Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 512 din 30 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal, ale art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 270 alin. (3) şi ale art. 274 teza a doua raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 512 din 30 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal, ale art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 270 alin. (3) şi ale art. 274 teza a doua raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 815 din 4 septembrie 2020

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, ale art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, excepţie ridicată de Koca Cidem Asan în Dosarul nr. 22.673/212/2016/a20 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.720D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, întrucât legiuitorul este liber să stabilească un regim sancţionator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracţiuni. Consideră că se aplică, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 750 din 21 noiembrie 2019, paragraful 13, referitoare la o situaţie similară reglementată de prevederile art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005. De asemenea, solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, deoarece sechestrul asigurător se instituie tocmai în scopul împiedicării suspectului sau inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi, respectiv, al restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale. Arată că textul de lege menţionat nu încalcă prevederile art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare adusă dreptului de proprietate privată, aceasta este permisă, fiind stabilită pe o perioadă de timp limitată şi justificată de un interes general, şi anume recuperarea prejudiciului suferit de persoanele vătămate. În continuare, referitor la dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 106 şi nr. 113 din 25 februarie 2020. În fine, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 274 teza a doua din Legea nr. 86/2006, susţine respingerea ca inadmisibilă a excepţiei, întrucât textul de lege este criticat pe motivul lipsei de corelare cu reglementarea circumstanţelor agravante din cuprinsul art. 77 din Codul penal. Or, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa în cadrul controlului de constituţionalitate asupra neconcordanţelor dintre diferite norme juridice, ci numai asupra criticilor ridicate în raport cu prevederile Legii fundamentale.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 20 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 22.673/212/2016/a20, Judecătoria Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, ale art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României. Excepţia a fost ridicată de Koca Cidem Asan cu ocazia soluţionării unei cauze privind tragerea la răspundere penală a inculpaţilor pentru săvârşirea unor infracţiuni asimilate contrabandei, prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 270 alin. (3) raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cauză în care procurorul a dispus măsuri asigurătorii.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal sunt constituţionale dacă se aplică până la începerea dezbaterilor în primă instanţă, întrucât, altfel, încalcă dreptul la un proces echitabil şi principiul fundamental referitor la realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti, consacrate de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, arată că, la primul termen de judecată, prejudiciul nu poate fi considerat cert doar pentru că este menţionat în rechizitoriu - de cele mai multe ori fără probaţiune -, întrucât justiţia nu se realizează prin parchete, ci prin instanţele judecătoreşti. În cursul cercetării judecătoreşti este posibilă administrarea de probe noi, astfel că pot interveni modificări atât cu privire la încadrarea juridică a faptei, cât şi în ceea ce priveşte partea civilă.
    6. Referitor la dispoziţiile art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, autoarea excepţiei consideră că acestea sunt constituţionale dacă se recunoaşte dreptul suspectului/inculpatului de a vinde, sub supravegherea procurorului ori a instanţei, bunurile aflate sub sechestru asigurător, în scopul acoperirii pagubei şi a cheltuielilor de judecată. În caz contrar, textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată. Arată că suspectul/inculpatul are un interes legitim de a vinde, până la primul termen de judecată, bunurile care fac obiectul măsurii asigurătorii, şi anume acela de a acoperi integral prejudiciul material cauzat prin infracţiune şi de a beneficia de circumstanţa atenuantă legală prevăzută de dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal sau de o circumstanţă atenuantă judecătorească sub acest aspect, având în vedere faptul că raţiunea sechestrului asigurător este tocmai garantarea acoperirii prejudiciului. Menţionează că valorificarea prin licitaţie publică a bunurilor sechestrate, la rămânerea definitivă a hotărârii penale, exclude beneficiul recunoscut de prevederile art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal.
