Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────────┬────────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela Senia Costinescu│- magistrat-asistent-şef│
└────────────────────────┴────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, obiecţie formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. 2/48.428 din 16 mai 2017, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.099 din 16 mai 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.728A/2016. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii arată că legea care face obiectul criticilor de neconstituţionalitate a fost iniţiată de către Guvernul României şi are ca scop ameliorarea condiţiilor de viaţă ale persoanelor condamnate penal care execută pedepse privative de libertate în regim de detenţie, prin reducerea gradului de supraaglomerare a penitenciarelor în care acestea sunt cazate. Referitor la modul concret de îndeplinire a obiectivelor vizate prin proiectul de lege, Guvernul a propus implementarea unui mecanism în cadrul instituţiei liberării condiţionate, respectiv pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate într-un spaţiu necorespunzător, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, să se considere executate, suplimentar, 3 zile din pedeapsa aplicată. În opinia iniţiatorului, această soluţie ar reprezenta o măsură de compensare adecvată pentru condiţiile materiale necorespunzătoare de detenţie, care prezintă avantajul de a contribui la rezolvarea problemei suprapopulării prin accelerarea ieşirii din penitenciare a persoanelor deţinute. O particularitate a acestei proceduri este aceea că determinarea părţii din durata pedepsei considerate ca executată în compensarea condiţiilor necorespunzătoare ar urma să se facă din oficiu, însă acest demers ar avea avantajul de a fi unul administrativ, organizat şi unic. 4. Autorii obiecţiei formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 5. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, autorii arată că, pe cale jurisprudenţială, Curtea Constituţională a stabilit două criterii esenţiale pentru a determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ. 6. În speţă, prin raportare la forma propusă de Guvern, astfel cum a fost modificată şi completată de Senat, învederează că forma adoptată de Camera Deputaţilor conţine un număr de 43 de amendamente noi, care aduc legii modificări majore de conţinut juridic şi se îndepărtează în mod semnificativ de obiectivele avute în vedere iniţial. Principalele modificări adoptate de Camera Deputaţilor vizează: art. 55^1 - „Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare“, unde noţiunea de „spaţiu necorespunzător“ a fost înlocuită cu aceea de „condiţii necorespunzătoare“ care, pe lângă situaţia cazării într-o celulă care asigură o suprafaţă egală sau mai mică de 4 mp/deţinut, cuprinde 5 situaţii noi, respectiv lipsa accesului la activităţi în aer liber, lipsa accesului la lumina naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilaţie, lipsa temperaturii adecvate a camerei, lipsa posibilităţii de a folosi toaleta în privat şi de a se respecta normele sanitare de bază precum şi a cerinţelor de igienă, precum şi existenţa infiltraţiilor, igrasiei şi mucegaiului în pereţii camerelor de detenţie. De asemenea, modificările au ca obiect sfera de aplicare a compensării, care a fost extinsă inclusiv la calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în centrul de reţinere şi arestare preventivă; numărul de zile considerate efectiv executate, ca măsură compensatorie pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, care a fost majorat de la 3 zile la 6 zile; perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012, data pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii în Cauza Iacov Stanciu contra României; la art. 87 - „Repartizarea veniturilor“ s-a introdus alin. (4), prin care se acordă persoanei condamnate posibilitatea de a renunţa în favoarea penitenciarului la veniturile care i se cuvin pentru munca prestată în arest, caz în care munca se consideră neremunerată, iar partea din durata pedepsei care este considerată ca efectiv executată pe baza muncii prestate se calculează potrivit unui regim mai favorabil; la art. 96 - „Partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale“, raporturile dintre numerele de zile de muncă şi numerele de zile considerate ca efectiv executate au fost modificate în beneficiul persoanei condamnate; la art. 65 - „Dreptul la convorbiri telefonice“ a fost eliminată obligativitatea supravegherii vizuale a persoanelor condamnate în timpul convorbirilor telefonice, care au caracter confidenţial; la art. 98 - „Tipurile recompenselor“ posibilitatea acordării de recompense în favoarea deţinuţilor care au o bună conduită şi prestează muncă în arest a fost înlocuită cu o obligaţie în acest sens; legea instituie şi stabileşte componenţa Comisiei de evaluare a condiţiilor de detenţie, stabilită pentru fiecare unitate penitenciară, reglementând competenţa acesteia; legea stabileşte în sarcina Biroului de evidenţă şi organizare a muncii din cadrul fiecărei unităţi obligaţia de a ţine o fişă de evidenţă pentru fiecare persoană privată de libertate, în care să se consemneze calculul zilelor câştigate ca urmare a compensării. 