Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, ale art. 9 alin. (1) teza a doua şi art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 183/2014 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2014 pentru modificarea şi completarea art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi ale art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, excepţie ridicată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, în numele membrilor Sindicatului Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual al Poliţiei de Frontieră Caraş-Severin în Dosarul nr. 19.033/3/CAF/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.048D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a depus la dosar un punct de vedere prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 2.332D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar şi ale art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, excepţie ridicată de acelaşi sindicat, în numele şi pentru membrul său de sindicat Andrei Cristian Zamfir, în Dosarul nr. 28.307/3/2015 al aceleiaşi instanţe. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, partea Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a depus un punct de vedere prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea parţială de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.332D/2017 la Dosarul nr. 2.048D/2017, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Decizia civilă nr. 2.455 din 29 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 19.033/3/CAF/2015, şi prin Decizia civilă nr. 2.934 din 26 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 28.307/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor „art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, pct. 2 din Legea nr. 283/2011 raportat la art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 9 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2014 raportat la art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002“, respectiv cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor „art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, pct. 2 din Legea nr. 283/2011 raportat la art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 şi art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002“. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de recurentul-reclamant Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, în numele membrilor Sindicatului Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual al Poliţiei de Frontieră Caraş-Severin, şi de acelaşi sindicat, în numele şi pentru membrul său Andrei Cristian Zamfir, în cadrul soluţionării acţiunilor în contencios administrativ prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră la acordarea timpului liber corespunzător pentru munca prestată în zilele cu repaus săptămânal, în anii 2012-2014, iar dacă nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, calcularea şi acordarea unei majorări, în procent de 75% din salariul de bază, poliţiştilor care, în această perioadă, au prestat muncă în zilele de repaus săptămânal, precum şi obligarea la actualizarea sumelor cu coeficientul de inflaţie şi dobânda legală. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 şi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, autorul acesteia susţine, în esenţă, că sintagma „timp liber corespunzător“, din conţinutul textelor de lege criticate, este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând înţelegerea modului de calcul al normei de muncă lunare pentru persoanele care prestează munca în zilele de repaus săptămânal, sărbători legale sau în alte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru. Or, conform art. 36 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, respectându-se strict regulile gramaticale şi de ortografie. Necesitatea respectării acestor condiţii a fost subliniată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, autorul excepţiei arată că, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât prin lege şi numai pentru cazurile determinate, or, în cazul textelor de lege criticate, restrângerea unor drepturi ori neacordarea unor sporuri s-a făcut prin ordonanţe de urgenţă. 9. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002, autorul acesteia susţine, în esenţă, că, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, paragraful 17, şi prin Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, paragraful 24, poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special. În considerarea acestor prevederi legale, statutul său juridic cunoaşte elemente derogatorii de la dispoziţiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003, republicată. Astfel, poliţistul este subiect al unui raport de serviciu, raport care ia naştere, se execută şi încetează în condiţii speciale. De aceea, aspectele esenţiale ce vizează cele trei elemente ale raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul poliţistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, respectiv Legea nr. 360/2002. În acest sens se arată că programul de lucru al poliţistului, organizarea acestuia şi acordarea repausului săptămânal sunt în directă legătură cu modul de executare a raporturilor de serviciu, influenţându-le şi având consecinţe directe asupra acestora. Astfel, orice modificare adusă programului de lucru implică o modificare a acestor raporturi. Modificările privind programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal presupun şi o modificare a salarizării. În consecinţă, regulile esenţiale privind programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal ţin de statutul poliţistului, mai exact, de drepturile sale şi de exercitarea raportului de serviciu care se realizează de la naşterea până la încetarea acestuia. Or, dispoziţiile legale criticate nu numai că nu reglementează programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului de resort, care este abilitat să adopte ordine, contravenind şi art. 41 alin. (2) din Constituţie, care consacră dreptul fundamental al salariaţilor la repaus săptămânal, ca element component al dreptului fundamental la muncă şi protecţie socială a muncii. În aceste condiţii, referirea pe care textul de lege criticat o face aşadar la un drept fundamental al poliţiştilor conduce la concluzia că reglementarea unui asemenea drept ţine de statutul acestei categorii profesionale şi, ca atare, trebuie să se realizeze prin norme de natura legii organice, nu prin acte ale unei autorităţi executive. Ţinând cont de faptul că aspectele privind programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal vizează conţinutul juridic al raporturilor de serviciu ale poliţiştilor, art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002 este viciat din punctul de vedere al constituţionalităţii normelor. 