Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorica Luca şi Francisc Calamar în Dosarul nr. 3.474/271/2010* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.879D/2016. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei, doamna avocat Teodora Cătălina Godîncă Hulea, din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Pentru partea Ciobanidis Petros se prezintă doamna Irina Apostol, traducător autorizat de limba greacă desemnat în cauză. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorilor, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând susţinerile cuprinse în notele scrise aflate la dosar. Subliniază că normele procesual penale criticate aduc atingere dreptului la un proces echitabil, respectiv egalităţii de arme dintre acuzare şi apărare. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine că dreptul la un proces echitabil nu poate fi invocat în materia căilor extraordinare de atac. Arată că legiuitorul are libertatea de a stabili care sunt căile extraordinare de atac, procedura, condiţiile în care acestea pot fi exercitate. Apreciază că motivele invocate de autorii excepţiei nu sunt de natură să atragă neconstituţionalitatea normei procesual penale criticate, întrucât, în ipoteza în care ar fi trebuit să înceteze procesul penal şi, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea acestuia, persoana condamnată are la îndemână contestaţia în anulare - o altă cale extraordinară de atac -, cu privire la care legiuitorul a prevăzut aceleaşi condiţii de exercitare atât pentru procuror, cât şi pentru persoana condamnată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea nr. 311/RC din 15 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.474/271/2010*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Viorica Luca şi Francisc Calamar cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit şi inculpatului să formuleze recurs în casaţie în situaţia în care, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal. Consideră că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală creează discriminare între Ministerul Public, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte. Arată că numai procurorul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au interes să promoveze calea de atac a recursului în casaţie în cazul în care, în mod greşit, instanţa de apel a constatat existenţa unei cauze de încetare a procesului. În schimb, pentru situaţia în care instanţa, în mod greşit, nu a dispus încetarea procesului penal, ipoteză în care inculpatul ar fi acela care ar avea interes în promovarea căii de atac extraordinare a recursului în casaţie, textul de lege criticat nu prevede o atare posibilitate. Consideră că procurorul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpatul trebuie să aibă aceleaşi drepturi în privinţa posibilităţii de a folosi calea de atac a recursului în casaţie împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive. Susţin că este evidentă inegalitatea - sub aspectul dreptului de a promova recurs în casaţie în situaţia în care au fost greşit aplicate dispoziţiile de lege referitoare la încetarea procesului penal -, întrucât numai procurorul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au acest drept, în timp ce inculpatul nu are, în mod simetric, o atare posibilitate. Totodată, susţin că discriminarea este evidentă şi faţă de scopul recursului în casaţie prevăzut de art. 433 din Codul de procedură penală, şi anume conformitatea hotărârilor penale definitive cu regulile de drept aplicabile. În fine, arată că raţiunile pentru care a fost instituit acest caz de casare se regăsesc atât în situaţia în care instanţa - în mod nelegal - a dispus încetarea procesului penal, cât şi în ipoteza în care instanţa - potrivit legii - ar fi trebuit să pronunţe încetarea procesului penal, dar nu a procedat astfel. Susţin că imposibilitatea de a promova recurs în casaţie în situaţia în care au fost greşit aplicate dispoziţiile de lege referitoare la încetarea procesului penal nu poate fi acoperită prin formularea contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, de vreme ce există diferenţe la nivelul acestor căi extraordinare de atac, inclusiv din perspectiva instanţei competente să le soluţioneze, potrivit legii. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce are ca scop verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi nu verificarea unor chestiuni de fapt. Aşa fiind, legiuitorul a limitat hotărârile supuse recursului în casaţie, pentru asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac, acesta putând fi promovat cu privire la anumite probleme de legalitate ce vizează erori de drept. În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie. Arată că recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac - a cărei soluţionare este numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - este analizată conformitatea cu regulile de drept a hotărârilor definitive atacate, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În Codul de procedură penală sunt stabilite expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Faţă de specificul recursului în casaţie, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea accesului la justiţie, a actelor internaţionale la care România este parte, a dreptului la un proces echitabil şi pentru considerente ce ţin de înfăptuirea justiţiei ar presupune să se constate fie că părţilor nu li se recunoaşte un grad de jurisdicţie în condiţiile impuse de tratatele internaţionale, fie că, în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, fie că textele invocate limitează dreptul la apărare. Apreciază că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală sunt în acord cu prevederile cuprinse în art. 21 din Constituţie, respectiv art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, cu prevederile art. 16 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, precum şi cu prevederile care reglementează înfăptuirea justiţiei. Reţine că recursul în casaţie nu împiedică părţile interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti, să fie apărate, să promoveze căile de atac ordinare prevăzute de lege şi să se prevaleze de garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil, hotărârile supuse recursului în casaţie fiind prevăzute expres de dispoziţiile legale contestate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere reţine că normele supuse controlului de constituţionalitate constituie expresia dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, fiind aplicabile tuturor persoanelor care se află în situaţii juridice identice. Recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspect de natură să contribuie la îndeplinirea exigenţelor care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil. În plus, reţine că reglementarea procedurii de judecată, care cuprinde şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, fiind o aplicare a prevederilor art. 126 şi art. 129 din Constituţie. 10. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în sensul constituţionalităţii normelor procesual penale criticate, acesta fiind reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 490 din 30 iunie 2016. Precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile apărătorului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...] 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;“. 14. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Invocă, totodată, dispoziţiile constituţionale ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici identice celor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. În considerentele deciziei precitate, Curtea a reţinut că în reglementarea anterioară, cu începere de la Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, a cărei declanşare determina - pentru o serie de motive prevăzute de lege - verificarea legalităţii şi a temeiniciei hotărârii atacate. În noua reglementare, însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, reprezentat de judecata în fond şi de cea în apel, ceea ce înseamnă că, în recurs, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază numai dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile, în scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. 