7. Având în vedere numărul ridicat de amendamente adoptate de Camera Deputaţilor, şi care nu au făcut obiectul dezbaterilor din Senat, dar mai ales modificarea substanţială a conţinutului juridic al legii, autorii sesizării consideră că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului, consacrat prin art. 61 alin. (1) şi art. 75 din Constituţie. 8. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii sesizării susţin că alin. (2) şi (3) ale art. 55^1 din legea supusă controlului nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind astfel incompatibile cu principiul securităţii juridice, parte a principiului fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, textul legal este lipsit de previzibilitate, întrucât conferă noţiunii de „condiţii necorespunzătoare“ două accepţiuni diferite. Astfel, dacă prin art. 55^1 alin. (2), acestea se definesc prin „cazarea unei persoane în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene“, alin. (3) al aceluiaşi articol consacră o enumerare limitativă a condiţiilor care atrag încălcarea standardelor de detenţie. Totodată, standardele impuse prin art. 55^1 alin. (3) sunt mult mai ridicate decât cele care derivă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, urmând a fi considerată cazare în condiţii necorespunzătoare nu numai cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut, ci şi în cazul nerespectării oricăreia dintre celelalte cinci condiţii enumerate. 9. Având în vedere că, potrivit expunerii de motive, instituirea unui sistem de compensare pentru condiţiile necorespunzătoare din penitenciare constituie scopul central al actului normativ, autorii apreciază că imprecizia care caracterizează definirea acestei noţiuni se răsfrânge asupra întregului act normativ. Prin urmare, consideră că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 a fost adoptată cu încălcarea principiului securităţii juridice, parte a principiului legalităţii, consacrat prin art. 1 alin. (5) din Constituţie. 10. De asemenea, autorii mai susţin că, prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţie, coroborat cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, dispoziţiile art. 87 alin. (4) din legea supusă controlului de constituţionalitate sunt incompatibile cu principiul constituţional al egalităţii în faţa legii. În concret, consacrarea legislativă a facultăţii persoanei condamnate de a renunţa la veniturile obţinute pentru munca prestată, în vederea aplicării unui regim mai favorabil în ceea ce priveşte calculul zilelor considerate ca executate pentru zilele de muncă prestate, constituie o discriminare pe bază de avere, întrucât de prevederile art. 87 alin. (4) din lege se vor prevala doar persoanele care, dată fiind situaţia lor materială, nu vor depinde de sumele care le revin pentru munca prestată. 11. Pentru toate aceste argumente, autorii sesizării solicită admiterea criticilor formulate şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în ansamblul său. 12. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere. 13. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/5.449 din 31 mai 2017, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.740 din 31 mai 2017, punctul său de vedere, în care arată că, din analiza procedurii legislative a legii în cauză, se observă faptul că în data de 13 martie 2017, Senatul a adoptat proiectul de lege, potrivit prevederilor art. 76 alin. (3) din Constituţie, iar Camera Deputaţilor a adoptat legea în forma propusă prin raportul Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, cu amendamentele prevăzute în acesta, în data de 9 mai 2017. Amendamentele s-au raportat la materia avută în vedere de către iniţiator, iar modificările aduse de către Camera Deputaţilor faţă de forma legii adoptate de Senat nu sunt de natură a imprima diferenţe majore de conţinut juridic sau o configuraţie deosebită faţă de forma legii adoptate de Senat. Astfel, legea adoptată a păstrat obiectul de reglementare al proiectului legislativ iniţial, acestuia aducându-i-se unele modificări. 