    7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, care prevăd faptele asimilate infracţiunii de contrabandă, susţine că textul de lege criticat este constituţional dacă regimul sancţionator nu este cel stabilit de prevederile art. 274 teza a doua din Legea nr. 86/2006, ci cel prevăzut de dispoziţiile art. 270 din Codul penal, care incriminează fapta de tăinuire, întrucât altfel se încalcă egalitatea în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil, principii consacrate de prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. În acest sens, arată că infracţiunea de contrabandă în forma tipică, descrisă în dispoziţiile art. 270 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 86/2006, implică încălcarea a două componente, regimul de frontieră şi regimul de impozitare. Or, infracţiunea de contrabandă asimilată, reglementată de prevederile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, are acelaşi regim sancţionator ca şi fapta tipică, deşi intensitatea vătămării şi gradul de pericol social sunt mai reduse, întrucât fapta incriminată vizează numai încălcarea regimului de impozitare. Consideră că astfel se aduce atingere principiului din dreptul penal referitor la pedepsirea infractorilor în raport cu gravitatea faptelor comise. Susţine că, în cazul participaţiei penale - sub formă de instigare sau complicitate - la săvârşirea infracţiunii de contrabandă tipică, se justifică reglementarea unui regim de sancţionare unic, în schimb, „dacă fapta este ulterioară nu poate fi considerată asimilată şi având acelaşi regim sancţionator“. Apreciază că „se încalcă egalitatea în drepturi a cetăţenilor dacă pentru toate faptele patrimoniale ulterioare faptei propriu-zise se răspunde juridic conform infracţiunii de tăinuire - art. 270 din Codul penal -, iar în cazul contrabandei asimilate, care întruneşte configuraţia tăinuirii, se aplică regimul sancţionator al contrabandei tipice“. Autoarea excepţiei arată că tratamentul sancţionator criticat nu-şi găseşte nicio justificare nici sub aspectul bunurilor care fac obiectul infracţiunilor asimilate contrabandei, acestea fiind bunuri de consum, întrucât bunurile periculoase sunt prevăzute expres de dispoziţiile art. 271 din Legea nr. 86/2006, care reglementează contrabanda calificată.
    8. În fine, susţine că, în cazul săvârşirii faptelor asimilate infracţiunii de contrabandă în condiţiile reglementate de prevederile art. 274 teza a doua din Legea nr. 86/2006 - şi anume de două sau mai multe persoane împreună -, regimul sancţionator nu poate fi cel stabilit de textul de lege criticat, ci trebuie aplicată circumstanţa agravantă prevăzută de dispoziţiile art. 77 lit. a) din Codul penal privind săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, întrucât altfel se încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei. Consideră că „nu este echitabilă pedepsirea cu 5-15 ani a unei fapte de tăinuire de bunuri de consum, după ce se confiscă cele găsite, se impută cele negăsite, se achită TVA, accize, de douăsprezece ori valoarea în vamă şi taxe vamale“. Arată că, „de regulă, e vorba de ţigarete pe care statul oricum nu le-ar putea impozita, fiind contrafăcute“. Apreciază că legiuitorul trebuie să asigure proporţionalitatea pedepsei prin raportare la fapta ilegală. Or, Legea nr. 86/2006, adoptată cu un an înaintea intrării României în Uniunea Europeană, nu ţine cont de evoluţia legislaţiei comunitare în materia infracţiunilor de natură fiscală.