16. Aşadar, având în vedere că recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau printr-o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriuzis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Spre deosebire de celelalte căi extraordinare de atac - şi anume contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, şi revizuirea, care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată - recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. 17. Curtea a reţinut, totodată, că, faţă de specificul recursului în casaţie, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele stabilite de lege. Cazurile de recurs în casaţie, potrivit noii reglementări, se limitează la motivele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii - iar nu chestiuni de fapt -, putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. În ceea ce priveşte obiectul recursului în casaţie, fiind vorba de o cale de atac extraordinară, pot fi atacate numai hotărârile penale definitive. 18. Referitor la persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie, Curtea a constatat că, potrivit art. 436 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. 19. Curtea a reţinut, totodată, că motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală este incident atunci când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal, corespunzând cazului de casare de la art. 385^9 alin. 1 pct. 16 din Codul de procedură penală din 1968. Potrivit art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal se pronunţă atunci când: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. Prin urmare, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală priveşte situaţiile în care s-a dispus, în mod greşit, încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele de mai sus. De exemplu, pentru că lipseşte plângerea prealabilă [art. 16 alin. (1) lit. e)], în condiţiile în care, pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu; sau pentru că a intervenit prescripţia [art. 16 alin. (1) lit. f)], deşi termenul de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit; ori pentru că există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i)], deşi cel faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal nu a mai fost judecat în mod definitiv pentru aceeaşi faptă. Pentru constatarea acestui motiv de nelegalitate, existenţa sau nu a cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate. 20. Curtea a observat că recursul în casaţie declarat pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală poate viza fie condamnarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei - dacă este declarat de procuror sau de partea civilă -, fie achitarea inculpatului. În ipoteza inversă - când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal - nu este incident motivul de recurs în casaţie stabilit de art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală. 21. Curtea a reţinut că situaţia invocată de autorul excepţiei se circumscrie cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, şi anume cazului „când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal“. Contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală poate fi introdusă atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia autorităţii de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală], care constituie motiv distinct de contestaţie în anulare, potrivit art. 426 lit. i) din acelaşi cod, care reglementează cazul „când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă“. Curtea a observat, însă, şi faptul că, în situaţia în care instanţa a analizat cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu, şi a apreciat că ea nu este incidentă, pronunţând o hotărâre de condamnare ce a dobândit autoritate de lucru judecat, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) şi lit. i) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 22. Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că nu poate fi primită critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală ar încălca prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât ar crea discriminare între procuror şi partea civilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, pe motiv că acesta din urmă nu poate formula recurs în casaţie în situaţia în care, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal. Referitor la limitarea sferei motivelor de recurs în casaţie, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că, „aşa cum reiese şi din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.“ (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, şi Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragraful 25). 23. În aceste condiţii, Curtea a constatat că recursul în casaţie constituie o cale extraordinară de atac, reglementată de legiuitor în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi ale art. 129, care statuează că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Aceste dispoziţii constituţionale conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată şi îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, inclusiv modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, aşa cum este şi situaţia reglementării cazurilor în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, reglementare realizată prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, în ceea ce priveşte interesul inculpatului condamnat definitiv de a formula o cale extraordinară de atac în scopul de a obţine o soluţie de încetare a procesului penal, Curtea a observat că interesul său procesual ar putea fi valorificat - în condiţiile mai sus menţionate - potrivit dispoziţiilor art. 426 lit. b) şi lit. i) din Codul de procedură penală referitoare la contestaţia în anulare. 24. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, şi Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17). Or, în situaţia în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, nu numai procurorul şi partea civilă pot invoca motivul de casare prevăzut de textul de lege criticat - vizând o soluţie de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei -, ci şi inculpatul poate formula recurs în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, în scopul obţinerii, însă, a unei soluţii de achitare. Prin urmare, tratamentul juridic diferenţiat aplicabil procurorului şi părţii civile, pe de o parte, şi inculpatului, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casaţie, respectiv a contestaţiei în anulare, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanţi în cauza penală şi nu conduce la o discriminare. 25. Mai mult, Curtea a constatat că nu există un drept fundamental - prevăzut de Constituţie sau de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - la exercitarea unor căi extraordinare de atac în materie penală. Unul dintre elementele principiului preeminenţei dreptului îl constituie securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi rediscutată. Art.2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede numai dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, ceea ce înseamnă judecarea cauzei în fond şi în apel. 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză. Totodată, având în vedere considerentele Deciziei nr. 699 din 29 noiembrie 2016, Curtea nu poate reţine nici celelalte critici de neconstituţionalitate formulate de autori. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Viorica Luca şi Francisc Calamar în Dosarul nr. 3.474/271/2010* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 iulie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
