Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia-Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, precum şi ale art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia a fost ridicată de Anca Mihaela Trofin în Dosarul nr. 5.155/105/2020 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.283D/2021. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în dosarele Curţii Constituţionale nr. 2.476D/2021, nr. 2.607D/2021 şi nr. 3.259D/2021-nr. 3.262D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii de lege, excepţie ridicată de Virgil Haidu şi alţii, Delia-Anca Oniţa, Nicoleta Rădocă, Florin Ovidiu Bendea, Ciprian Hambaraş şi Vladimir Birău în dosarele nr. 641/84/2020, nr. 568/117/2020, nr. 562/117/2020, nr. 556/117/2020, nr. 554/117/2020 şi nr. 576/117/2020 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale. 4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.476D/2021, nr. 2.607D/2021 şi nr. 3.259D/2021-nr. 3.262D/2021 la Dosarul nr. 2.283D/2021, care este primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Referitor la critica raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, arată că stabilirea momentului de la care începe să curgă începutul prescripţiei este atributul exclusiv al legiuitorului. În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea art. 16 din Constituţie, arată că motivele invocate de autorii excepţiei sunt chestiuni de fapt, care nu ţin de competenţa Curţii Constituţionale. Critica referitoare la existenţa unei diferenţe de remunerare între persoanele care se bucură de hotărâri judecătoreşti şi cele care nu au astfel de hotărâri este neîntemeiată, întrucât sunt avute în vedere persoane aflate în situaţii diferite. Cu privire la criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces liber la justiţie, arată că reglementarea unor termene de prescripţie nu aduce atingere acestui drept fundamental, ci ordonează exercitarea lui. În sfârşit, consideră că nu este încălcat nici dreptul de proprietate. Din contră, textele de lege criticate reglementează modalitatea de recuperare a unor pagube, protejând astfel dreptul de proprietate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 15 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 5.155/105/2020, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, precum şi ale art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia a fost ridicată de Anca Mihaela Trofin într-o cauză având ca obiect drepturi băneşti, aflată în etapa procesuală a apelului. 8. Prin Încheierea din 26 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 641/84/2020, Încheierea din 2 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 568/117/2020, încheierile din 24 mai 2021, pronunţate în dosarele nr. 562/117/2020, nr. 556/117/2020 şi nr. 554/117/2020, şi prin Încheierea din 28 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 576/117/2020, Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, precum şi ale art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Virgil Haidu şi alţii, Delia-Anca Oniţa, Nicoleta Rădocă, Florin Ovidiu Bendea, Ciprian Hambaraş şi Vladimir Birău în cauze având ca obiect cereri referitoare la drepturi salariale ale personalului din justiţie, aflate în etapa procesuală a apelului. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia, referindu-se la art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, arată că din textul legal criticat rezultă că termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data producerii pagubei, independent de împrejurarea dacă persoanele păgubite au avut cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia. Neconstituţionalitatea provine din faptul că legiuitorul nu a impus obligativitatea ca termenul de promovare a acţiunii în justiţie îndreptate împotriva angajatorului să fie calculat de la momentul în care salariaţii păgubiţi au cunoscut săvârşirea actului de discriminare şi producerea pagubei sau de la momentul în care acest act s-a produs în mod concret şi efectiv (data plăţii discriminatorii efective), şi nu de la momentul lunilor pentru care această plată s-a realizat. Este avută în vedere situaţia când salariaţii se adresează justiţiei ca urmare a pagubei produse în urma unei discriminări. 10. Cu privire la principiul accesului liber la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, autorii excepţiei invocă cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 670 din 18 mai 2011, referitor la faptul că accesul la justiţie trebuie să fie asigurat în mod efectiv şi eficace. De asemenea, aceştia amintesc că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, în acest sens fiind Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Totodată, amintesc că principiul accesului liber la justiţie implică şi adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, în acest sens fiind Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României. 11. Dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 nu fac distincţia dacă angajatul a cunoscut sau nu producerea pagubei şi nici dacă data producerii pagubei este data la care un angajator a efectuat o plată discriminatorie sau data aferentă unei indemnizaţii lunare pentru care plata discriminatorie s-a realizat. 12. În speţă, s-au achitat, în mod retroactiv, doar pentru o parte din personalul din justiţie, sume reprezentând diferenţe salariale aferente perioadei cuprinse între anul 2010 până în prezent, perioadă în care şi autorii excepţiei aveau aceeaşi calitate şi au prestat aceeaşi muncă, fiind astfel încălcat art. 16 din Constituţie, cu nesocotirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016. 