    9. Judecătoria Constanţa - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, cu privire la dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, menţionează că termenul de „circumstanţe“ este folosit în dreptul penal pentru a denumi împrejurări, calităţi, stări sau situaţii care însoţesc fapta, contribuind la determinarea gradului de pericol social, la gravitatea şi calificarea acesteia sau care privesc situaţia personală a infractorului, determinând periculozitatea socială a acestuia, felul vinovăţiei sale şi incidenţa răspunderii penale. Arată că, în situaţia în care, până la primul termen de judecată, inculpatul a acoperit doar o parte din prejudiciul material solicitat de partea civilă, însă, în urma deliberării, instanţa constată că prestaţiile inculpatului sunt acoperitoare faţă de întreg prejudiciul produs, acţiunea civilă urmând a fi admisă numai în parte, se va face aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanţa consideră că acestea apără interesele persoanelor prejudiciate prin săvârşirea infracţiunii. Arată astfel că instituirea măsurilor asigurătorii are drept scop apărarea intereselor patrimoniale ale persoanelor vătămate, care reclamă un prejudiciu cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni. Subliniază faptul că nici Codul civil şi nici Codul de procedură civilă nu prevăd posibilitatea ca persoana al cărei bun este supus unei măsuri de indisponibilizare să îl vândă în vederea acoperirii prejudiciului. Măsurile asigurătorii au fost definite în doctrină ca fiind acele măsuri procesuale care constau în indisponibilizarea, pe parcursul procesului penal, a bunurilor unor persoane, pentru ca acestea să nu le înstrăineze până la sfârşitul procesului şi să devină insolvabile. Aşadar, măsurile asigurătorii se iau pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor. Referitor la dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, instanţa arată că stabilirea pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni este opţiunea legiuitorului, în baza politicii penale pe care o aplică pe teritoriul statului, după o analiză prealabilă a frecvenţei săvârşirii unui anumit gen de infracţiuni, a gravităţii acestora, a urmărilor produse şi a relaţiilor sociale care trebuie protejate. De asemenea, consideră că nimic nu împiedică reţinerea atât a circumstanţei generale agravante stabilite de prevederile art. 77 lit. a) din Codul penal, cât şi a unor circumstanţe speciale de agravare, astfel cum este cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de dispoziţiile art. 274 din Legea nr. 86/2006, respectiv de viol - art. 218 alin. (3) lit. f) din Codul penal, agresiune sexuală - art. 219 alin. (2) lit. f) din Codul penal etc.
    10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că, deşi prevederile art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal nu au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri asupra aspectelor invocate de autorul excepţiei, cu prilejul examinării unor norme similare. Cu aceste ocazii, instanţa de contencios constituţional a constatat compatibilitatea dispoziţiilor de lege criticate cu prevederile constituţionale.
    Menţionează, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, Decizia nr. 529 din 27 iunie 2006 şi Decizia nr. 136 din 20 februarie 2007, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Faptul că de reducerea limitelor pedepsei, respectiv de cauza de impunitate reglementate de lege beneficiază numai învinuitul sau inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, nu are semnificaţia îngrădirii liberului acces la justiţie. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, în deplină concordanţă cu imperativele dreptului la un proces echitabil. Partea interesată are deplina libertate să demonstreze existenţa sau inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului, după caz, instanţa urmând ca, în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consfinţită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, şi asupra laturii civile. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, arată că norma criticată incriminează fapte de contrabandă, această reglementare reprezentând o opţiune de politică legislativă, care nu aduce în niciun fel atingere prevederilor constituţionale care consacră dreptul la un proces echitabil.

    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal (introduse prin prevederile art. 245 pct. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012), dispoziţiile art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală (modificate prin prevederile art. 102 pct. 166 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013), precum şi dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006 (introduse prin prevederile art. IX pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 23 iunie 2010). Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte, în realitate, dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal, ale art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 270 alin. (3) şi ale art. 274 teza a doua raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra acestor texte de lege, care au următorul cuprins:
    - Art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal: „(1) Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale: [...] d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.“;
    – Art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală: „(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.“;
    – Art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006: „(3) Sunt asimilate infracţiunii de contrabandă şi se pedepsesc potrivit alin. (1) colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia.“;
    – Art. 274 teza a doua din Legea nr. 86/2006: „Faptele prevăzute la art. 270-273, săvârşite [...] de două sau mai multe persoane împreună, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.“

    15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal, că nu poate fi reţinută critica autoarei excepţiei, potrivit căreia textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti, deoarece nu prevăd existenţa circumstanţei atenuante legale şi în cazul acoperirii integrale a prejudiciului material cauzat prin infracţiune după primul termen de judecată şi până la începerea dezbaterilor în primă instanţă, motivat de faptul că prejudiciul nu poate fi considerat cert la primul termen de judecată, chiar dacă un anumit cuantum este menţionat în rechizitoriu, în cursul cercetării judecătoreşti fiind posibilă administrarea de probe noi.
