Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal, excepţie ridicată de Ovidiu George Bălan în Dosarul nr. 13.783/180/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.021D/2016. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, asistat de avocat Camelia Bălan, din cadrul Baroului Bacău, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 2.116D/2016, nr. 2.469D/2016 şi, respectiv, nr. 2.718D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 din Codul penal, excepţie ridicată de Gheorghe Iriza în Dosarul nr. 13.044/318/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu - Secţia penală, de Andreea Adriana Dămureanu în Dosarul nr. 21.463/215/2015 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi, respectiv, de George Zamfir în Dosarul nr. 29.663/215/2015 al Judecătoriei Craiova - Secţia penală. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, în Dosarul nr. 2.116D/2016, autorul excepţiei a comunicat o adresă prin care solicită examinarea excepţiei de neconstituţionalitate în lipsă, iar, în Dosarul nr. 2.718D/2016, autorul excepţiei a comunicat concluzii scrise prin care solicită să se admită excepţia de neconstituţionalitate şi să se constate că dispoziţiile art. 298 din Codul penal sunt constituţionale doar în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar partea prezentă şi reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.116D/2016, nr. 2.469D/2016 şi nr. 2.718D/2016 la Dosarul nr. 2.021D/2016, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei din Dosarul nr. 2.021D/2016, care solicită admiterea excepţiei, reiterând motivele de neconstituţionalitate cuprinse în notele scrise aflate la dosar. 7. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“, din cuprinsul normelor criticate, a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, prin care a constatat că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. În aceste condiţii apreciază că, în prezentele cauze, urmează a se face aplicarea mutatis mutandis a soluţiei şi considerentelor deciziilor invocate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 20 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 13.783/180/2014, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Ovidiu George Bălan în soluţionarea apelurilor formulate, printre alţii, şi de acesta împotriva Sentinţei penale nr. 173 din 4 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Bacău, în Dosarul nr. 13.783/180/2014, prin care s-a dispus condamnarea autorului excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu. 9. Prin Încheierea din 4 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 13.044/318/2015, Judecătoria Târgu Jiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Iriza într-o cauză penală în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu. 10. Prin Încheierea din 20 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 21.463/215/2015, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Andreea Adriana Dămureanu în apelul formulat împotriva Sentinţei penale nr. 791 din data de 25 februarie 2016, pronunţată de Judecătoria Craiova - Secţia penală, în Dosarul nr. 21.463/215/2015, prin care, în baza art. 396 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal, s-a stabilit pedeapsa de 1 an închisoare în sarcina autoarei excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzute de art. 298 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, iar, în baza art. 83 alin. (1) şi (3) din Codul penal, s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 82 din Codul penal. 11. Prin Încheierea din 20 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 29.663/215/2015, Judecătoria Craiova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de George Zamfir în soluţionarea cauzei penale privind pe autorul excepţiei trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin, în esenţă, că dispoziţiile criticate conţin o reglementare ambiguă, care încalcă principiul constituţional al legalităţii, potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Consideră că dispoziţiile art. 298 din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate, întrucât, prin modul de definire a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, nu poate fi determinat sensul sintagmei „prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea defectuoasă“, aşadar conduita care defineşte elementul material al infracţiunii. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi apreciază că, pentru identitate de raţiune, este necesar ca instanţa de control constituţional să constate că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul normelor criticate se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. Arată că sfera situaţiilor care pot intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 298 din Codul penal nu poate fi delimitată în mod obiectiv, întrucât textul de lege face referire la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu care, în cazul angajaţilor, sunt menţionate generic în fişa postului. Or, acest document cuprinde doar sarcinile pe care angajatul trebuie să le îndeplinească, iar nu modalitatea prin care aceste îndatoriri sunt aduse la îndeplinire, astfel încât nu se poate aprecia, în mod obiectiv, dacă îndeplinirea atribuţiilor a fost sau nu defectuoasă. Consideră că dispoziţiile art. 298 din Codul penal nu îndeplinesc condiţia de claritate, sintagma „îndeplinire defectuoasă“ având caracter ambiguu, totodată, norma penală criticată neavând caracter general, impersonal - interpretarea şi aplicarea normei criticate implicând aprecierea personală şi subiectivă atât a celui chemat să o respecte, cât şi a organului competent să facă aplicarea legii, putând să apară situaţii în care aceeaşi faptă să fie apreciată diferit de către instanţe de judecată