14. Principiul bicameralismului presupune colaborarea celor două Camere în procesul legislativ, iar lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica, completa sau respinge legea astfel cum a fost adoptată de Senat ar limita rolul său constituţional, deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput. Prin urmare, apreciază că, în ceea ce priveşte legea invocată, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a operat modificări care nu au deturnat iniţiativa legislativă de la finalitatea sa, în sensul stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, fapt pentru care principiul bicameralismului este pe deplin respectat. 15. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că susţinerile nu pot fi acceptate, deoarece, sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită interpretarea acestora, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. Mai mult, sintagma „condiţii necorespunzătoare“ nu are două accepţiuni diferite, astfel cum, în mod eronat, afirmă autorii sesizării, având în vedere faptul că alin. (2) al art. 55^1 se referă la „condiţii necorespunzătoare“, iar alin. (3) al aceluiaşi articol defineşte sintagma „executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare“. Făcând trimitere la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a precizat că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, în esenţă, că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară. În cazul de faţă, sunt întrunite cerinţele de claritate şi previzibilitate ale normei juridice, astfel cum au fost decelate în practica instanţei de contencios constituţional, iar noţiunile criticate sunt definite de actul normativ care le prevede. 16. Pe de altă parte, se arată că nu poate fi reţinută nici obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la instituirea unei discriminări prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, respectiv prin art. 87 alin. (4) şi art. 96 alin. (1) lit. a)-c). Actul normativ atacat nu instituie o discriminare pe bază de avere, deoarece Parlamentul - unica autoritate legiuitoare - nu stabileşte o obligaţie, ci o facultate a persoanei condamnate, respectiv aceea de a renunţa la veniturile obţinute pentru munca prestată. Prin jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit, invariabil, că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, iar principiul egalităţii în drepturi trebuie interpretat în sensul reglementării şi acordării unui tratament egal, nediscriminatoriu, persoanelor fizice aflate în situaţii identice sau similare, egalitatea în drepturi fiind o egalitate de şanse pe care Constituţia o acordă tuturor cetăţenilor. 17. Având în vedere considerentele expuse, Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că sesizarea formulată este neîntemeiată, astfel încât propune respingerea acesteia. 18. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. 19. La termenul de judecată fixat pentru data de 14 iunie 2017, Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pronunţarea asupra cauzei pentru data de 5 iulie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele: 20. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 21. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. 22. Autorii sesizării susţin că actul normativ criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră obligativitatea respectării legii şi a Constituţiei, art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii în drepturi, art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 75 referitor la principiul bicameralismului parlamentar. 23. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, care, potrivit dispoziţiilor legale, întruneşte calitatea de titular al sesizării. 24. Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost iniţiat de Guvernul României şi înaintat Senatului României, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 31 ianuarie 2017, pentru a fi luat în dezbatere, în procedură de urgenţă. Iniţiativa legislativă a fost justificată în expunerea de motive de necesitatea soluţionării problemelor sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea şi condiţiile de detenţie şi are ca scop de a acorda o compensare persoanelor care execută pedepse privative de libertate în condiţii de supraaglomerare severă şi de a contribui, în acelaşi timp la degrevarea penitenciarelor. Astfel, toate persoanele private de libertate vor avea în mod automat vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată, dacă îndeplinesc condiţiile stabilite în proiectul de lege. 25. Proiectul de lege a fost însoţit de Avizul Consiliului Superior al Magistraturii, care prin Hotărârea nr. 1.533 din 29 noiembrie 2016 a avizat favorabil iniţiativa legislativă, cu observaţii pe care le consemnează în anexa la hotărâre, precum şi de Avizul Consiliului Legislativ, adoptat la data de 31 ianuarie 2017, prin care această autoritate a avizat favorabil proiectul de lege. 26. Proiectul de lege este aprobat, cu amendamente, de Senat, în data de 13 martie 2017, şi trimis spre Camera decizională în data de 14 martie 2017. La 9 mai 2017, cu amendamente, Camera Deputaţilor, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, adoptă legea, cu 175 voturi pentru, 85 împotrivă, 20 abţineri, şi o trimite spre promulgare Preşedintelui României, în data de 17 mai 2017. 