    17. Dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal reglementează, cu titlu de circumstanţă atenuantă legală, acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată - înţeles ca primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată [art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală] - dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Legiuitorul a urmărit astfel facilitarea recuperării integrale de către persoana vătămată/partea civilă a pagubei materiale cauzate prin infracţiune, fără ca reglementarea criticată să aducă vreo atingere prevederilor constituţionale invocate de autoarea excepţiei. Curtea observă că dreptul la reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ca urmare a reţinerii de către instanţa de judecată a uneia sau a mai multor circumstanţe atenuante, este instituit prin dispoziţiile art. 76 din Codul penal, care prevăd efectele acestei categorii de cauze de atenuare a pedepsei. Acest drept nu este însă unul fundamental, iar, în temeiul prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul este cel care are competenţa să stabilească regimul juridic al circumstanţelor atenuante, ca o măsură ce ţine de politica penală a statului.
    18. În acest sens, Curtea reţine existenţa unei bogate jurisprudenţe a sa cu privire la dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care prevăd o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă (respectiv o cauză de nepedepsire - în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014), cu caracter personal, constând în acoperirea integrală, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, a prejudiciului material cauzat prin anumite infracţiuni de evaziune fiscală. Textul de lege menţionat a fost criticat inclusiv pe motivul că - prevăzând beneficiul cauzei de reducere a pedepsei (respectiv de nepedepsire) numai pentru inculpatul care acoperă integral pretenţiile părţii civile, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, iar nu şi pentru cel care achită contravaloarea prejudiciului ulterior primului termen de judecată (de exemplu, până la pronunţarea unei hotărâri definitive) - aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (3), întrucât creează o inegalitate în faţa legii, fiind încălcat şi dreptul la un proces echitabil. Cu ocazia analizării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă. Principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.084 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, Decizia nr. 272 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, şi Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012).
    19. Cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat prin infracţiunile de evaziune fiscală, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că este cel care rezultă din actele dosarului, şi anume din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar. De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiţionat de repararea prejudiciului cauzat, tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al făptuitorului/învinuitului/inculpatului în sensul diminuării consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite şi pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului (Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010).
    20. De asemenea, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 instituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat şi nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Faptul că de reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, nu are semnificaţia îngrădirii accesului liber la justiţie, întrucât persoana în cauză are posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti, în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, având, în concordanţă cu imperativele dreptului la un proces echitabil, deplina libertate să demonstreze în faţa instanţei de judecată - singura care, în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consfinţită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, poate decide şi asupra laturii civile a cauzei penale, pe baza probelor administrate - existenţa, inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului. Astfel, Curtea a respins critica potrivit căreia partea civilă, respectiv, statul român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, are un drept absolut în stabilirea în mod unilateral a pretenţiilor într-un proces ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, întrucât instanţele de judecată au competenţa de a cenzura deciziile organelor de urmărire penală în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, inclusiv cu privire la efectuarea unor plăţi nedatorate către bugetul de stat (Decizia nr. 750 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 3 februarie 2020, paragraful 13, şi Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019, paragrafele 31-33).
    21. Considerentele mai sus arătate, care au fundamentat soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005, pronunţată de Curte prin deciziile citate anterior, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză cu privire la dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, faţă de care au fost formulate critici similare.
    22. Mai mult, Curtea reţine că - aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa - persoana vătămată este cea care hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului- limită prevăzut de dispoziţiile art. 20 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv până la începerea cercetării judecătoreşti, care este legată de momentul administrării efective a probelor în faţa instanţei de fond. Aşadar, nici procurorul şi nici instanţa de judecată nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile şi nu se pot subroga în drepturile persoanei vătămate, organele judiciare având, potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, obligaţia să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condiţiile dispoziţiilor art. 111 din Codul de procedură penală - la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile sale -, ale art. 353 din acest cod - prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti - şi ale art. 374 alin. (3) din acelaşi cod - la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, când preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Curtea a reţinut, astfel, că formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiecte pasive ale acţiunii civile putând fi inculpatul şi partea responsabilă civilmente (Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, paragrafele 16-18).