diferite, prin aceasta fiind încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţie. De asemenea apreciază că norma penală criticată nu este certă - certitudinea legii fiind de natură să prevină arbitrariul în interpretarea şi aplicarea sa de către judecător. Arată că cerinţa previzibilităţii, a clarităţii şi a caracterului accesibil al legii a fost consacrată la nivelul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, totodată, reţin că rigorile legiferării îşi găsesc expresia în normele de tehnică legislativă, invocând, în acest sens, dispoziţiile art. 7 alin. (4), art. 24 şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Invocă jurisprudenţa instanţei de control constituţional în care s-a reţinut încălcarea condiţiilor de accesibilitate şi previzibilitate a textelor de lege examinate atât în control a priori, respectiv deciziile nr. 453 din 16 aprilie 2008 şi nr. 710 din 6 mai 2009, cât şi în control a posteriori, respectiv Decizia nr. 189 din 2 martie 2006. Apreciază că Decizia Curţii Constituţionale nr. 196 din 4 aprilie 2013 prezintă relevanţă din perspectiva similitudinii criticilor formulate în invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate. 13. Totodată, în Dosarul nr. 2.116D/2016, autorul excepţiei susţine că, prin modul de definire a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, nu poate fi determinat sensul sintagmei „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane“, care constituie consecinţa presupusei activităţi infracţionale, prin aceasta norma penală criticată fiind contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei penale. 14. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, apreciind că toate argumentele care au condus la soluţia de admitere din decizia precitată pot fi transpuse mutatis mutandis şi în cazul dispoziţiilor legale criticate în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât se are în vedere o formă de vinovăţie mai uşoară, cea a culpei. 15. Judecătoria Târgu Jiu - Secţia penală nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 16. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, făcând referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, opinează că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea defectuoasă“ se înţelege „îndeplinirea prin încălcarea legii“, infracţiunea de neglijenţă în serviciu diferenţiindu-se de infracţiunea de abuz în serviciu prin prisma laturii subiective. Consideră că dispoziţiile criticate creează premisa unor interpretări sau aprecieri arbitrare, termenul menţionat nefiind suficient de riguros în lipsa unei explicitări în Partea generală a Codului penal. Apreciază că legea penală, stabilind reguli de conduită, prin impunerea unor obligaţii destinatarilor acesteia, trebuie să fie suficient de clară şi previzibilă pentru ca cei cărora li se adresează să poată să prevadă în ce condiţii este atrasă răspunderea penală. 17. Judecătoria Craiova - Secţia penală nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 19. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele Curţii nr. 2.021D/2016, nr. 2.116D/2016, şi nr. 2.718D/2016, apreciază că dispoziţiile art. 249 din Codul penal din 1969 şi art. 298 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin „îndeplinire defectuoasă“ se înţelege „îndeplinire prin încălcarea legii“. Reţine, în acord cu jurisprudenţa instanţei de control constituţional şi a instanţei de la Strasbourg, că textele constituţionale invocate de către autorii excepţiei consacră principiul respectării obligatorii a legii, dar, pentru a putea fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. Observă, de asemenea, că dispoziţiile art. 297 şi art. 298 din Codul penal incriminează îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii de serviciu şi face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 60-80, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 20. Avocatul Poporului, exprimându-şi punctul de vedere în dosarele Curţii nr. 2.469D/2016 şi nr. 2.718D/2016, consideră că dispoziţiile art. 298 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. În motivarea punctului său de vedere invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, ale cărei considerente le reţine mutatis mutandis. 21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile scrise depuse la dosar, concluziile apărătorului autorului excepţiei de neconstituţionalitate prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 23. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal, având următorul conţinut: - Art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969: „Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.“; – Art. 298 din Codul penal: „Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.“ 24. Autorii excepţiei susţin că normele penale criticate sunt contrare atât prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie în România, art. 16 cu privire la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 74 referitor la iniţiativa legislativă, art. 124 alin. (1) şi alin. (3) potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, cât şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi alin. (2) - „Dreptul internaţional şi dreptul intern“ şi art. 20 - „Tratatele internaţionale privind drepturile omului“ raportat la art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, se invocă Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, dintr-o perspectivă istorică, faptul că infracţiunea de neglijenţă în serviciu a fost incriminată, pentru început, în art. 242 din Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 65 din 18 martie 1936, titlul III - „Crime şi delicte contra administraţiei publice“, capitolul I - „Delicte săvârşite de funcţionarii publici“, secţiunea a III-a - „Neglijenţa în funcţiuni“. În forma iniţială, art. 242 din Codul penal din 1936 incrimina neglijenţa în funcţiuni numai pentru gestionari, avea ca obiect apărarea patrimoniului public şi prevedea că „Funcţionarul public care, prin neglijenţă, neprevedere sau uşurinţă în supraveghere sau paza banilor, valorilor, actelor sau oricăror lucruri ce i-au fost încredinţate, în virtutea funcţiunii sale, va fi pricinuit sustragerea sau distrugerea lor, comite delictul de neglijenţă în funcţiune şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 luni la un an şi amendă de la 2.000 la 5.000 lei.