10. Mai mult, se susţine că art. 39 din Legea nr. 360/2002 conţine dispoziţii contradictorii, alin. (1) prevăzând că „Durata programului de lucru al poliţistului este de 8 ore pe zi şi 5 zile pe săptămână, stabilită astfel încât să se asigure continuitatea serviciului poliţienesc şi refacerea capacităţii de muncă, în condiţiile prevăzute de lege“, iar alin. (2) că „Programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal se stabilesc prin ordin al ministrului de interne“. Or, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul. De asemenea, norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi. 11. Se arată că soluţia legislativă prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002 contravine normelor de tehnică legislativă, de vreme ce, potrivit Legii nr. 24/2000, ordinele cu caracter normativ se emit numai pe baza şi în executarea legii, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele de bază şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea, astfel cum s-a procedat şi prin emiterea Ordinului ministrului internelor şi reformei administrative nr. 577/2008 privind programul de lucru al poliţiştilor, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal. 12. În ceea ce priveşte art. 39 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, critica vizează încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi cel al obligativităţii respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legii, a clarităţii şi previzibilităţii legii, în sensul că expresia „Dacă interesele serviciului o impun“ este neclară şi lipsită de previzibilitate, iar o dispoziţie legală trebuie să fie neechivocă, să instituie norme clare, previzibile, precise şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi. 13. De asemenea, se susţine că se încalcă şi prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, iar „imprecizia sau lipsa de previzibilitate a textului de lege supus controlului Curţii afectează demnitatea umană, valoare supremă prevăzută la art. 1 alin. (3), sau dreptul la apărare sau la un proces echitabil“. 14. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că exprimarea opiniei instanţei judecătoreşti este obligatorie faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, doar în măsura în care excepţia de neconstituţionalitate ar fi fost invocată din oficiu, pentru motivarea încheierii de învestire, iar în celelalte ipoteze, anume atunci când titularul excepţiei este una dintre părţile litigante, instanţa de judecată are facultatea de a prezenta o opinie. Ca atare, instanţa se limitează la justificarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, fără a-şi exprima opinia. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 422 din 24 octombrie 2013. 17. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere exprimat şi reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 407 din 13 iunie 2017, în sensul că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere depus la dosar de partea Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în actele de sesizare, îl constituie prevederile „art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, pct. 2 din Legea nr. 283/2011 raportat la art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 9 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2014 raportat la art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002“. Analizând textele de lege invocate şi critica formulată de autorul excepţiei, Curtea reţine că, în realitate, autorul critică următoarele dispoziţii: art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, articol introdus prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011; art. 9 alin. (1) teza a doua şi art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013; art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare. Curtea reţine că autorul excepţiei indică dispoziţiile art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2014 pentru modificarea şi completarea art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 19 iunie 2014, prin care au fost introduse dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013. Totodată, Curtea reţine că autorul excepţiei are în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, în forma anterioară modificării acestora prin Legea nr. 183/2014 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2014 pentru modificarea şi completarea art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 956 din 29 decembrie 2014. 21. Prin urmare, Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, dispoziţiile art. 9 alin. (1) teza a doua şi ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 183/2014, precum şi dispoziţiile art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, dispoziţii care au următorul conţinut: - Art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010: „(1) În anul 2012, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător.“; – Art. 9 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013: „În anul 2014, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător.“; – Art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 183/2014: „Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (1), în situaţia în care activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se acordă o majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4).“; – Art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002: "(2) Programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal se stabilesc prin ordin al ministrului de interne, după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor.(3) Dacă interesele serviciului o impun, acordarea zilelor de odihnă săptămânale ce se cuvin poliţistului poate fi amânată, în mod excepţional, cel mult de două ori într-o lună.