13. Or, dacă se apreciază că termenul pentru formularea acţiunii curge de la data scadenţelor lunare ale salariilor (pentru care s-au achitat diferenţe), atunci faţă de autorii excepţiei sunt lipsite de orice efecte remediile juridice reglementate de prevederile legale criticate. 14. Din această perspectivă, apreciază că art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, precum şi dreptului de a accede efectiv la justiţie pentru apărarea propriilor drepturi legitime. De asemenea, contravin art. 9 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă şi art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 15. Totodată, autorii excepţiei apreciază că dispoziţiile legale cuprinse în art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 contravin şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind previzibilitatea legii, în condiţiile în care legiuitorul nu a impus obligativitatea ca termenul de promovare a acţiunii în justiţie, îndreptată împotriva angajatorului, să fie calculat de la momentul la care autorii excepţiei ar fi cunoscut actul de discriminare, producerea pagubei şi întinderea prejudiciului. 16. Sub acest aspect, subliniază că instanţa constituţională a sancţionat neconstituţionalitatea unor prevederi dintre cele mai diverse, motivat de caracterul lor neclar, echivoc sau puţin previzibil, raportat în mod direct la dispoziţiile Constituţiei României. Cerinţa previzibilităţii, a clarităţii şi a caracterului accesibil al legii a fost consacrată şi la nivelul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. 17. Cu privire la cerinţele de previzibilitate a legii, autorii excepţiei invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 391 din 4 iunie 2019, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 18. Autorii excepţiei invocă şi neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în măsura în care acestea se aplică doar magistraţilor/personalului auxiliar de specialitate şi conex care au obţinut hotărâri judecătoreşti anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, nu şi magistraţilor/personalului auxiliar de specialitate şi conex care au fost în imposibilitate legală, reală şi efectivă de a obţine astfel de hotărâri judecătoreşti în perioada cuprinsă între 2010 şi 2019. 19. Autorii excepţiei arată că nu au avut posibilitatea legală de a solicita majorarea indemnizaţiei de încadrare ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, act normativ care prevedea expres că drepturile salariale sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în această lege, existând astfel o discriminare de remunerare în raport cu colegii lor, inclusiv pe criteriul vârstei. Aceasta înseamnă, în fapt, că doar magistraţii/personalul auxiliar de specialitate mai în vârstă, cu hotărâri judecătoreşti ale căror dispozitive au fost lămurite prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, au beneficiat de plata/recunoaşterea retroactivă a drepturilor băneşti pentru perioada 2010-2015. 20. Autorii excepţiei consideră că dispoziţiile legale criticate contravin jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la interzicerea discriminării, prevederilor art. 16 din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, din care rezultă că hotărârile judecătoreşti pot reprezenta o sursă a discriminării şi că este nepermis ca personalul de acelaşi grad, gradaţie, aceeaşi vechime în funcţie sau în specialitate şi cu aceleaşi studii să aibă indemnizaţii de încadrare diferite. Totodată, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 se referă expres la hotărârile prin care „s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat“ şi a apreciat că acestea reprezintă sursa unei discriminări care se impune să fie înlăturată. 21. Textul de lege criticat contravine şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 cu privire la dreptul la apărare şi ale art. 21 care consacră accesul liber la justiţie, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată că, ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, o cerere de chemare în judecată ar fi fost respinsă ca nefondată, raportat la dispoziţiile exprese ale art. 1 alin. (2) din acest act normativ, iar în prezent cererea autorilor excepţiei ar putea să fie respinsă ca prescrisă, încălcându-se dreptul de acces la o instanţă, care contravine reglementărilor constituţionale şi europene indicate. 22. Autorii excepţiei consideră că textul legal criticat contravine şi prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (5) din Constituţie. Totodată, dispoziţiile legale criticate încalcă şi prevederile art. 44 din Constituţie privind garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate, precum şi a creanţelor asupra statului şi pe cele ale art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, despăgubirile pentru discriminarea salarială intră în noţiunea de „bun“, având izvorul în practica judecătorească de la nivelul întregii ţări, în concret hotărârile judecătoreşti pronunţate în perioada 2006-2009, ale căror dispozitive au fost lămurite ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 7 din 11 februarie 2019 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, precum şi în art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019. 23. Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care se arată că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili condiţiile de exercitare a dreptului de acces la justiţie, inclusiv prin instituirea unor termene, aceasta neconstituind o restrângere a exerciţiului acestui drept, ci doar o modalitate de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Mai reţine şi faptul că, anterior datei de 9 aprilie 2015, nu se poate da aplicabilitate generală unor hotărâri judecătoreşti privind drepturi salariale atât timp cât nu există temei legal pentru egalizarea indemnizaţiilor de încadrare. Despre egalizarea salarială se poate vorbi doar cu începere de la data de 9 aprilie 2015, în contextul Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice. Sunt invocate şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 580 din 14 iulie 2020. Consacrarea legislativă doar de la un moment dat a unei modalităţi de egalizare salarială nu înseamnă lipsa de previzibilitate a legii şi nici încălcarea egalităţii în drepturi. În privinţa criticilor aduse art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, apreciază că argumentele invocate se referă la modalitatea de aplicare a legii la o situaţie de fapt concretă. 24. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă apreciază că este neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, însă este întemeiată în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, fiind contrare prevederilor art. 16 din Constituţie. 25. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 26. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că în privinţa criticilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, prin raportare la prevederile art. 16, 21 şi 24 din Constituţie şi la cele ale art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 580 din 14 iulie 2020. Apreciază că dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 recunosc dreptul titularului la exercitarea acţiunii şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să curgă de la data producerii pagubei, deci într-un cadru precis determinat, impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea stării de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a normelor de la art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţia României, învederează că textul de lege este suficient de clar şi previzibil, nefiind încălcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind previzibilitatea legii. Dispoziţiile criticate sunt, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în Decizia nr. 580 din 14 iulie 2020, în măsură să înlăture orice dubiu cu privire la momentul naşterii dreptului la acţiunea în răspundere patrimonială sau în restituirea unei plăţi nedatorate, în condiţiile în care momentul începerii cursului prescripţiei extinctive este unul singur, bine determinat, respectiv „data producerii pagubei“. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, precizează că dispoziţiile de lege criticate nu conţin norme care să se refere la excluderea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti şi nici nu neagă existenţa acestora. Astfel, de la data intrării sale în vigoare Legea-cadru nr. 330/2009 a creat un nou cadru legislativ, instituind reguli noi în ceea ce priveşte modul de stabilire a salariilor de bază pentru întreg personalul din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice. În aceste condiţii, prin adoptarea unui nou sistem de salarizare pentru personalul bugetar, legiuitorul a acţionat în domeniul propriu de competenţă, fără a interfera, sub niciun aspect, cu activitatea de înfăptuire a justiţiei. În consecinţă, prevederile art. 16, 44, 124 şi 125 din Constituţie nu au fost încălcate. De asemenea, textul criticat este suficient de previzibil, nu creează discriminări, nu împiedică accesul la justiţie şi nici nu încalcă dreptul la apărare. 27. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 28. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 29. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, precum şi ale art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 6 mai 2019. Curtea constată că Legea nr. 62/2011 a fost abrogată prin art. 189 din Legea nr. 367/2022 privind dialogul social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1238 din 22 decembrie 2022, în timp ce Legea-cadru nr. 330/2009 a fost abrogată prin art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010. Având în vedere cele reţinute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, în sensul că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, precum şi faptul că dispoziţiile de lege criticate sunt aplicabile în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează să analizeze constituţionalitatea dispoziţiilor de lege cu care a fost sesizată. Dispoziţiile de lege criticate au următoarea redactare: - Art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011: "Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: (…) c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.;" – Art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009: „(2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.“ 30. Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare următoarelor articole din Constituţie: art. 1 alin. (5), în componenta sa privind previzibilitatea legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 care consacră accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 privind garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate şi art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. De asemenea, susţin că sunt încălcate prevederile art. 20 raportat la art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, în componenta privind accesul efectiv la o instanţă, şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării, cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie. Totodată, sunt invocate şi dispoziţiile art. 2 şi ale art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală, ale art. 9 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă şi ale art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 31. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cauze în care s-a solicitat acordarea unor drepturi salariale în temeiul legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 1 februarie 2007. Autorii excepţiei sunt persoane care, din motive obiective, nu au beneficiat de recunoaşterea acestor drepturi anterior intrării în vigoare a legii mai sus amintite, în timp ce o parte din personalul din justiţie a beneficiat de aceste drepturi, în temeiul unor hotărâri judecătoreşti. Prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.“ 32. O primă critică pe care o formulează autorii excepţiei vizează dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, aceştia considerând că sunt neconstituţionale întrucât nu au impus obligativitatea ca termenul de promovare a acţiunii în justiţie îndreptate împotriva angajatorului să fie calculat de la momentul la care salariaţii păgubiţi au cunoscut săvârşirea actului de discriminare şi producerea pagubei sau de la momentul în care acest act s-a produs în mod concret şi efectiv. 33. Dincolo de aspectele de fapt invocate în cauză, Curtea reţine că, în esenţă, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de faptul că termenul prevăzut de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 curge de la data producerii pagubei, şi nu de la data când persoana păgubită a luat cunoştinţă de producerea pagubei. 34. Curtea reţine că termenul prevăzut de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 vizează, deopotrivă, atât acţiunile în justiţie ale salariaţilor, cât şi pe cele ale angajatorului. 35. Prin Decizia nr. 580 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 27 octombrie 2020, Curtea Constituţională a analizat o critică similară, formulată din perspectiva angajatorului. La paragraful 19 din decizia amintită, Curtea a reţinut că stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie este în atribuţia legiuitorului, fără ca prin aceasta să se încalce principiul legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. La paragrafele 23 şi următoarele din aceeaşi decizie, Curtea a statuat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care aceasta îşi produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anumit drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură. Curtea Constituţională a amintit şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit, în care s-a reţinut că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerinţă ilegală în privinţa exerciţiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, adăugând însă că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut“ şi că „acesta poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie“. 36. Referitor la critica ce vizează încălcarea art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată, prin faptul că dispoziţia de lege criticată îngrădeşte nelegal posibilitatea de recuperare a prejudiciului, Curtea Constituţională a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat reglementează tocmai posibilitatea de recuperare a pagubelor aduse angajatorului, necontravenind astfel principiului constituţional potrivit căruia proprietatea privată este garantată şi ocrotită prin lege. Cât priveşte pretinsa expropriere fără a fi impusă de o cauză de utilitate publică şi fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, Curtea a reţinut că şi această critică este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu reglementează măsura exproprierii. 37. Curtea apreciază că cele reţinute prin Decizia nr. 580 din 14 iulie 2020, precitată, sunt, mutatis mutandis, aplicabile în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate fiind, în esenţă, similare. 38. Cât priveşte stabilirea, în mod concret, a momentului de la care începe să curgă termenul prevăzut de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, respectiv care este momentul producerii pagubei, Curtea observă că acesta reprezintă un aspect ce revine, în mod exclusiv, competenţei instanţelor de judecată, vizând aplicarea legii. 39. În concluzie, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 este neîntemeiată. 40. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate pe care autorii excepţiei o formulează în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea Constituţională reţine că autorii excepţiei consideră ca fiind neconstituţională această interpretare, în măsură în care prevederile criticate se aplică doar magistraţilor/personalului auxiliar de specialitate şi conex care au obţinut hotărâri judecătoreşti anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, nu şi magistraţilor/personalului auxiliar de specialitate şi conex care au fost în imposibilitate legală, reală şi efectivă de a obţine astfel de hotărâri judecătoreşti în perioada cuprinsă între anii 2010 şi 2019. 