“ Ulterior, această incriminare a fost extinsă pentru toţi funcţionarii publici, dispoziţiile art. 242 din Codul penal din 1936 fiind modificate succesiv prin Decretul nr. 192/1950, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950, prin Decretul nr. 202/1953, publicat în Buletinul Oficial nr. 15 din 14 mai 1953, şi prin Decretul nr. 318/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 27 din 21 iulie 1958. După modificarea art. 242 din Codul penal din 1936, prin Decretul nr. 212/1960, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 17 iunie 1960, titlul secţiunii III - „Neglijenţa în funcţie“ a capitolului I, titlul III al Codului penal din 1936, a fost înlocuit cu „Neglijenţa în serviciu“, pentru a se pune de acord titlul secţiunii cu denumirea infracţiunii, iar textul prevedea că „Încălcarea de către un funcţionar a îndatoririlor de serviciu, prin neîndeplinirea lor sau greşita lor îndeplinire, săvârşită din culpă şi în mod repetat sau chiar numai o singură dată dar prezentând un caracter grav, constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu dacă: 1. a cauzat o tulburare bunului mers al unităţii obşteşti sau o vătămare intereselor legale ale cetăţenilor, sau 2. a cauzat în mod direct o pagubă avutului obştesc. Neglijenţa în serviciu care avut vreuna dintre urmările arătate în alin. 1 pct. 1 se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la o lună la 2 ani sau amenda de la 300-1.000 lei. Neglijenţa în serviciu care a avut urmările arătate în alin. 1 pct. 2 se pedepseşte, în raport cu valoarea pagubei produse, după cum urmează: a) până la 20.000 lei inclusiv, de la 1 lună la 1 an închisoare corecţională; b) 20.000-50.000 lei inclusiv, 1-4 ani închisoare corecţională; c) peste 50.000 lei, 4-7 ani închisoare corecţională şi interdicţie corecţională de la 1-3 ani. Neglijenţa în serviciu care a avut urmare o catastrofă se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 7-10 ani, confiscarea parţială sau totală a averii şi interdicţie corecţională de la 1-6 ani. Catastrofa constă în distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport în comun de mărfuri sau persoane, ori a unor instalaţii sau lucrări importante şi care a avut urmări deosebit de grave sau a provocat pierderi de vieţi omeneşti ori vătămarea gravă a unor persoane. În cazurile de neglijenţă în serviciu, instanţa va putea pronunţa şi destituirea din funcţie“. 26. Aşadar, Curtea constată că, după modificarea din 1960, art. 242 din Codul penal din 1936 prevedea că urmarea imediată a infracţiunii de neglijenţă în serviciu constă într-o „tulburare a bunului mers al unităţii sau o vătămare a intereselor legale ale cetăţenilor“, fiind reglementată şi condiţia ca fapta să fie repetată ori să aibă caracter grav pentru a realiza conţinutul infracţiunii, în cazul pagubei cauzate avutului obştesc, pedeapsa fiind stabilită în raport cu valoarea pagubei produse. De asemenea, tot în Codul penal din 1936, au fost incriminate, separat, şi alte infracţiuni de neglijenţă cu caracter special, respectiv neglijenţa în efectuarea supravegherii executării contractelor de furnituri, neglijenţa în administrarea şi gestionarea bunurilor aparţinând unităţilor obşteşti, neglijenţa care a avut ca urmare pieirea vitelor la o gospodărie agricolă de stat sau la o cooperativă agricolă de producţie. 27. Codul penal român din 1969, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, incrimina neglijenţa în serviciu în art. 249, potrivit căruia „1. Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. 2. Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut consecinţe deosebit de grave, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.“, iar Codul penal în vigoare, în art. 298, stabileşte, în mod parţial similar în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective şi al urmărilor infracţiunii de neglijenţă în serviciu, că „Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.“ 28. Curtea reţine că raţiunea incriminării faptei de neglijenţă în serviciu este similară celei pentru care este incriminat abuzul în serviciu, diferenţa între cele două infracţiuni distingându-se la nivelul laturii subiective - intenţia în cazul abuzului în serviciu, respectiv culpa cu prevedere (uşurinţa)/culpa fără prevedere sau simplă (neglijenţa) în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Latura obiectivă a infracţiunii de neglijenţă în serviciu este formată, ca şi la infracţiunea de abuz în serviciu, din elementul material, însoţit de o cerinţă esenţială, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate dintre activitatea ilicită şi rezultatul produs. Curtea reţine, de asemenea, că elementul material al laturii obiective al infracţiunii de neglijenţă în serviciu presupune încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu de către un funcţionar public sau de către o altă persoană încadrată în muncă (în cazul variantei atenuate prevăzute de art. 308 din Codul penal) prin cele două modalităţi normative, respectiv „neîndeplinirea“ ori „îndeplinirea defectuoasă“ a acesteia. 29. Cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu (inclusiv abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, incriminat în Codul penal din 1969), Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. Totodată, cu privire la abuzul în serviciu contra intereselor publice, incriminat în legea penală anterioară, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 30. În aceste condiţii, având în vedere că, în varianta de bază, atât infracţiunea de abuz în serviciu, cât şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăd, ca o modalitate normativă identică, „îndeplinirea defectuoasă“ a unei îndatoriri de serviciu, Curtea constată că atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, precitate, referitoare la modalitatea de interpretare a sintagmei „îndeplineşte în mod defectuos“, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă. 31. Astfel, Curtea reţine că, în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, făcând referire, în paragrafele 44-47, atât la jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei penale în general, respectiv a normelor ce incriminau abuzul în serviciu, în particular, cât şi la reglementări interne infraconstituţionale referitoare la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a constatat că legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă (paragraful 52). 32. Curtea a observat că, privitor la îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia de serviciu, cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ţine de autoevaluarea acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă. Curtea a reţinut, totodată, că, deşi cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalităţii de executare a unei atribuţii de serviciu acesta din urmă fiind prioritar. De asemenea, Curtea a reţinut că, întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. Pe cale de consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Mai mult, Curtea a reţinut că, chiar dacă anumite acţiuni, ce însoţesc exercitarea unei atribuţii de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanţă/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalităţii incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale (paragrafele 50, 51). 33. În continuare, Curtea a apreciat că, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul „defectuos“ nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea a observat că doctrina a apreciat că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc. Totodată, Curtea a observat că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili însă criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului. Curtea a observat, de asemenea, că termenul „defectuos“ nu este definit în Codul penal şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei „îndeplineşte în mod defectuos“ din cadrul dispoziţiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare. 34. Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea a constatat că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează „prin încălcarea legii“. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Totodată, Curtea a apreciat că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei „neîndeplinirii“ unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată. Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi cele ale art. 297 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (paragrafele 53-57). 35. Aşadar, Curtea a constatat că raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară. În acest sens, Curtea a observat că practica judiciară s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, precum şi pe cele ale art. 297 din Codul penal, care folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte această infracţiune. Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecinţa pe care reglementarea unei atribuţii de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte, Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. 36. Curtea a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege [înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului], neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (în acest sens fiind citată Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 16). În ceea ce priveşte conceptul de „lege“, Curtea, făcând referire la Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004, a reţinut că acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“, cu prevederile art. 76, art. 77 şi art. 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea a reţinut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material. Astfel, având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a reţinut că ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii. Mai mult, Curtea a observat că, potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, „Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative“, iar potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol ordonanţele de urgenţă „cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (...)“. 37. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege, s-ar ajunge la situaţia ca, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fişei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea a reţinut că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale. 38. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlamentul - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie -, sau Guvernul - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“ (paragrafele 59-65). 39. Considerentele anterior citate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal referitoare la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, cu atât mai mult cu cât forma de vinovăţie sub care se săvârşeşte aceasta din urmă este culpa (uşurinţa şi neglijenţa), aşa încât Curtea va admite excepţia şi va constata constituţionalitatea acestora numai în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă“ din cuprinsul lor se înţelege „îndeplinirea prin încălcarea legii“. 