Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Ispas şi, respectiv, de Mihail Emanuel Saghel în Dosarul nr. 7.700/ 105/2016/a1 al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.528D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că excepţia a devenit inadmisibilă cu privire la dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, ca urmare a Deciziei nr. 248 din 16 aprilie 2019, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile de lege menţionate sunt neconstituţionale. Referitor la prevederile art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât caracterul confidenţial al ordonanţei prin care procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat ţine de însăşi raţiunea măsurii de protecţie, astfel că nu pot fi dezvăluite date privind conţinutul respectivei ordonanţe. Referitor la verificarea măsurii de către procuror, apreciază că nu se impune stabilirea prin lege a unui termen fix, deoarece momentul verificării variază de la caz la caz şi, oricum, limitarea în timp este dată de închiderea camerei preliminare, ulterior acestei faze procesuale aparţinând instanţei competenţa de a verifica necesitatea menţinerii măsurii. Procurorul dispune prin ordonanţă motivată luarea şi încetarea măsurii, neimpunându-se emiterea unei ordonanţe la momentul celorlalte verificări, deoarece procurorul nu dispune o prelungire sau o menţinere a măsurii, ci face numai o verificare, iar inculpatul se poate adresa oricând procurorului sau instanţei pentru a verifica dacă subzistă necesitatea recunoaşterii statutului de martor ameninţat. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 21 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 7.700/105/2016/a1, Tribunalul Prahova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Constantin Ispas cu privire la dispoziţiile art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală şi, respectiv, de Mihail Emanuel Saghel referitor la dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu ocazia soluţionării unei cauze penale aflate în procedura de cameră preliminară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia Constantin Ispas susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată astfel că dispoziţiile art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală „nu permit inculpatului să cunoască elementele care pot fi devoalate din conţinutul ordonanţei procurorului de acordare a statutului de martor ameninţat“ şi nici să conteste această ordonanţă, în condiţiile în care accesul liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţei de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Or, confidenţialitatea impusă de dispoziţiile art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală, în mod total şi nediferenţiat, răpeşte inculpatului dreptul de a lua cunoştinţă - în măsura în care aceasta nu periclitează situaţia martorului ameninţat - de conţinutul ordonanţei şi de a contesta legalitatea şi temeinicia acesteia. Arată că, de principiu, toate actele de urmărire penală şi măsurile luate de către procuror pot fi atacate cu plângere, în condiţiile reglementate de prevederile art. 336 din Codul de procedură penală. Tot de principiu, potrivit dispoziţiilor art. 342 din acelaşi cod, judecătorul de cameră preliminară verifică, printre altele, legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Însă, de vreme ce inculpatul nu are cunoştinţă de conţinutul ordonanţei procurorului de acordare a statutului de martor ameninţat, nu poate să atace respectiva ordonanţă cu plângere la procurorul ierarhic superior şi nici să formuleze cereri sau să invoce excepţii în faţa judecătorului de cameră preliminară. Mai mult, cenzura judecătorului de cameră preliminară este parţială, în sensul că se limitează doar la legalitatea actului, nu şi la temeinicia acestuia, care scapă oricărui control. Consideră că, dacă a fost acordat în mod nejustificat statutul de martor ameninţat şi s-a dispus audierea acestuia fără a fi prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, se încalcă dreptul inculpatului la un proces echitabil, care presupune contradictorialitatea şi egalitatea armelor. În egală măsură, este încălcat şi dreptul la apărare, în sensul că inculpatul suferă limitări, care ar putea fi nejustificate, ale posibilităţii de a invoca în apărarea sa anumite fapte sau împrejurări. În continuare, susţine că dispoziţiile art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate, fiind susceptibile de interpretări diferite. În acest sens arată că dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală nu prevăd dacă procurorul efectuează verificările respective numai din oficiu sau şi la cerere şi nu stabilesc o limită obiectivă a intervalului de timp la care procurorul este obligat să verifice dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, termenul „rezonabil“ folosit de legiuitor conferind procurorului un drept discreţionar. De asemenea, nu este clar dacă procurorul emite ordonanţă motivată doar când dispune încetarea măsurilor de protecţie sau şi atunci când le menţine şi nu se menţionează dacă şi ordonanţa emisă în temeiul prevederilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală se păstrează în condiţii de confidenţialitate. Referitor la dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, critică faptul că acest text de lege nu stabileşte organul judiciar competent să se pronunţe asupra măsurilor de protecţie în faza judecăţii, ceea ce a generat o practică judiciară neunitară, transferul de competenţă către procuror încălcând principiile constituţionale cu privire la realizarea justiţiei şi la rolul Ministerului Public. Invocă în acest sens şi Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală, care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulate în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior, este neconstituţională. De asemenea, arată că din dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală nu rezultă dacă şi în cursul judecăţii verificările sub acest aspect sunt periodice şi la ce intervale de timp se efectuează, care este actul prin care se pronunţă organul competent şi ce regim are sub aspectul confidenţialităţii şi al posibilităţii cenzurării pe calea controlului judiciar. În fine, subliniază că textul de lege menţionat reglementează doar soluţia menţinerii măsurilor de protecţie în faza judecăţii, nu şi încetarea acestora. 