41. Cu privire la această critică, instanţa de contencios constituţional apreciază că prezintă relevanţă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 166 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 20 iunie 2019. Cu acel prilej, Curtea a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie prin care instanţa supremă a stabilit că „În aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.“ 42. Prin Decizia nr. 166 din 26 martie 2019, precitată, Curtea Constituţională a făcut o amplă descriere a legislaţiei în materia salarizării, reţinând, în paragraful 24 şi următoarele, că nu sunt întemeiate susţinerile care se referă, în esenţă, la o egalizare a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare, calculate încă de la data pronunţării unor hotărâri judecătoreşti (în speţă, anul 2008), prin care s-a stabilit în favoarea unor magistraţi dreptul de a avea inclusă în indemnizaţie majorarea de 18% instituită prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aşadar şi pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015, dat fiind faptul că înainte de această dată nu exista temeiul legal pentru egalizarea tuturor indemnizaţiilor de încadrare, respectiv şi pentru magistraţii care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorarea indemnizaţiilor de încadrare. Or, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a statuat că „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare“ trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive, a avut în vedere existenţa unui temei legal în acest sens, Curtea statuând (la paragraful 30 din decizia amintită) că, în caz contrar, ar fi lipsite de sens şi s-ar anula voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 9 iunie 2016, şi anume de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente. 43. Curtea a amintit că, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, în sfera publică, salariile/indemnizaţiile/soldele sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, iar manifestarea de voinţă a angajatorului public este condiţionată şi limitată de lege. Prin urmare, autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească (în ceea ce priveşte obligarea autorităţii publice la plata unor drepturi salariale) este una absolută pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă o atare obligaţie a autorităţii publice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011). 44. Prin urmare, Curtea a reţinut că, deşi existau hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea magistraţilor sau a personalului asimilat prin care s-a recunoscut dreptul de a beneficia de majorarea indemnizaţiilor de încadrare brute lunare cu 18%, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, acestea nu erau pronunţate pe baza unei legislaţii cu aplicabilitate generală, dat fiind faptul că nu exista un act normativ care să prevadă că aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradaţiei, vechimii în muncă şi în specialitate, respectiv, cu referire la prezenta cauză, pentru întreaga familie ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“. 45. De altfel, în sens similar s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, prin decizia amintită, paragrafele 75-81, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, între altele, că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, şi, prin urmare, aceste majorări salariale (ce includ drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive, indiferent dacă au fost emise sau nu ordine de salarizare în acest sens) trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradaţii, vechimi în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal [art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015]. 46. Tot prin Decizia nr. 166 din 26 martie 2019, Curtea Constituţională a subliniat că instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii. Astfel, prin deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820 şi nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea a statuat că prevederile art. 1, ale art. 2 alin. (3) şi ale art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. 47. Deşi dispoziţiile de lege analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 166 din 26 martie 2019 diferă de obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, respectiv dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, problema de drept pusă în discuţie este similară, astfel că soluţia şi considerentele Deciziei nr. 166 din 26 martie 2019 sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză. 48. Prin urmare, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, este neîntemeiată. 49. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Anca Mihaela Trofin în Dosarul nr. 5.155/105/2020 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă, respectiv de Virgil Haidu şi alţii, Delia-Anca Oniţa, Nicoleta Rădocă, Florin Ovidiu Bendea, Ciprian Hambaraş şi Vladimir Birău în dosarele nr. 641/84/2020, nr. 568/117/2020, nr. 562/117/2020, nr. 556/117/2020, nr. 554/117/2020 şi nr. 576/117/2020 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, precum şi ale art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă şi Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 octombrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Patricia-Marilena Ionea ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