27. În termenul legal, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de un număr de 51 de deputaţi cu privire la prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. 28. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea ia act de contextul juridic şi social în care legiuitorul îşi manifestă intervenţia modificatoare a legii privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate. Premisa legiferării o constituie jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care instanţa europeană a constatat încălcări ale art. 3 din Convenţie, care interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei, în legătură cu condiţiile de detenţie care au existat de-a lungul anilor în penitenciarele din România, mai ales supraaglomerarea, igiena necorespunzătoare şi lipsa asistenţei medicale corespunzătoare (a se vedea, printre alte cauze, Bragadireanu, nr. 22.088/04, 6 decembrie 2007; Petrea împotriva României, nr. 4.792/03, 29 aprilie 2008; Gagiu împotriva României, nr. 63.258/00, 24 februarie 2009; Brânduşe împotriva României, nr. 6.586/03, 7 aprilie 2009; Măciucă împotriva României, nr. 25.673/03, 26 august 2009; Artimenco împotriva României, nr. 12.535/04, 30 iunie 2009; Marian Stoicescu împotriva României, nr. 12.934/02, 16 iulie 2009; Eugen Gabriel Radu împotriva României, nr. 3.036/04, 13 octombrie 2009; V.D. împotriva României, nr. 7.078/02, 16 februarie 2010; Dimakos împotriva României, nr. 10.675/03, 6 iulie 2010; Coman împotriva României, nr. 34.619/04, 26 octombrie 2010; Dobri împotriva României, nr. 25.153/04, 14 decembrie 2010; Cucolaş împotriva României, nr. 17.044/03, 26 octombrie 2010; Micu împotriva României, nr. 29.883/06, 8 februarie 2011; Fane Ciobanu împotriva României, nr. 27.240/03, 11 octombrie 2011; şi Onaca împotriva României, nr. 22.661/06, 13 martie 2012). Constatările Curţii vizează multe penitenciare din România, răspândite pe întreg teritoriul, precum Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Giurgiu, Ploieşti, Gherla, Aiud, Mărgineni, Timişoara, Botoşani, Târgu Ocna, Mândreşti, Poarta Albă, Târgşor, Baia Mare, Galaţi şi Craiova. 29. În Cauza Iacov Stanciu împotriva României, nr. 35.972/05, 24 iulie 2012, Curtea europeană a luat act de faptul că statul român a luat unele măsuri generale, inclusiv modificări legislative, pentru a remedia problemele structurale legate de supraaglomerare şi de urmările acesteia - condiţiile de detenţie necorespunzătoare. Curtea a apreciat acest progres, care în cele din urmă poate contribui la îmbunătăţirea condiţiilor generale de viaţă şi igienă în penitenciarele din România. Cu toate acestea, având în vedere recurenţa problemei în litigiu, eforturile constante şi pe termen lung, precum adoptarea unor măsuri suplimentare, trebuie continuate pentru a ajunge la o deplină conformitate cu art. 3 şi 46 din Convenţie (paragraful 196). 30. În principiile generale pe care le-a evocat cu privire la incidenţa art. 3 din Convenţie, instanţa europeană a statuat, în paragraful 166 al hotărârii menţionate mai sus, că „măsurile privative de libertate aplicate persoanei pot implica uneori un element inevitabil de suferinţă sau umilire. Totuşi, suferinţa şi umilirea implicate nu trebuie să depăşească acel inevitabil element de suferinţă sau umilire legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu caracter legitim. Referitor la persoanele private de libertate, Curtea a subliniat deja în cauzele anterioare că un deţinut nu pierde, prin simplul fapt al încarcerării sale, apărarea drepturilor sale garantate prin convenţie. Din contră, persoanele aflate în detenţie au o poziţie vulnerabilă, iar autorităţile au obligaţia să le apere. În temeiul art. 3 din Convenţie, statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, că modul şi metoda de executare a măsurii nu o supun la stres sau greutăţi care depăşesc nivelul inevitabil de suferinţă inerent în detenţie şi că, date fiind nevoile practice ale detenţiei, sănătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate în mod adecvat“. 