Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Gabriel Oprea în Dosarul nr. 1.926/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.743 D/2017. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Dan Lupaşcu, din cadrul Baroului Bucureşti. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. Se arată că, de la data invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate şi până la cea a dezbaterilor, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la dispoziţiile legale criticate. Se susţine că nu sunt invocate temeiuri noi, faţă de cele care au fost arătate cu prilejul invocării excepţiei, dar că sunt aduse în atenţia Curţii câteva precizări referitoare la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei, respectiv la sintagma „în vigoare“, din cuprinsul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Se face trimitere la Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, dar şi la Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, prin care Curtea a statuat, pe de o parte, cu privire la obligativitatea reglementării unui prag valoric al prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, iar, pe de altă parte, referitor la obligaţia legiuitorului de a pune dispoziţiile legale ce reglementează infracţiunea de abuz în serviciu în acord cu dispoziţiile Constituţiei, precum şi la obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale. Se susţine că, aşa fiind, sunt incidente, în prezenta cauză, prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, ceea ce înseamnă că, între data de 30 iunie 2017, data publicării Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi data de 14 august 2017, normele juridice ce reglementează infracţiunea de abuz în serviciu au fost suspendate de drept, iar, din data de 15 august 2017, aceleaşi dispoziţii legale şi-au încetat efectele juridice. Se susţine că, chiar şi în aceste condiţii, Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, întrucât prevederile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt doar parţial inaplicabile. Este invocată, în acest sens, Decizia nr. 11 din 8 martie 1994, cu diferenţa că, în cazul textului ce reglementează infracţiunea de abuz în serviciu, sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul art. 297 alin. (1) din Codul penal nu a fost abrogată, ci a devenit inaplicabilă. Pe fond, se arată că nereglementarea unui prag valoric în cazul infracţiunii de abuz în serviciu este de natură a încălca principiul legalităţii şi dreptul la un proces echitabil. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 din Codul penal şi, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 52, 56 şi 57, arătându-se că temeiul caracterului inadmisibil al excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 din Codul penal se regăseşte la paragraful 57 din decizia anterior menţionată. Cu privire la dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, se susţine că acestea implementează instrumentele internaţionale pretins încălcate. Se arată, totodată, că nu există elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia analizată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 25 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.926/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Gabriel Oprea într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că, întrucât legiuitorul nu a prevăzut un prag valoric al prejudiciului produs prin infracţiunea de abuz în serviciu, dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează această infracţiune, sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate. Se arată că prevederile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 sunt indisolubil legale de cele ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, din moment ce fac trimitere la ele, motiv pentru care criticile formulate, cu privire la art. 297 alin. (1) din Codul penal, sunt valabile şi pentru norma penală cu caracter special anterior menţionată. Se subliniază faptul că argumentele formulate în prezenta cauză sunt diferite de cele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. Se arată că numeroase reglementări internaţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conţin referiri semnificative la necesitatea reprimării infracţiunilor (îndeosebi a celor de corupţie), prin instituirea de reglementări clare, precise şi previzibile, aplicabile în condiţii strict determinate. Astfel, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei recomandă statelor părţi adoptarea de măsuri adecvate pentru a se atribui caracterul de infracţiune faptei unui agent public de a abuza de funcţia sau de postul său, adică de a îndeplini sau de a se abţine să îndeplinească, în exercitarea funcţiei sale, un act, cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul. De asemenea, se face trimitere la Raportul Comisiei de la Veneţia privind relaţia dintre responsabilitatea politică şi responsabilitatea penală ministerială, adoptat la 8-9 martie 2009, prin care s-a reţinut că incriminarea abuzului în serviciu trebuie să respecte, pe lângă exigenţele art. 7 din Convenţie, şi alte cerinţe ce derivă din principiul supremaţiei legii, precum securitatea juridică, predictibilitatea, claritatea, proporţionalitatea sau egalitatea de tratament, condiţii care nu sunt îndeplinite de textele de lege criticate. Prin acelaşi raport, s-a arătat că incriminarea într-o manieră generalizată a acestor tipuri de fapte, ce pot fi comise de către funcţionarii publici, contravine criteriilor calitative prevăzute la art. 7 din Convenţie. Se mai face referire la Rezoluţia nr. 1.950 (2013) adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care vorbeşte despre caracterul de măsură ultimo ratio a dreptului penal, precum şi la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 noiembrie 1996, 24 mai 2007, 17 septembrie 2009 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Scoppola împotriva Italiei şi Del Rio Prada împotriva Spaniei. Totodată, sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 824 din 3 decembrie 2015 şi nr. 405 din 15 iunie 2016. În fine, se arată că prejudicierea unei persoane, ca urmare a încălcării atribuţiilor de serviciu de către un funcţionar public, poate declanşa şi alte forme de răspundere juridică, motiv pentru care absenţa unui prag valoric din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate imprimă acestora un caracter echivoc, aspect ce contravine prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, precum şi celorlalte dispoziţii constituţionale şi convenţionale invocate în prezenta cauză. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că dispoziţiile legale criticate trebuie analizate prin prisma considerentelor Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care Curtea Constituţională a constatat necesitatea introducerii unui prag valoric al prejudiciului produs, în cazul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu. Se susţine că instanţele ar trebui să se conformeze acestor considerente, dar că acestea nu sunt competente să stabilească ele însele un astfel de prag. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi la Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 56 şi 57. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul cuprins: - Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“ – Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“ 13. Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitor la statul de drept şi la calitatea legii, art. 11 alin. (1) şi (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 23 alin. (12) cu privire la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, precum şi art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. Mai este invocată Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal şi art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din data de 8 iulie 2016, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. Prin aceeaşi decizie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Totodată, având în vedere natura diferită a criticilor de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 2 martie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. 15. Cu referire la dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea observă că Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 reprezintă o decizie interpretativă, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate, care vizează înţelesul normei juridice care nu a fost exclus cadrului constituţional prin decizia antereferită, poate face obiectul controlului de constituţionalitate. În acest sens, având în vedere natura juridică diferită a criticilor de neconstituţionalitate formulate, faţă de cele reţinute prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea, prin Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 din Codul penal. Raportat la cele anterior arătate, Curtea constată că autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate formulează critici care vizează însăşi existenţa normativă a textului criticat, prin prisma faptului că legiuitorul nu a intervenit asupra acestuia, după pronunţarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Prin urmare, sub acest aspect, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă şi urmează a fi analizată pe fond. 16. Prin Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017, paragrafele 17-19, făcând trimitere la Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 55, Curtea a constatat necesitatea reglementării de către legiuitor a unui prag al pagubei produse prin săvârşirea infracţiunii şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a constatat că nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 17. Or, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, nr. 697 din 7 noiembrie 2017, că aspectele mai sus invocate sunt de natură a conferi un caracter proporţional reglementării criticate, prin mecanismele specifice controlului de constituţionalitate. 18. Distinct de cele constatate prin jurisprudenţa mai sus menţionată, Curtea reţine că considerentele deciziilor invocate sunt de natură a asigura, totodată, claritate, precizie şi previzibilitate reglementării criticate, punând dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi, de asemenea, cu cele ale art. 23 alin. (12) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. 19. Pentru aceleaşi motive, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei şi al echilibrului puterilor în stat. 20. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în condiţiile prevăzute în ipoteza normei de incriminare analizate, motiv pentru care acestea nu contravin principiului egalităţii în drepturi. 21. În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea a reţinut că aceasta constituie, astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care face parte, o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea a observat că în legislaţia penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete şi norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziţia, fie sancţiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conţinutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete“. Prin urmare, analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246, art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi Decizia nr. 397 din 13 iunie 2017, dispoziţia criticată fiind o normă incompletă, de trimitere (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 58-60). 22. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de drept penal substanţial, iar garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi^1, ^1 Cu Opinia concurentă a doamnei judecător Livia Doina Stanciu, exprimată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Oprea în Dosarul nr. 1.926/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 iulie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