    23. Aşadar, Curtea constată că, în cazul în care partea civilă măreşte întinderea pretenţiilor sale ulterior primului termen de judecată, până la terminarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă - mărire ce trebuie dovedită -, aceasta nu înseamnă că textul de lege criticat este neconstituţional sau lipsit de eficacitate, întrucât posibilitatea instanţei de a face aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal este condiţionată numai de acoperirea pretenţiilor părţii civile astfel cum au fost ele exprimate şi stabilite până la primul termen de judecată, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa cu privire la dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 (Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, precitată, paragraful 38).
    24. Cu privire la dispoziţiile art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, reţinând, în paragrafele 13-14, că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. Curtea a constatat că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit prevederilor art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
    25. Prin Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, mai sus citată, paragrafele 15 şi 16, Curtea a constatat că, prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a observat că sechestrul asigurător poate afecta şi atributele de usus şi fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu şi predate pentru păstrare unor instituţii de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu şi se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din acelaşi cod]. Aşadar, interzicerea până la soluţionarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar şi al terţilor proprietari ai acestor bunuri şi care nu au calitate de parte în procesul penal. Referitor la dreptul de proprietate, care este un drept fundamental, garantat prin Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia fiind stabilite prin lege, Curtea a statuat, prin decizia citată anterior, că acesta nu este însă un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.
    26. În ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii, acesta este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, printr-o normă de trimitere la legea civilă. În acest sens, prin Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 8 aprilie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în paragraful 18, că, atunci când procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa instituie sechestrul asigurător, aceştia evaluează prejudiciul produs prin infracţiune, valoarea sechestrată fiind necesar a fi apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăţiei, dacă se apreciază că se impune această măsură. Astfel, măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune - ordonanţă sau încheiere, îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. Aşadar, dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.
    27. De asemenea, prin Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, precitată, paragrafele 25 şi 26, Curtea a constatat că, pentru a avea eficienţă - în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, deci cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Aceasta este raţiunea pentru care organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii. Pe de altă parte, însă, dacă, în urma administrării întregului probatoriu, se constată că această valoare - devenită, între timp, certă - este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate. Astfel, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate - pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei - această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (Decizia nr. 186 din 6 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 25 aprilie 2007, Decizia nr. 230 din 14 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 5 aprilie 2007, şi Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2015, paragraful 20).
    28. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, şi Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018.
    29. Deoarece nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii cu privire la dispoziţiile art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    30. Referitor la dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, Curtea constată că şi acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 556 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 967 din 6 decembrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Prin decizia menţionată, paragraful 35, Curtea a statuat că prevederile art. 270 alin. (3) din Codul vamal asimilează infracţiunii de contrabandă o serie de acţiuni/operaţiuni, enumerate în mod limitativ - colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, desfacerea şi vânzarea -, care au ca obiect material bunuri sau mărfuri ce trebuie plasate sub un regim vamal, condiţionat de cunoaşterea de către autor a faptului că respectivele bunuri/mărfuri provin din contrabandă ori sunt destinate săvârşirii contrabandei. Aşadar, din conţinutul incriminării rezultă că această infracţiune, prin voinţa legiuitorului, este asimilată infracţiunii de contrabandă, legiuitorul folosind procedura normei incomplete pentru a-i întregi conţinutul, făcând în acest sens trimitere la pedeapsa prevăzută la alin. (1) al art. 270 din Codul vamal. În acest context, Curtea a constatat că, stabilind o pedeapsă corespunzătoare incriminării din cuprinsul alin. (1) al art. 270 din Codul vamal, legiuitorul a atribuit faptei reglementate de dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol acelaşi pericol social generic, deşi această din urmă infracţiune este doar asimilată/derivată/corelativă (Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016, paragrafele 29 şi 30, şi Decizia nr. 828 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 17 februarie 2016, paragrafele 20 şi 21).