31. Lipsa acută a spaţiului în celulele penitenciarului are o pondere sporită ca aspect ce trebuie luat în considerare la soluţionarea întrebării dacă condiţiile de detenţie care fac obiectul plângerii au fost „degradante“ din perspectiva art. 3 din Convenţie (a se vedea Karalevičius împotriva Lituaniei, nr. 53.254/99, 7 aprilie 2005). În cazurile anterioare, în care reclamanţii au avut la dispoziţie mai puţin de 3 mp de spaţiu vital, Curtea a constatat că supraaglomerarea era suficient de gravă încât să justifice, de la sine, constatarea încălcării art. 3 din convenţie (a se vedea, printre altele, Sulejmanovic împotriva Italiei, nr. 22.635/03, 16 iulie 2009; Lind împotriva Rusiei, nr. 25.664/05, 6 decembrie 2007; Kantyrev împotriva Rusiei, nr. 37.213/02, 21 iunie 2007; Andrey Frolov împotriva Rusiei, nr. 205/02, 29 martie 2007; şi Labzov împotriva Rusiei, nr. 62.208/00, 16 iunie 2005). 32. Pe de altă parte, în alte cazuri, în care supraaglomerarea nu era suficient de gravă încât să constituie de la sine o problemă în sensul art. 3 din convenţie, Curtea a remarcat alte aspecte ale condiţiilor fizice de detenţie ca fiind relevante pentru evaluarea respectării articolului menţionat. Aceste elemente includeau, în special, existenţa ventilaţiei, accesul la lumină naturală sau aer curat, caracterul adecvat al instalaţiilor de încălzire, conformitatea cu cerinţele sanitare fundamentale şi posibilitatea folosirii toaletei în intimitate. Prin urmare, chiar şi în cazurile în care o celulă mai mare era în litigiu - cu dimensiuni de 3 până la 4 mp/deţinut - Curtea a constatat încălcarea art. 3 deoarece problema spaţiului era cumulată cu lipsa ventilaţiei şi iluminatului constatate (a se vedea, de exemplu, Babushkin împotriva Rusiei, nr. 67.253/01, 18 octombrie 2007; Ostrovar împotriva Moldovei, nr. 35.207/03, 13 septembrie 2005; şi Peers, nr. 28.524/95, CEDO 2001-III) sau lipsa intimităţii indispensabile în viaţa cotidiană a deţinutului [a se vedea, mutatis mutandis, Belevitskiy împotriva Rusiei, nr. 72.967/01, 1 martie 2007; Valašinas, nr. 44.558/98, CEDO 2001-VIII; Khudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, CEDO 2005X (fragmente); şi Novoselov împotriva Rusiei, nr. 66.460/01, 2 iunie 2005]. Mai mult, obligaţia statului, prevăzută la art. 3 din Convenţie, de a proteja bunăstarea fizică a persoanelor private de libertate a fost interpretată ca incluzând obligaţia de a le asigura asistenţa medicală necesară (a se vedea, de exemplu, Hurtado împotriva Elveţiei, hotărârea din 28 ianuarie 1994, seria A nr. 280-A, avizul Comisiei; şi Istratii şi alţii împotriva Moldovei, nr. 8.721/05, 8.705/05 şi 8.742/05, 27 martie 2007). 33. Curtea Constituţională reţine că obligaţiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sarcina statelor membre ale Convenţiei reprezintă standarde minimale de protecţie cu privire la interzicerea torturii sau tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante, în legătură cu condiţiile de detenţie din penitenciare, standarde pe care statele sunt obligate să le transpună în măsurile legislative sau administrative interne. 34. Aşa fiind, pornind de la cele statuate de instanţa europeană în vasta sa jurisprudenţă, legiuitorul român a adoptat legea supusă prezentului control de constituţionalitate, lege care va fi analizată în continuare de instanţa constituţională în raport cu criticile formulate de autorii obiecţiei. 35. Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine cele statuate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării“. 36. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008). 37. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010 sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ. 38. Cu toate acestea, stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge“. Sub aceste aspecte, „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput“. În consecinţă, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. 39. Analiza modificărilor adoptate în Camera decizională cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, apreciem că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iniţiată de Guvernul României şi transmisă Parlamentului, este adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, cu o serie de modificări şi completări faţă de forma adoptată de Senat, amendamente care fac obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză. 40. Din analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor), Curtea observă că, pe de o parte, prima Cameră sesizată (Senatul, în şedinţa plenului din 13 martie 2017) aduce o serie de completări legii iniţiate de Guvern, modificând toate articolele proiectului de lege, iar, pe de altă parte, Camera decizională (Camera Deputaţilor, în şedinţa plenului din 9 mai 2017) aduce completări legii iniţiate de Guvern, modificând o serie de dispoziţii adoptate de prima Cameră sesizată. Astfel, compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare devine incidentă, pe lângă situaţia cazării într-o celulă care asigură o suprafaţă egală sau mai mică de 4 mp/deţinut, şi cu privire la 5 situaţii noi, respectiv lipsa accesului la activităţi în aer liber, lipsa accesului la lumina naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilaţie, lipsa temperaturii adecvate a camerei, lipsa posibilităţii de a folosi toaleta în privat şi de a se respecta normele sanitare de baza precum şi a cerinţelor de igienă, precum şi existenţa infiltraţiilor, igrasiei şi mucegaiului în pereţii camerelor de detenţie. Noile dispoziţii care reglementează condiţiile necorespunzătoare sunt determinate strict de legiuitor şi vizează acelaşi scop al legiferării - necesitatea soluţionării problemelor sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea şi condiţiile de detenţie, şi intră în marja de apreciere a Camerei decizionale de a asigura într-un mod cât mai concret realizarea acestui scop. 41. De asemenea, Curtea reţine că extinderea sferei de aplicare a compensării şi la calculul pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în centrul de reţinere şi arestare preventivă este menită să elimine posibile discriminări sub aspectul operabilităţii acestui beneficiu, atâta vreme cât legea în vigoare prevede deducerea din pedeapsa închisorii a duratei măsurilor preventive privative de libertate. 42. Cu privire la majorarea numărului de zile considerate efectiv executate, ca măsură compensatorie pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, de la 3 zile la 6 zile, Curtea constată că stabilirea nivelului acestui prag este un element care ţine în exclusivitate de opţiunea legiuitorului, Camera decizională având libertatea de a dispune sub acest aspect pe baza unor considerente de oportunitate, apreciate în funcţie de scopul legii şi de perioada în care se estimează a fi atins acest scop. Aceleaşi argumente susţin şi opţiunea Camerei decizionale pentru perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare, care se calculează începând cu 24 iulie 2012, data pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii în Cauza Iacov Stanciu contra României, această normă fiind, de altfel, cuprinsă în proiectul de lege iniţiat de Guvern. 43. În ceea ce priveşte modificarea art. 87 referitor la repartizarea veniturilor în sensul acordării posibilităţii persoanei condamnate de a renunţa în favoarea penitenciarului la 40% din veniturile care i se cuvin pentru munca prestată în arest, caz în care munca se consideră neremunerată, iar partea din durata pedepsei care este considerată ca efectiv executată pe baza muncii prestate se calculează potrivit unui regim mai favorabil, modificarea art. 96 din lege referitor la partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, în sensul că raportul dintre numerele de zile de muncă şi numerele de zile considerate ca efectiv executate este mai favorabil persoanei condamnate, precum şi modificarea art. 98 din lege referitor la tipurile recompenselor, sub aspectul înlocuirii posibilităţii acordării de recompense în favoarea deţinuţilor care au o bună conduită şi prestează muncă în arest cu o obligaţie în acest sens, Curtea reţine că aceste reglementări nu reprezintă altceva decât metode alternative care concurează la realizarea finalităţii legii adoptate. 44. Referitor la componenţa Comisiei de evaluare a condiţiilor de detenţie, stabilită pentru fiecare unitate penitenciară şi competenţa acesteia, precum şi la sarcina Biroului de evidenţă şi organizare a muncii din cadrul fiecărei unităţi de a ţine o fişă de evidenţă pentru fiecare persoană privată de libertate, în care să se consemneze calculul zilelor câştigate ca urmare a compensării, Curtea observă că acestea reprezintă norme cu caracter tehnic, de organizare a executării legii, care au ca finalitate tocmai buna administrare a activităţii pe care o implică intrarea în vigoare a noilor prevederi legale. De altfel, dispoziţii având un atare scop au fost luate în dezbatere şi în faţa primei Camere sesizate, în proiectul de lege adoptat de Senat fiind cuprinse o serie de astfel de reglementări. 