Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Radu-Viorel Popa şi Jean Cîrja în Dosarul nr. 3.822/108/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.184D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine că, prin textul criticat, legiuitorul a înţeles să instituie o garanţie corelativă a dreptului la tăcere ori a dreptului inculpatului de a nu se autoincrimina într-o cauză în care a avut calitatea de martor. Aşadar, acestei garanţii îi corespunde obligaţia corelativă a organelor judiciare de a nu folosi o astfel de depoziţie într-o cauză penală. Apreciază că norma procesual penală criticată respectă standardele convenţionale în materie, interzicând, aşadar, atât organelor judiciare, cât şi instanţelor posibilitatea de a folosi într-o cauză penală o declaraţie dată ca martor de o persoană care dobândeşte, ulterior, calitatea de suspect sau inculpat. Împrejurarea că o astfel de declaraţie poate fi, ulterior, valorificată împotriva altor părţi din cauză nu este de natură să atragă neconstituţionalitatea textului criticat, întrucât administrarea, valorificarea oricărui mijloc de probă/procedeu probatoriu se realizează de către instanţă cu respectarea garanţiilor oferite de Codul de procedură penală, în condiţiile impuse de acest act normativ. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 10 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.822/108/2015, Tribunalul Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Radu-Viorel Popa şi Jean Cîrja, în examinarea acţiunii penale puse în mişcare în Dosarul nr. 19/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, privind, printre alţii, şi pe autorii excepţiei. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin, în esenţă, că normele procesual penale criticate, în principal sintagma „împotriva sa“ din cuprinsul acestora, sunt neconstituţionale, întrucât declaraţia de martor dată de o persoană care primeşte ulterior, în aceeaşi cauză, calitatea de inculpat nu poate fi folosită împotriva acesteia, însă poate fi folosită împotriva coinculpaţilor din dosar. Totodată, câtă vreme materialul probator nu este unul şi acelaşi pentru toţi inculpaţii, norma procesual penală creează discriminare între inculpaţi. 6. Tribunalul Arad - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. Reţine că prevederile art. 118 din Codul de procedură penală se raliază numeroaselor legislaţii internaţionale care reglementează privilegiul de neincriminare, împiedicând ascultarea martorului cu privire la elemente de fapt care l-ar putea incrimina şi care îl dispensează de obligaţia de a depune mărturie (art. 198 din Codul de procedură penală italian, art. 133-2 din Codul de procedură penală portughez şi art. 434-11 din Codul de procedură penală francez). Corelând prevederile art. 118 din Codul de procedură penală cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa observă că, potrivit acesteia din urmă, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzaţii în materie penală. Prin urmare, devin incidente drepturile unei persoane audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare. Reţine că legiuitorul naţional defineşte dreptul prevăzut de art. 118 din Codul de procedură penală ca o obligaţie procesuală negativă a organului judiciar de a nu folosi declaraţia dată în calitate de martor împotriva persoanei care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat în aceeaşi cauză, dar nu interzice folosirea declaraţiei acestui subiect procesual activ împotriva celorlalţi subiecţi procesuali din aceeaşi cauză sau din cauze disjunse. Apreciază că normele procesual penale criticate nu aduc atingere dreptului fundamental al inculpaţilor la un proces echitabil, egalităţii în faţa legii, dreptului la apărare şi unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, consfinţite prin dispoziţiile constituţionale invocate. Invocă jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, în care s-a reţinut că dreptul la un proces echitabil implică posibilitatea oricăreia dintre părţi de a-şi expune cauza în faţa tribunalului, în condiţii care să nu o dezavantajeze în faţa părţii adverse, egalitatea armelor fiind un principiu fundamental al procesului echitabil (Cauza Delcourt împotriva Belgiei şi Cauza Kaufman împotriva Belgiei). Reţine că, în termenii folosiţi de instanţa europeană, egalitatea armelor implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, în condiţii care să nu o pună într-o situaţie net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Cauza Dombo Behes B.V. împotriva Olandei). Principiul egalităţii armelor presupune un echilibru între acuzator şi persoana în cauză, echilibru care, în opinia instanţei, nu este încălcat în prezenta speţă. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens reţine că, sub denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza“, dispoziţiile citate interzic folosirea împotriva unui coinculpat a declaraţiilor pe care acesta le-a dat în calitate de martor în aceeaşi cauză. Consideră că, atât timp cât prevederile art. 118 din Codul de procedură penală instituie o excepţie în privinţa admisibilităţii depoziţiei respective, acestea trebuie interpretate strict şi limitativ. Apreciază că normele procesual penale criticate nu determină o discriminare între coinculpaţii din aceeaşi cauză, deoarece aceştia nu se află în situaţii identice, raţiunea legii neexistând decât în cazul celui care a avut calitatea de martor. Dacă, în cazul martorului devenit inculpat, principiul adevărului este trecut în plan secund, în respectul dreptului la apărare şi al dreptului oricărei persoane de a nu se autoincrimina, în cazul coinculpaţilor o asemenea raţiune nu subzistă. Totodată, apreciază că prevederile art. 118 din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil. Faptul că probatoriul administrat în privinţa unui coinculpat conţine mai multe mijloace de probă decât în cazul altui coinculpat nu constituie un argument în sensul caracterului inechitabil al procedurii de judecată. Această situaţie depinde de împrejurările concrete ale cauzei şi nu interferează cu principiul egalităţii armelor în procesul penal. Aşadar, câtă vreme legea oferă tuturor inculpaţilor condiţii egale pentru susţinerea cererilor şi apărărilor lor, aceştia fiind supuşi aceloraşi reguli în privinţa admisibilităţii şi administrării probatoriului, nu se poate susţine încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie. Consideră că prevederile criticate nu aduc atingere dreptului la apărare, dimpotrivă, sunt menite să garanteze două componente ale sale, respectiv dreptul la tăcere al celui acuzat şi dreptul de a nu se autoincrimina. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală. Examinând motivele de neconstituţionalitate cuprinse în notele scrise ale autorilor excepţiei, Curtea reţine că, în realitate, se critică teza întâi a art. 118 din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „împotriva sa“, care are următorul conţinut: „Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa.“ 12. Autorii excepţiei susţin că normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, cât şi prevederilor art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza. Astfel, potrivit normelor procesual penale criticate, declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Curtea observă că doctrina a dezvoltat opinii diferite privind sensul normei procesuale menţionate. Într-o opinie, s-a apreciat că, în temeiul normei criticate, martorul are dreptul de a păstra tăcerea, în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina. Într-o altă interpretare, s-a considerat că norma procesual penală reglementează un drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, şi nu un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, iar, o altă opinie, majoritară, este în sensul că declaraţia martorului nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Curtea reţine, totodată, ca un aspect de drept comparat, că legislaţia procesual penală a diverselor state europene reglementează dreptul martorului de a nu se acuza, în acest sens fiind art. 121 alin. (1) din Codul de procedură penală bulgar potrivit căruia „martorii nu pot fi obligaţi să răspundă la întrebări care i-ar putea incrimina de comiterea unei infracţiuni“, art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală ceh potrivit căruia „pot refuza să depună mărturie cei care, prin aceasta, s-ar incrimina pe ei“, art. 286 alin. 1 din Codul de procedură penală croat potrivit căruia „martorul nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă este probabil ca prin aceasta să se expună pe sine sau pe o rudă apropiată unei acuzaţii penale, oprobiului public sau unui prejudiciu material serios“. Totodată, art. 71 din Codul de procedură penală estonian prevede că „un martor poate refuza să depună mărturie dacă prin aceasta se poate incrimina pe sine sau pe una dintre persoanele enumerate mai sus de comiterea unei infracţiuni sau contravenţii“. În Letonia, secţiunea 110 alin. 3 din Legea privind procedura penală permite martorului să refuze să ofere o depoziţie împotriva sa ori a unei rude apropiate, iar în secţiunea 151 alin. 1 se precizează că martorul trebuie informat, înainte de audiere, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale. De asemenea, în Marea Britanie, secţiunea 80 din partea a VIII-a a Legii nr. 60/1984 privind probele în procesul penal reglementează problema mărturiei persoanelor apropiate, iar, în subsecţiunea 4 se prevede că, dacă martorul este şi acuzat, el nu poate fi obligat să depună mărturie. 14. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele ce îi sunt reproşate şi de a nu contribui la propria sa incriminare reprezintă o garanţie implicită, aspecte esenţiale ale unei proceduri echitabile în procesul penal. Astfel, Curtea observă că instanţa de la Strasbourg a decis în mod constant că, deşi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu menţionează expres aceste drepturi, ele reprezintă norme general recunoscute, aflate în centrul noţiunii de „proces echitabil“, consacrat de acest text. Raţiunea recunoaşterii lor constă, în special, în necesitatea protejării persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni de exercitarea unor presiuni din partea organelor judiciare, pentru a se evita erorile judiciare şi pentru a se permite atingerea scopurilor art. 6 din Convenţie (în acest sens, Hotărârea pronunţată în 25 februarie 1993, în Cauza Funke împotriva Franţei, paragraful 44, Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 45, Hotărârea din 17 decembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 68, Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Serves împotriva Franţei, paragraful 46, Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 40). Când instanţa de la Strasbourg examinează dacă procedura a încălcat privilegiul de a nu se autoincrimina, aceasta procedează la examinarea naturii şi gradului de constrângere utilizate, existenţa unei garanţii corespunzătoare în cadrul procedurii şi modul în care materialul probator astfel obţinut este utilizat (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, paragrafele 54-55). Totodată, Curtea de la Strasbourg a decis că dreptul de a nu contribui la propria incriminare este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie, înscrisă în art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens s-a statuat că prezumţia de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal şi priveşte ansamblul procedurii penale litigioase, fiind inclus, astfel, şi modul de administrare a probelor. Aşadar, prezumţia de nevinovăţie priveşte şi regimul probator, fiind un element esenţial al dreptului la un proces echitabil. 15. În aceste condiţii, Curtea constată că normele procesual penale criticate în prezenta cauză răspund exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la protecţia împotriva autoincriminării. Aşadar, Curtea constată că, prin dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, legiuitorul reglementează o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite împotriva sa propriile declaraţii. În acest sens, Curtea observă că teza a doua a art. 118 din Codul de procedură penală prevede obligaţia organului judiciar de a menţiona calitatea procesuală anterioară a martorului. 16. Totodată, cu privire la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, Curtea Constituţională a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). De asemenea, Curtea a subliniat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că pentru situaţii juridice diferite legiuitorul poate institui un regim juridic diferit, fără a încălca în acest fel principiul constituţional al egalităţii în drepturi (a se vedea Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 276 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din data de 19 martie 2009). În aceste condiţii, Curtea reţine că declaraţiile autoincriminante ale martorului sunt, în acelaşi timp, şi declaraţii necesare soluţionării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condiţiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoaşterea completă şi exactă a faptelor în materialitatea lor, precum şi a persoanei care le-a săvârşit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală. Aşadar, Curtea constată că obligaţia organelor judiciare însărcinate cu ancheta este aceea de a administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului cu privire la faptă şi la persoana care a săvârşit-o, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat în temeiul art. 118 din Codul de procedură penală, prin aceasta norma procesual penală criticată nefiind contrară dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. 17. De asemenea, Curtea constată că norma procesual penală criticată, astfel cum a fost redactată, este în acord cu dispoziţiile art. 124 din Constituţie, care prevăd că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, precum şi că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Aceste trăsături ale actului de justiţie trebuie interpretate prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi şi ale art. 2 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, care prevăd că justiţia este egală pentru toţi şi, respectiv, că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi că justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele. Din această perspectivă, Curtea reţine că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca şi excluderea declaraţiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat, ar fi de natură a afecta corectitudinea procesului penal şi a discredita activitatea de înfăptuire a justiţiei. 18. Cât priveşte dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, acesta conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Or, Curtea constată că norma procesual penală criticată, reglementând dreptul martorului de a nu se acuza, nu aduce atingere acestor drepturi şi garanţii ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali. 19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Radu-Viorel Popa şi Jean Cîrja în Dosarul nr. 3.822/108/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 118 teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 iulie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