“" 22. Curtea constată că, ulterior sesizării sale, dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 şi ale art. 9 şi 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) pct. 27, respectiv prin pct. 28 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Însă, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituţională a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile criticate îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul principal al cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îl reprezintă acordarea timpului liber corespunzător pentru munca prestată în zilele cu repaus săptămânal, în anii 2012-2014, iar, dacă nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, calcularea şi acordarea unei majorări, în procent de 75% din salariul de bază. 23. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 şi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 contravin următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 1 alin. (5) referitor la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 41 alin. (2) privind dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, se invocă dispoziţiile art. 6 şi 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii care se referă la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Totodată, autorul excepţiei consideră că prevederile criticate din Legea nr. 360/2002 contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) privind statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi cel al obligativităţii respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legii, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 41 alin. (2) privind dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială, precum şi în art. 73 alin. (3) lit. j) privind reglementarea statutului funcţionarilor publici prin lege organică. 24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, referitor la dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 şi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale ca cele invocate în cauza de faţă, s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 407 din 13 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017, sau prin Decizia nr. 442 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 896 din 24 octombrie 2018. Curtea a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate - cu aplicabilitatea anuală - au stabilit că, de principiu, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, urmau să se compenseze numai cu timp liber corespunzător. Această reglementare a reprezentat o opţiune a legiuitorului, determinată de disponibilităţile financiare limitate ale statului în acei ani. Curtea a constatat că, la fel ca în cauza de faţă, autorul excepţiei invocă, în esenţă, două aspecte de neconstituţionalitate, şi anume faptul că dispoziţiile de lege criticate au un conţinut neclar şi faptul că sunt contrare prevederilor art. 53 din Constituţie, întrucât restrâng exerciţiul dreptului la muncă, fără respectarea condiţiilor cerute de Legea fundamentală. 25. Curtea a reţinut, la paragraful 26 al Deciziei nr. 407 din 13 iunie 2017, că prevederile care stabilesc compensarea muncii prestate în afara programului normal de lucru, prin „timp liber corespunzător“, nu reprezintă o reglementare cu caracter de noutate în materia dreptului muncii. Astfel, înseşi prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, prevăd, ca regulă, compensarea muncii suplimentare „prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia“ şi, numai în subsidiar, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă, în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, art. 123 alin. (1) prevede că „munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia“. Raţiunea acestei reglementări este aceea de a asigura, în primul rând, refacerea psihică şi fizică a organismului salariatului în urma unui volum de muncă suplimentar, astfel încât să se creeze un echilibru între timpul de muncă şi timpul de odihnă şi, doar în măsura în care acest lucru nu este posibil, recompensarea bănească prin acordarea unui spor. 26. La paragraful 27 al Deciziei nr. 407 din 13 iunie 2017, Curtea, invocând jurisprudenţa sa, a reţinut că nu există obligaţia constituţională a statului de a asigura personalului bugetar compensare bănească pentru munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează. De asemenea, nici Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 nu prevede compensarea bănească a muncii suplimentare şi a muncii prestate în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, ci compensare cu timp liber corespunzător. Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că acordarea de timp liber corespunzător, ca formă exclusivă de compensare a muncii suplimentare în anumiţi ani, nu reprezintă o restrângere a dreptului la muncă şi, astfel, nu poate fi reţinută critica raportată la art. 53 din Constituţie. 27. Referitor la caracterul clar şi previzibil al normelor de lege criticate, la paragrafele 28-30 ale Deciziei nr. 407 din 13 iunie 2017, Curtea a constatat că interpretarea termenului „corespunzător“ este facilitată de o abordare sistematică a reglementării în materie. Astfel, art. 122 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii stabileşte corespondenţa dintre numărul de ore prestate peste programul normal de lucru şi salariul cuvenit pentru orele libere, acordate în compensarea muncii suplimentare. În acest context, termenul „corespunzător“ are semnificaţia de „potrivit cu“ sau, mai precis, de „echivalent cu“. Această interpretare a sintagmei „timp liber corespunzător“ se regăseşte şi în actele normative date în aplicarea textelor de lege supuse analizei de constituţionalitate, în care se prevede, în mod expres, că, pentru compensarea muncii suplimentare, se acordă acelaşi „număr de ore libere cu numărul de ore lucrate“. Acordarea orelor libere se face în concordanţă cu prevederile legale referitoare la durata normală a timpului de lucru, indiferent de modul în care se realizează repartizarea programului de muncă, astfel încât, prin cumularea orelor lucrate în regim normal şi suplimentar, să nu fie depăşită această durată. Având în vedere cele mai sus reţinute, Curtea a stabilit că dispoziţiile de lege criticate au un conţinut clar, predictibil, iar aspectele invocate de autorul excepţiei nu relevă decât probleme de aplicare a legii, asupra cărora însă instanţa de contencios constituţional nu este competentă să se pronunţe. 28. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 6 şi 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii care se referă la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, la paragraful 32 al Deciziei nr. 407 din 13 iunie 2017, Curtea a reţinut că acestea, prin conţinutul lor, nu au incidenţă în cauză. De altfel, autorul excepţiei nici nu motivează modul în care textele de lege criticate ar aduce atingere acestor prevederi convenţionale. 29. Referitor la prevederile din Legea nr. 360/2002, criticate sub aceleaşi aspecte ca în cauza de faţă, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 825 din 11 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 13 martie 2019, sau prin Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 12 aprilie 2019, reţinând, în esenţă, că, în acord cu jurisprudenţa sa, poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, şi că, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din actul normativ menţionat, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. În consecinţă, elementele esenţiale în ceea priveşte naşterea, executarea şi încetarea raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul poliţistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, respectiv Legea nr. 360/2002. 30. Prin Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019, paragraful 33, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 nu fac altceva decât să precizeze atribuţia ministrului de resort de a stabili prin ordin, după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor, programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal, în limitele enunţate de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, asemenea aspecte având, în viziunea legiuitorului, particularităţi tehnice, de organizare în concret a activităţii poliţistului. Prin aceeaşi decizie, paragraful 34, Curtea a constatat că regulile specifice privind programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal pot fi stabilite prin ordin al ministrului de resort, în condiţiile dispoziţiilor art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora ordinele cu caracter normativ ale conducătorilor ministerelor se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, iar acestea trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că delegarea către ministrul de resort a stabilirii prin ordin a programului de lucru, a organizării acestuia şi a acordării repausului săptămânal nu vizează elemente esenţiale ale raportului de serviciu al poliţiştilor, în sensul reţinut de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, ci reprezintă o modalitate prin care legiuitorul a înţeles să creeze condiţii adecvate de organizare în concret a activităţii poliţistului. 31. În ceea ce priveşte critica privind existenţa unei neconcordanţe între dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, formulată din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019, paragraful 36, că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece noţiunea de „lege“, utilizată în cuprinsul art. 39 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, are în vedere un sens larg, ce acoperă ansamblul dispoziţiilor normative cuprinse în reglementările ce formează dreptul intern, nevizând în exclusivitate doar legile, în sens formal ca acte normative adoptate de Parlament. 32. Referitor la dispoziţiile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, criticate sub aspectul lipsei de precizie şi claritate, în acord cu jurisprudenţa sa referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate prevăd cu claritate posibilitatea amânării excepţionale a repausului săptămânal, în cazuri justificate obiectiv de interesele serviciului, în condiţiile în care Legea nr. 360/2002 instituie, prin art. 39 alin. (1), regula asigurării continuităţii serviciului poliţienesc şi stabileşte, prin art. 44 alin. (1), că „Serviciul poliţienesc are caracter permanent şi obligatoriu“, ceea ce poate presupune un program de lucru diferit al poliţiştilor de cel al altor categorii profesionale şi situaţii diverse în care poliţistul ar putea să nu beneficieze de timp liber în aceleaşi condiţii cu cele stabilite în dreptul comun. 33. În privinţa sintagmei „dacă interesele serviciului o impun“ din cuprinsul normei legale criticate, Curtea a precizat, prin Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019, paragraful 38, că orice eventuală măsură arbitrară sau abuzivă dispusă de şefii ierarhici din cadrul Poliţiei Române atrage sancţiune juridică, potrivit art. 5 din Legea nr. 360/2002, aceştia „răspund pentru legalitatea dispoziţiilor date subordonaţilor. Ei sunt obligaţi să verifice dacă acestea au fost transmise şi înţelese corect şi să controleze modul de îndeplinire a lor“. Prin urmare, Curtea a constatat că, interpretate în ansamblul dispoziţiilor Legii nr. 360/2002, prevederile art. 39 alin. (3) din lege au un conţinut normativ clar şi predictibil şi oferă suficiente repere pentru ca destinatarul acestora - în cazul de faţă, poliţistul - să înţeleagă sensul lor şi să îşi adapteze conduita. 34. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate prin deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 35. În final, Curtea constată că, deşi autorul excepţiei invocă în mod formal prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind trăsăturile statului român şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi ale art. 24 privind dreptul la apărare, în realitate, acesta nu motivează pretinsa contrarietate a dispoziţiilor criticate cu prevederile constituţionale invocate. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate. Prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 31 din 17 ianuarie 2019, paragraful 41). 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, în numele membrilor Sindicatului Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual al Poliţiei de Frontieră Caraş-Severin, în Dosarul nr. 19.033/3/CAF/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi de acelaşi sindicat, în numele şi pentru membrul său de sindicat Andrei Cristian Zamfir, în Dosarul nr. 28.307/3/2015 al aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. II art. 7 alin. (1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, ale art. 9 alin. (1) teza a doua şi art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 183/2014 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2014 pentru modificarea şi completarea art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice şi ale art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