6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei Mihail Emanuel Saghel susţine că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei în numele legii. Astfel, arată că dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care „condiţiile de fond ale nulităţii relative - existenţa vătămării şi ireversibilitatea acesteia - nu sunt aplicabile în situaţia în care norma de procedură penală încălcată reglementează o garanţie procesuală şi/sau instituţională edictată pentru ocrotirea unui drept sau a unei libertăţi fundamentale, garantate de Constituţie“. Consideră că, în procedura penală, indiferent de natura normei încălcate, respectiv de diferenţele de regim juridic între nulitatea absolută şi cea relativă, „nulitatea este sub aspect conceptual o sancţiune prin intermediul căreia se urmăreşte asigurarea legalităţii procesului penal prin asanarea actelor procesuale şi procedurale încheiate cu încălcarea legii şi lipsirea lor de acele efecte juridice contrare legii“. Susţine că soluţia legislativă criticată pune în realitate sub semnul întrebării exerciţiul plenar al drepturilor fundamentale, fiind astfel neconstituţională. Autorul excepţiei mai arată că argumentele sale se circumscriu tendinţei recent manifestate în legislaţia unor state europene, şi anume Serbia, Slovenia şi Spania, care au adoptat soluţia invalidării probelor obţinute în urma violării unei norme constituţionale. 7. Tribunalul Prahova - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că în procesul penal trebuie asigurat un echilibru între drepturile părţilor şi cele ale martorilor. Consideră că dispoziţiile art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere drepturilor inculpaţilor, având în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 103 alin. (3) din acelaşi cod, hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară apreciază că argumentele autorului excepţiei nu privesc constituţionalitatea, ci vizează o diferenţă instituită de legiuitor între sancţiunea procesuală a nulităţii absolute şi cea a nulităţii relative. Or, legiuitorul are posibilitatea de a institui sancţiuni distincte, care pot fi invocate în modalităţi diferite, fără ca acest aspect să încalce Constituţia. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, apreciază că dispoziţiile art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală asigură un echilibru între drepturile părţilor şi cele ale martorilor, fără a aduce vreo atingere prevederilor constituţionale invocate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, consideră că cele susţinute de autorul excepţiei nu constituie o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci se referă la diferenţa instituită de legiuitor între sancţiunea procesuală a nulităţii absolute şi cea a nulităţii relative. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 126 alin. (4)-(6) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 126 alin. (4)-(6): "(4) Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.(5) Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.(6) Măsurile prevăzute la alin. (1) se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat." – Art. 282 alin. (1): „(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, care reglementează menţinerea - pe tot parcursul procesului penal - a măsurilor de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale dacă starea de pericol nu a încetat, Curtea observă că, prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, citată anterior, a admis excepţia şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. În acest sens, Curtea a reţinut că textul de lege criticat încalcă prevederile art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare din Constituţie, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu stabileşte, în mod expres, organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale se menţin după momentul începerii judecăţii (paragrafele 26, 30 şi 32). 15. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, mai sus menţionată, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă. 16. Referitor la prevederile art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, care vizează luarea şi încetarea - în cursul urmăririi penale - a măsurilor de protecţie a martorilor ameninţaţi, Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei Constantin Ispas, potrivit căreia confidenţialitatea totală şi nediferenţiată a ordonanţei procurorului de acordare a statutului de martor ameninţat împiedică inculpatul să ia cunoştinţă de elementele care pot fi devoalate din conţinutul acesteia, astfel că inculpatul nu poate să atace respectiva ordonanţă cu plângere la procurorul ierarhic superior şi nici să formuleze cereri sau să invoce excepţii în faţa judecătorului de cameră preliminară, fiind încălcat accesul liber la justiţie. 