45. În fine, în ceea ce priveşte modificarea art. 65 - „Dreptul la convorbiri telefonice“, eliminarea obligativităţii supravegherii vizuale a persoanelor condamnate în timpul convorbirilor telefonice, care au caracter confidenţial, reprezintă o măsură care se încadrează în spiritul actului normativ adoptat, şi anume sporirea condiţiilor calitative ale detenţiei în penitenciare, sub aspectul drepturilor şi libertăţilor individuale, care trebuie să dobândească eficacitate prin intermediul garanţiilor reglementate de lege. 46. În concluzie, Curtea observă că, deşi forma adoptată de Senat, Cameră de reflecţie, diferă de cea adoptată de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, între cele două forme ale legii nu există diferenţe majore de conţinut, legea finală dând substanţă şi efectivitate scopului urmărit de iniţiator, Guvernul României. Curtea constată, astfel, că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaţilor, nu se îndepărtează în mod esenţial de textul adoptat în Senat, şi nici nu deturnează obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă, prin modificările aduse, Camera Deputaţilor reglementând norme care au fost puse în dezbaterea Senatului, ca primă Cameră sesizată, elementele novatoare nefiind semnificative, de substanţă, ci, dimpotrivă, ele circumscriindu-se complementar obiectului de reglementare a legii iniţiate de Guvern. 47. Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. 48. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea în acest sens Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017). 49. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă art. 61 alin. (2) din Constituţie; din contră, modul în care a fost adoptată legea criticată constituie o aplicare a principiului bicameralismului, caracterizat printr-o strânsă conlucrare şi colaborare între cele două Camere ale Parlamentului. 50. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea reţină că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (2) şi (3) din legea criticată, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, are în vedere modul defectuos în care legiuitorul şi-a exercitat competenţa de legiferare, autorii sesizării susţinând că textele legale sunt lipsite de previzibilitate, întrucât conferă noţiunii de „condiţii necorespunzătoare“ două accepţiuni diferite, pe de o parte, referindu-se la centre de detenţie din România care au avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene, şi, pe de altă parte, consacrând o enumerare limitativă a condiţiilor care atrag încălcarea standardelor de detenţie, urmând a fi considerată cazare în condiţii necorespunzătoare nu numai cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut, ci şi nerespectarea oricăreia dintre celelalte cinci condiţii impuse de lege. 51. Noţiunea de previzibilitate a legii poate fi analizată sub aspectul modului în care destinatarul normei receptează conţinutul normativ adoptat de legiuitor, a capacităţii acestuia de a înţelege norma în scopul de a-şi adecva comportamentul, de a se conforma prescripţiei legale. Din această perspectivă, previzibilitatea legii impune legiuitorului ca normele pe care le edictează să fie clare, uşor de înţeles, fără un conţinut echivoc, precise, în corelare cu întreg ansamblul normativ. 52. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015 (paragraful 29), că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta“ (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii“ (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). 53. Raportând aceste considerente de principiu la speţa dedusă controlului, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia textele de lege ar fi impredictibile din perspectiva stabilirii sferei noţiunii de „condiţii necorespunzătoare“. Prin enumerarea cazurilor care pot fi calificate „necorespunzătoare“, legiuitorul a limitat în mod expres situaţiile în care devin incidente normele care acordă compensări în favoarea persoanelor aflate în stare de detenţie, tocmai pentru a elimina orice posibilitate de echivoc în interpretarea sintagmei de „lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene“. Din analiza normelor criticate rezultă în mod clar că intenţia legiuitorului a fost aceea de a circumscrie sfera de aplicare a noilor dispoziţii doar la ipotezele enumerate, care sunt determinate în mod clar şi previzibil, facilitând judicioasa interpretare şi aplicare a legii de către organele competente. 54. Pentru aceste argumente, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie este neîntemeiată. 55. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate, potrivit căreia, prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţie, coroborat cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, dispoziţiile art. 87 alin. (4) din legea supusă controlului de constituţionalitate sunt incompatibile cu principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, întrucât consacră facultatea persoanei condamnate de a renunţa la veniturile obţinute pentru munca prestată, în vederea aplicării unui regim mai favorabil în ceea ce priveşte calculul zilelor considerate ca executate pentru zilele de muncă prestate, fapt ce determină, în opinia autorilor sesizării, o discriminare pe bază de avere, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. 