Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 82 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Florin Cristian Iaciu în Dosarul nr. 1.655/740/2017 al Judecătoriei Alexandria, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.209D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2016. Referitor la criticile privind sintagma „interes public“ din cuprinsul art. 318 din Codul de procedură penală, se face trimitere la caracterul de stat social al statului român, prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie, şi se susţine că, prin organele autorităţii judecătoreşti, statul poate face aprecieri asupra interesului public. Cu privire la termenul de 10 zile prevăzut la art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală, despre care autorul excepţiei afirmă că intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevăd un termen de 20 de zile pentru formularea plângerii împotriva soluţiei de clasare, se arată că cele două norme procesual penale anterior menţionate reglementează instituţii diferite, motiv pentru care nu poate fi realizată o uniformizare a acestora sub aspectul celor două termene invocate. Se susţine, totodată, că argumentele de neconstituţionalitate se bazează pe compararea a două dispoziţii legale din cuprinsul Codului de procedură penală şi pe raportarea concluziilor rezultate din această comparaţie la dispoziţiile Constituţiei, mecanism pe care Curtea Constituţională nu îl consideră o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate. Se arată că, din această ultimă perspectivă, critica este inadmisibilă. Referitor la ultima critică de neconstituţionalitate formulată, cu privire la limita specială maximă a pedepselor prevăzute în cazul infracţiunilor pentru care procurorul poate renunţa la acţiunea penală şi, respectiv, judecătorul poate renunţa la aplicarea pedepsei, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 774 din 28 noiembrie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 14 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.655/740/2017, Judecătoria Alexandria a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II pct. 82 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată de Florin Cristian Iaciu într-o cauză ce are ca obiect confirmarea renunţării la urmărirea penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat implică o apreciere de către organele de urmărire penală a interesului public în urmărirea faptei de natură penală, în condiţiile în care acest interes nu este, în realitate, al statului, ci al tuturor cetăţenilor. Se susţine că prevederile art. 318 din Codul de procedură penală creează o diferenţă de tratament juridic între persoanele în privinţa cărora se dispune renunţarea la urmărirea penală şi cele cu privire la care se dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, potrivit art. 80 din Codul penal, de natură a încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1), prin faptul că renunţarea la urmărirea penală este incidentă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, în timp ce renunţarea la aplicarea pedepsei poate fi pronunţată pentru infracţiuni pentru care pedeapsa reglementată de lege este închisoarea de cel mult 5 ani. Se mai arată că termenul de 10 zile prevăzut la art. 318 din Codul de procedură penală contravine prevederilor art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală, conform cărora, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. 6. Judecătoria Alexandria apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine în acest sens că instituţia renunţării la urmărirea penală a fost reglementată potrivit politicii penale a statului, la a cărui latitudine este lăsată aprecierea ca unele fapte, care nu au o gravitate sporită, să nu mai facă obiectul trimiterii în judecată. Se arată că prin confirmarea renunţării la urmărirea penală de către instanţa de judecată este asigurat accesul liber la justiţie. Se mai arată că, atât timp cât statul este titularul acţiunii penale, interesul public, la care fac trimitere dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală, nu poate fi decât al statului, şi niciodată al persoanei vătămate. Se susţine că şi reglementarea unor limite maxime diferite ale infracţiunilor pentru care se pot dispune renunţarea la urmărirea penală şi, respectiv, renunţarea la aplicarea pedepsei reprezintă un aspect ce ţine de politica penală a statului. În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate între dispoziţiile art. 318 şi cele ale art. 339 din Codul de procedură penală, se arată că aceasta nu este o problemă de constituţionalitate a textului criticat. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că renunţarea la urmărirea penală şi renunţarea la aplicarea pedepsei nu reprezintă drepturi constituţionale, ci o vocaţie acordată de legiuitor unor categorii de persoane care săvârşesc fapte de natură penală, în situaţia în care există motive a se crede că, în considerarea calităţii persoanei şi a gravităţii faptelor comise, neaplicarea, respectiv neexecutarea unei pedepse în regim de detenţie este de natură să atingă scopul educaţional şi de reintegrare în mai mare măsură decât aplicarea sau executarea acesteia. Se susţine că, în măsura în care dispoziţiile legale criticate se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu afectează dreptul la un proces echitabil în vreuna dintre componentele sale, aceste dispoziţii reprezintă o opţiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. II pct. 82 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate şi având în vedere prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea reţine că autorul critică, în realitate, prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.(2) Interesul public se analizează în raport cu: a) conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei; b) modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; c) scopul urmărit; d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii; e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia; f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate; g) existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii.(3) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.(4) Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g).(5) Nu se poate dispune renunţarea la urmărirea penală pentru infracţiunile care au avut ca urmare moartea victimei.(6) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; b) să ceară public scuze persoanei vătămate; c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; d) să frecventeze un program de consiliere.(7) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligaţiile prevăzute la alin. (6), stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei.(8) Ordonanţa de renunţare la urmărire cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol şi art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare.(9) În cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanţa. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.(10) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa este verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.(11) Dispoziţiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.(12) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.(13) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).(14) Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare.(15) Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară: a) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; b) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea.(16) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat." 12. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi ale art. 115 alin. (6) cu privire la delegarea legislativă. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit competenţei sale, reglementată la art. 56 din Codul de procedură penală, procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, procurorul reprezintă interesele statului în realizarea urmăririi penale. Mai mult, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, procurorii, la fel ca judecătorii, sunt obligaţi ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii, să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, şi să se asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile şi libertăţile individuale sunt garantate şi că ordinea publică este protejată. Prin urmare, de esenţa atribuţiilor specifice funcţiei de procuror este ca acestea să vizeze realizarea unui interes public, acela al aflării adevărului în cauzele penale. 