40. Totodată, Curtea constată că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 66-80, şi Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 40-56, a dezvoltat mai multe considerente în scopul delimitării răspunderii penale - în cazul infracţiunii de abuz în serviciu - de alte forme de răspundere juridică în funcţie şi de alte criterii decât cel al actului normativ încălcat. 41. Astfel, Curtea a reţinut că Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, însă această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Aşadar, incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, instanţa de control constituţional putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (în acest sens fiind citată Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). 42. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc., fiind improprii în realizarea acestui deziderat. În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Însă, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Aşadar, din perspectiva principiului „ultima ratio“, Curtea a reţinut că, în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. 43. În acest context, Curtea reţine că infracţiunea de neglijenţă în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel cum s-a observat în paragrafele 24-26 ale prezentei decizii, art. 242 din Codul penal din 1936, modificat prin Decretul nr. 212/1960, prevedea că urmarea imediată constă într-o „tulburare a bunului mers al unităţii sau o vătămare a intereselor legale ale cetăţenilor“, fiind reglementată şi condiţia ca fapta să fie repetată ori să aibă caracter grav, pentru a realiza conţinutul infracţiunii, în cazul pagubei cauzate avutului obştesc, pedeapsa fiind stabilită în raport cu valoarea pagubei produse. Totodată, art. 249 din Codul penal român din 1969 incrimina neglijenţa în serviciu, însă urmarea imediată consta într-o „tulburare însemnată“ a bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referea art. 145 sau într-o „pagubă a patrimoniului ori o vătămare importantă“ adusă intereselor legale ale unei persoane. 44. Curtea constată că noua lege penală extinde foarte mult sfera de aplicare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, neprevăzând condiţia ca paguba, respectiv vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice să aibă o anumită valoare, respectiv ca vătămarea să aibă o anumită intensitate, aspect de natură a face imposibilă delimitarea între abaterile disciplinare sau inerentele greşeli profesionale şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Aşadar, Curtea constată că reglementarea în vigoare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu permite încadrarea în conţinutul său a oricărei fapte săvârşite din culpă, dacă s-a adus o atingere minimă drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. 45. În aceste condiţii, Curtea constată că, în ceea ce priveşte acest aspect, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 75-80, şi ale Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 46-56, astfel încât, în acord cu acestea, Curtea reţine că sarcina aplicării principiului „ultima ratio“ revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind neglijenţa în serviciu ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare (Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti). Cu alte cuvinte, Curtea constată necesitatea complinirii de către legiuitor a omisiunii legislative constatate, sub aspectul valorii pagubei sau intensităţii/gravităţii vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice în vederea asigurării clarităţii şi previzibilităţii normei penale examinate. 46. În continuare, cât priveşte critica autorului excepţiei din Dosarul nr. 2.116D/2016, referitoare la sintagma „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane“, Curtea constată că sunt valabile mutatis mutandis considerentele reţinute în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragrafele 84, 85, în condiţiile în care infracţiunea de neglijenţă în serviciu este, astfel cum s-a arătat, o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 298 din Codul penal, şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Referitor la expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“, Curtea a observat că sintagma „interes legitim“ nu este definită în Codul penal. Curtea a reţinut însă că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice“ se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, „interes“ reprezintă acţiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social. 47. În aceste condiţii, Curtea a apreciat că „vătămarea drepturilor sau intereselor legitime“ presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reţinut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează. Curtea a reţinut că este, totuşi, necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară. 48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu George Bălan în Dosarul nr. 13.783/180/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Gheorghe Iriza în Dosarul nr. 13.044/318/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu - Secţia penală, de Andreea Adriana Dămureanu în Dosarul nr. 21.463/215/2015 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi, respectiv, de George Zamfir în Dosarul nr. 29.663/215/2015 al Judecătoriei Craiova - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplinirea prin încălcarea legii“. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Judecătoriei Târgu Jiu - Secţia penală, Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi, respectiv, Judecătoriei Craiova - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 iulie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