56. Potrivit dispoziţiilor în vigoare, respectiv a art. 83 din Legea nr. 254/2013, care reglementează regimul de prestare a muncii de către persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, munca în penitenciare poate fi remunerată sau neremunerată şi se realizează în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului, în regie proprie, pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului, în caz de calamitate, în caz de voluntariat, precum şi în alte cazuri, în condiţiile legii. 57. Durata muncii prestate de persoanele condamnate este cea prevăzută de legislaţia muncii, iar plata muncii se realizează, în temeiul art. 86 alin. (2) din lege, în raport cu programul de muncă, veniturile realizate neputând fi mai mici decât salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată. Veniturile realizate de persoanele condamnate pentru munca prestată nu constituie venituri salariale şi se impozitează potrivit prevederilor legale care reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. Veniturile se încasează de către administraţia penitenciarului în care se află persoana condamnată şi, potrivit art. 87 din lege, se repartizează după cum urmează: 40% din venit revine persoanei condamnate, care poate folosi pe durata executării pedepsei privative de libertate 90% din acesta, iar 10% se consemnează pe numele său, la Trezoreria Statului, urmând să fie încasat în momentul punerii în libertate, 60% din venit revine administraţiei penitenciarului, constituind venituri proprii care se încasează, se contabilizează şi se utilizează potrivit dispoziţiilor legale privind finanţele publice. 58. Dispoziţiile art. 86 alin. (3) prevăd că munca prestată pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului, în caz de calamitate sau pe bază de voluntariat nu este remunerată. 59. În temeiul art. 96 din Legea nr. 254/2013, partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează diferit, ţinând seama de caracterul remunerat (5 zile executate pentru 4 zile de muncă) sau neremunerat al muncii (4 zile executate pentru 3 zile de muncă). 60. Noile dispoziţii, introduse prin legea supusă controlului de constituţionalitate, prevăd posibilitatea persoanei condamnate care prestează muncă remunerată de renunţa în favoarea penitenciarului la un procent din veniturile care i se cuvin, potrivit legii, situaţie în care munca aferentă acestor venituri este considerată muncă neremunerată, ceea ce determină aplicarea regimului juridic mai favorabil cu privire la durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate, în vederea acordării liberării condiţionate. 61. În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că discriminarea semnifică reglementarea unui regim juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii similare. Însă, din perspectiva prezentei critici de neconstituţionalitate, Curtea reţine că persoanele care optează pentru renunţarea la o parte din veniturile care li se cuvin pentru munca prestată în penitenciar, caz în care munca se consideră neremunerată, cu consecinţa că partea din durata pedepsei care este considerată ca efectiv executată pe baza muncii prestate se calculează potrivit unui regim mai favorabil, se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanelor care nu fac o atare opţiune, aspect ce justifică instituirea eo ipso de către legiuitor a unui regim juridic diferit cu privire la posibilitatea valorificării de către acestea a beneficiilor legale. Astfel, „discriminarea“ pretinsă de autorii sesizării este una strict conjuncturală, fiind rezultatul comparării a două situaţii diferite, în care persoane care, deşi se află în aceeaşi situaţie juridică, îşi exercită diferit drepturile prevăzute de lege, în urma exprimării unei opţiuni personale care determină incidenţa sau nu a normei legale criticate. În mod obiectiv şi rezonabil, opţiunea exprimată, cu consecinţa determinării incidenţei unui atare beneficiu, plasează persoanele condamnate în situaţii diferite, reprezentând o problemă exclusivă de aplicare a legii, care nu poate constitui o sursă de discriminare între persoanele în cauză. Tratamentul diferit stabilit de lege este urmarea situaţiilor diferite în care persoanele aflate în detenţie se situează ca efect al atitudinii active sau pasive sub aspectul renunţării în favoarea penitenciarului la o parte din veniturile care i se cuvin pentru munca prestată în arest, iar nu consecinţa unei opţiuni a legiuitorului, transpusă în norma legală, care să poată fi supusă controlului de constituţionalitate. 62. În concluzie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie este neîntemeiată. 63. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 iulie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