14. În ceea ce priveşte renunţarea la urmărirea penală, art. 318 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede aspectele în raport cu care este stabilită existenţa interesului public în urmărirea unor fapte prevăzute de legea penală, şi anume: conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei; modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urmărit; urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii; eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia; atitudinea procesuală a persoanei vătămate; existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii. 15. Prin urmare, „interesul public“, astfel cum acesta este prevăzut la art. 318 din Codul de procedură penală, trebuie interpretat în corelaţie cu dispoziţiile legale ce reglementează funcţia de procuror, prin sintagma analizată înţelegându-se, de fapt, un interes al societăţii, în ansamblul său, în urmărirea şi judecarea faptelor prevăzute de legea penală, care îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza normei juridice criticate. 16. Mai mult, ordonanţa prin care se dispune renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală, şi, potrivit alin. (12) al aceluiaşi articol, este comunicată, în copie, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Acesta din urmă hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, a părţilor, a suspectului, a persoanei vătămate şi a altor persoane interesate, precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Toate aceste aspecte procedurale reprezintă garanţii ale realizării interesului public, în condiţiile renunţării la urmărirea penală de către procuror. 17. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare pe care dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală o realizează între persoanele în privinţa cărora procurorul renunţă la urmărirea penală şi cele cu privire la care instanţa renunţă la aplicarea pedepsei, conform art. 80 din Codul penal, Curtea reţine că renunţarea la urmărirea penală şi renunţarea la aplicarea pedepsei sunt două instituţii diferite, care au temeiuri diferite, chiar dacă au ca efect nepedepsirea persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Astfel, renunţarea la urmărirea penală este o instituţie de drept procesual penal, care presupune determinarea de către procuror a lipsei interesului public în urmărirea penală a unor fapte ce lezează valori sociale şi, prin urmare, întreruperea desfăşurării acestei etape procesuale. Această soluţie intervine anterior trimiterii în judecată şi este supusă verificării judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Spre deosebire de aceasta, renunţarea la aplicarea pedepsei constituie o formă de individualizare a pedepsei penale şi, totodată, o instituţie de drept penal substanţial, aplicabilă în faza soluţionării cauzei penale. Renunţarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă atunci când infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit şi, totodată, când, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia (a se vedea Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragrafele 24-26). 18. Mai mult, nu doar natura şi fundamentele, dar şi scopul celor două instituţii este unul diferit, renunţarea la urmărirea penală având ca scop protejarea interesului public, prin aplicarea principiului oportunităţii, în realizarea actului de justiţie, în timp ce scopul renunţării la aplicarea pedepsei are în vedere, mai degrabă, protejarea interesului inculpatului de a-i fi aplicat un regim sancţionator adecvat, în raport cu circumstanţele cauzei penale. 19. În aceste condiţii, legiuitorul a prevăzut condiţii diferite pentru aplicarea instituţiilor de drept procesual penal şi, respectiv, de drept penal supuse analizei. Astfel, renunţarea la urmărirea penală poate fi dispusă, conform art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, în timp ce renunţarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă, potrivit art. 80 alin. (1) din Codul penal, dacă se constată că sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit; în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. 20. Diferenţele mai sus arătate între instituţia renunţării la urmărirea penală şi cea a renunţării la aplicarea pedepsei constituie criterii obiective, de natură a justifica regimul juridic diferit al celor două instituţii, fără ca prin acesta să se creeze discriminare între persoanele cărora le sunt aplicate prevederile art. 318 din Codul de procedură penală şi cele cărora li se aplică dispoziţiile art. 80 din Codul penal. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că ar fi contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie să se pretindă uniformitate acolo unde există diferenţe clare şi obiective de situaţie sau, după caz, de regim juridic aplicabil (Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009) şi că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni, în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. S-a statuat, de asemenea, că, în felul acesta, se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (Decizia nr. 238 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 14 iunie 2005). Prin urmare, dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt în deplin acord cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 21. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală referitoare la calitatea legii, acesta făcând o distincţie clară, precisă şi previzibilă între instituţia renunţării la urmărirea penală şi cea a renunţării la aplicarea pedepsei şi respectând principiul legalităţii impus de norma constituţională antereferită. 22. Referitor la critica potrivit căreia termenul de 10 zile prevăzut la art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală contravine prevederilor art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală, conform cărora, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, Curtea reţine că este de esenţa controlului de constituţionalitate analiza unor dispoziţii legale prin raportare la prevederile Constituţiei, acesta neputând să vizeze raportarea normelor juridice infraconstituţionale la altele din aceeaşi categorie. În acest sens, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a constatat că există o structură inerentă şi intrinsecă oricărei excepţii de neconstituţionalitate şi că aceasta cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. Pentru acest motiv, Curtea Constituţională nu poate exercita controlul în raport cu aceste dispoziţii legale. 23. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie referitoare la delegarea legislativă, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă norma constituţională anterior menţionată, dar nu arată în ce constă contradictorialitatea dintre aceasta şi textul criticat. Or, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, mai sus invocată, Curtea Constituţională a reţinut că „chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele 3 elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referinţă este unul general, Curtea va respinge excepţia ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, sau, în cadrul controlului a priori, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011). Aceeaşi soluţie va fi urmată şi în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie datorită generalităţii sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat“. Având în vedere aceste considerente, Curtea Constituţională nu poate exercita controlul de constituţionalitate în raport cu dispoziţiile legale criticate. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florin Cristian Iaciu în Dosarul nr. 1.655/740/2017 al Judecătoriei Alexandria şi constată că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Alexandria şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