    31. Aşa fiind, prin Decizia nr. 556 din 19 septembrie 2017, mai sus citată, paragraful 36, Curtea a observat că, în ipoteza infracţiunii de contrabandă în forma asimilată, legiuitorul a considerat necesară o sancţionare fermă a acesteia, având în vedere actualitatea aspectelor reţinute în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010, respectiv asigurarea unei mai bune monitorizări a operatorilor economici care desfăşoară operaţiuni cu produse accizabile, respectiv produse energetice, alcool şi băuturi alcoolice şi tutun prelucrat, accelerarea încasării accizelor la bugetul de stat şi a diminuării evaziunii fiscale în domeniu, întărirea supravegherii şi controlului vamal al activităţii de introducere şi comercializare a mărfurilor în regim duty-free şi instituirea unor pârghii care să conducă la creşterea gradului de colectare a veniturilor bugetare. Astfel, Curtea a constatat că, prin adoptarea şi menţinerea în fondul legislativ activ a acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, prevederile de lege criticate având natura unei norme de incriminare speciale care creează un regim sancţionator specific.
    32. Tot prin Decizia nr. 556 din 19 septembrie 2017, precitată, paragrafele 37 şi 41, Curtea Constituţională a constatat că, prin Decizia nr. 32 din 11 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 28 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunţându-se asupra unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a stabilit că noţiunea de „contrabandă“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 nu echivalează cu infracţiunea de contrabandă prevăzută în alineatele (1) şi (2) ale aceluiaşi articol de lege. Astfel, instanţa supremă a statuat că noţiunea de „contrabandă“ utilizată de legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, în sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă“, priveşte contrabanda constând în introducerea în ţară a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în ţară a acestor bunuri sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat, prin Decizia nr. 17 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2014, că atât în varianta tip, cât şi în cazul infracţiunii asimilate contrabandei, fapta reprezintă o infracţiune complexă, prin care se incriminează o modalitate specifică de sustragere de la plata taxelor, şi anume prin introducerea sau deţinerea bunurilor (atât a produselor accizabile, cât şi a celor care nu sunt purtătoare de accize), care au intrat în ţară cu încălcarea regimului juridic al frontierei. Deţinerea de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal reprezintă incriminarea generală în cazul omisiunii plăţii taxelor şi impozitelor pentru acest tip de bunuri, iar infracţiunea de contrabandă (atât în cazul variantei-tip, cât şi în cel al infracţiunii asimilate celei de contrabandă) reprezintă o infracţiune complexă ce include în obiectul juridic şi în elementul material al laturii obiective atât omisiunea plăţii aceloraşi taxe şi impozite, cât şi introducerea acestora în ţară în mod fraudulos.
    33. Astfel, prin Decizia nr. 556 din 19 septembrie 2017, citată anterior, paragraful 48, Curtea Constituţională a concluzionat că pedeapsa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 este stabilită în acord cu exigenţele art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.
    34. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 255 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 742 din 11 septembrie 2019, Decizia nr. 753 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 11 februarie 2020, Decizia nr. 106 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 18 mai 2020, şi Decizia nr. 113 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    35. Curtea apreciază că dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 nu aduc atingere nici principiului egalităţii în drepturi. Potrivit jurisprudenţei Curţii, prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 32, şi Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 6 februarie 2019, paragraful 19).
    36. Referitor la invocarea dreptului la un proces echitabil, pretins a fi încălcat prin dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 - care constituie o normă de drept penal substanţial -, Curtea reţine că acest drept fundamental este aplicabil numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial, întrucât din prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial.
    37. În fine, Curtea constată că raţiunile mai sus arătate sunt valabile, mutatis mutandis, şi cu privire la critica având ca obiect dispoziţiile art. 274 teza a doua raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, care stabilesc tratamentul sancţionator în cazul săvârşirii faptelor asimilate infracţiunii de contrabandă de către două sau mai multe persoane împreună (Decizia nr. 113 din 25 februarie 2020, paragraful 35).
    38. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Koca Cidem Asan în Dosarul nr. 22.673/212/2016/a20 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) fraza întâi din Codul penal, ale art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 270 alin. (3) şi ale art. 274 teza a doua raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2020.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana-Cristina Puică

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 512 din 30 iunie 2020

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"