 2013, şi faptul că doar interdicţiile aplicate până la data intrării în vigoare a acesteia încetează de drept, este evident că faptele de conflict de interese care au fost săvârşite în perioada 12 iulie-31 decembrie 2013 nu pot intra sub incidenţa acestei măsuri de clemenţă, deşi textul de lege criticat vizează întreaga perioadă 2007-2013. Pentru argumentele expuse, apreciem că legea criticată încalcă prevederile art. 16 alin. (2) din Constituţie. În plus faţă de cele menţionate mai sus şi independent de ele, constatăm că, dată fiind sfera de incidenţă temporală a legii supuse controlului de constituţionalitate, odată intrată în vigoare, aceasta nu va produce niciun efect juridic. Potrivit dispoziţiilor art. 25^1, introduse prin legea criticată, măsura de clemenţă se aplică interdicţiilor aplicate, în temeiul art. 25 din lege, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite de Agenţia Naţională de Integritate, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Legea nr. 219/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013 şi a intrat în vigoare, potrivit art. 78 din Constituţie, la 3 zile de la data publicării, cu excepţia prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, pentru care legea a prevăzut expres, la art. III, că intră în vigoare la 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. Aşadar, conflictul de interese despre care face vorbire legea supusă controlului de constituţionalitate trebuie să fi fost constatat, iar interdicţia aplicată, până la data de 12 iulie 2013, printr-un raport de evaluare definitiv sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă de confirmare a raportului, de la data rămânerii definitive a acestor acte începând să curgă termenul de 3 ani în care operează interdicţia de a ocupa o funcţie publică. Cu alte cuvinte, întrucât starea de conflict de interese trebuie să fi fost constatată până cel târziu la data de 12 iulie 2013, interdicţia prevăzută de lege operează până la data de cel târziu 12 iulie 2016. Or, în condiţiile în care legea supusă controlului va intra în vigoare în cursul anului 2018, este evident că aceasta nu va produce niciun efect asupra interdicţiilor prevăzute în ipoteza normei, întrucât termenul de 3 ani al interdicţiilor a expirat, astfel că acestea au încetat de drept cel mai târziu la data de 12 iulie 2016. Având în vedere această împrejurare, nu putem decât să constatăm că actul normativ adoptat de Parlament şi validat de Curtea Constituţională nu va produce niciodată efecte juridice, astfel că acesta încalcă şi prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În concluzie, apreciem că Legea pentru modificarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (2), art. 73 alin. (3), art. 75 alin. (1) şi art. 76 alin. (2) din Legea fundamentală. Judecători, Daniel Marius Morar Mircea Ştefan Minea -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