17. În acest sens, Curtea constată că, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa, măsurile de protecţie a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care legiuitorul urmăreşte eficientizarea activităţii de administrare a probelor şi, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranţei persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecţiei persoanelor care deţin informaţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, informaţii care prezintă relevanţă pentru soluţionarea unor cauze penale, persoane a căror viaţă, integritate corporală sau libertate sunt în pericol ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informaţii sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare. Legiuitorul a reglementat măsurile de protecţie a martorilor în secţiunea a 5-a („Protecţia martorilor“) a capitolului II („Audierea persoanelor“) al titlului IV („Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii“) al părţii generale a Codului de procedură penală - respectiv în prevederile art. 125-130 din acest cod, care cuprind dispoziţii cu privire la martorii ameninţaţi şi la martorii vulnerabili -, precum şi prin Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, ce stabileşte măsuri de protecţie a martorilor complementare celor prevăzute de Codul de procedură penală. Instituţia martorului ameninţat este o instituţie procesual penală relativ nouă în legislaţia românească, ce are la bază Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 privind protecţia martorilor în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate internaţionale, Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalităţii organizate şi Recomandarea Consiliului Europei nr. R (97)13 privind intimidarea martorilor şi drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniştri şi adresată statelor membre (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, citată anterior, paragrafele 19 şi 20). 18. Curtea observă că statutul de martor ameninţat nu era definit ca atare în Codul de procedură penală din 1968, care stabilea însă în dispoziţiile art. 86^1 condiţiile în care devenea incidentă măsura protecţiei datelor de identificare a martorului, pe baza existenţei unor probe sau indicii temeinice care demonstrau existenţa unei stări de pericol privind viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, caz în care se atribuia martorului o altă identitate sub care urma să apară în faţa organului judiciar. Potrivit prevederilor art. 125 din noul Cod de procedură penală, pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor ameninţat, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale. 19. Ţinând cont de imperativul asigurării protecţiei persoanelor mai sus menţionate, legiuitorul a reglementat, în dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, competenţa procurorului ca - în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal - să acorde statutul de martor ameninţat şi să dispună aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecţie, în considerarea rolului constituţional al Ministerului Public, care, în activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, rol consacrat de prevederile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală. Măsurile de protecţie ce pot fi luate de către procuror cu privire la martorul ameninţat sunt, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, următoarele: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. 20. Pe de altă parte, Curtea reţine că legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declaraţiilor martorului protejat, aspect reglementat de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor date de martorii protejaţi are la bază temerea că aceştia ar putea fi supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel ar putea fi influenţaţi în declaraţii. Pentru aceste considerente, şi dispoziţiile art. 86^1 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 limitau efectele declaraţiilor martorilor supuşi măsurilor de protecţie în comparaţie cu efectele declaraţiilor martorilor obişnuiţi, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, citată anterior, paragraful 23). 21. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că folosirea declaraţiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei, însă, în condiţiile menţinerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) din Convenţie impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Curtea de la Strasbourg a reţinut, astfel, că probele obţinute de la martori, în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenţie, trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu se poate baza în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 şi 28 februarie 2006, pronunţate în cauzele Kostovski împotriva Olandei, paragraful 42, Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46, şi Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 79-86). 22. Aşadar, Curtea constată că folosirea martorilor protejaţi este acceptată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar acordarea posibilităţii inculpatului de a lua cunoştinţă de anumite elemente din conţinutul ordonanţei înseamnă a lipsi de eficienţă măsurile de protecţie a martorului. Caracterul confidenţial al ordonanţei prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecţie ţine de însăşi raţiunea reglementării instituţiei martorului ameninţat, iar dezvăluirea de date privind conţinutul respectivei ordonanţe este de natură să pericliteze situaţia martorului în cauză. 23. De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica potrivit căreia dispunerea audierii martorului prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, încalcă dreptul inculpatului la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Având în vedere cele arătate mai sus, administrarea probei cu martori în procesul penal, în condiţiile instituirii în ceea ce îi priveşte a unor măsuri dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezintă o excepţie de la regulile generale referitoare la audierea martorilor, excepţie ce determină obţinerea unor declaraţii cu o valoare probantă restrânsă, care pot fi utilizate în procesul penal numai în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, citată anterior, paragraful 25). Astfel, Curtea apreciază că dificultăţile pe care un inculpat le are în susţinerea apărării din cauza folosirii unui martor anonim sunt compensate prin interdicţia impusă de legiuitor ca o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei să se întemeieze într-o măsură determinantă pe declaraţiile unui asemenea martor, soluţie instituită de prevederile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală. Consecinţa unei eventuale constatări a nelegalităţii ordonanţei de acordare a statutului de martor ameninţat este audierea martorului în condiţii obişnuite, însă în acest caz respectiva declaraţie poate să servească într-o măsură determinantă la pronunţarea unei hotărâri de condamnare. 24. Referitor la criticile formulate cu privire la lipsa de claritate şi de previzibilitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală - potrivit cărora procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie -, Curtea constată că, întrucât textul de lege nu distinge, procurorul poate face verificările respective atât din oficiu, cât şi la cerere. Aceste verificări nu se fac la intervale de timp regulate/fixe, ci atunci când este oportun, adică atunci când se poate presupune în mod rezonabil că situaţia care a impus acordarea statutului de martor ameninţat s-a schimbat, având în vedere faptul că martorii nu sunt audiaţi în procesul penal la intervale regulate/fixe. Astfel, inculpatul poate cere ridicarea protecţiei martorului înainte de orice audiere a acestuia, indiferent de faza procesuală. Totodată, Curtea reţine că verificările efectuate de procuror vizează ordonanţa iniţială prin care acesta a dispus acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie, ordonanţă ale cărei efecte se menţin până la schimbarea condiţiilor care au impus acordarea protecţiei. În cazul în care procurorul nu emite o ordonanţă motivată de încetare a măsurilor de protecţie, înseamnă că acesta a constatat cu ocazia verificărilor efectuate că se menţin temeiurile iniţiale care au determinat luarea măsurilor de protecţie. Aşadar, procurorul dispune prin ordonanţă motivată numai luarea şi încetarea măsurilor de protecţie, neimpunându-se emiterea unei ordonanţe la momentul celorlalte verificări, deoarece procurorul nu dispune o prelungire sau o menţinere a măsurii, ci face o simplă verificare, iar inculpatul se poate adresa oricând procurorului/judecătorului de cameră preliminară/instanţei de judecată pentru a verifica dacă subzistă necesitatea recunoaşterii statutului de martor ameninţat. În fine, Curtea reţine că ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea măsurilor de protecţie nu are caracter confidenţial, ci ea urmează regimul juridic comun al ordonanţelor procurorului. 25. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală nu aduc atingere prevederilor din Constituţie şi din Convenţie invocate de autorul excepţiei. 26. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 19 iunie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, în paragrafele 53-59, că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă are următoarele caracteristici: intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal anterior enumeraţi; trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual; se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege, iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, termenele procedurale şi administrarea probelor. 27. Curtea a constatat, prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, mai sus menţionată, că, spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal - cu excepţia cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. e) şi lit. f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condiţiile stabilite de prevederile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod - şi poate fi luată în considerare din oficiu. Cazurile de nulitate absolută se referă la: compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului la judecată, atunci când aceasta este obligatorie, prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la şedinţa de judecată este obligatorie potrivit legii, şi la efectuarea unor acte procesuale şi procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilităţii sau decăderii. Curtea a reţinut că în cazul nulităţilor absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de către acela care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, Curtea a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Aşadar, condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de dovedirea existenţei unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a respectivului act de procedură de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei „derogări“ de la obligativitatea respectării legii. 28. Totodată, prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, mai sus citată, Curtea a concluzionat că, în mod evident, nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a observat că autorul excepţiei doreşte practic ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină în cazul încălcării oricărei norme de procedură penală, fără nicio distincţie, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nu şi prin aplicarea altor remedii procesuale. O asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă - nulitatea absolută -, consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale. 29. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, Decizia nr. 462 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 991 din 22 noiembrie 2018, Decizia nr. 630 din 15 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.024 din 19 decembrie 2019, şi Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data redactării prezentelor concluzii. *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 247 din 4 iunie 2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2020. 30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 31. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi ale art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei în numele legii. 32. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. 33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Ispas în Dosarul nr. 7.700/105/2016/a1 al Tribunalului Prahova - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Ispas şi, respectiv, de Mihail Emanuel Saghel în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 126 alin. (4) şi (5) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Prahova - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
