Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lazăr Popescu în Dosarul nr. 676/112/2018/a1.1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.204D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 27 octombrie 2022, în prezenţa apărătorului autorului excepţiei, domnul avocat Ciprian Marius Zancu, având împuternicire avocaţială depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 2 noiembrie 2022, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 21 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 676/112/2018/a1.1, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Lazăr Popescu într-o cauză penală aflată în faza camerei preliminare, având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva încheierii prin care au fost respinse cererile şi excepţiile inculpaţilor şi s-a dispus începerea judecăţii. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât nu menţionează care este actul de inculpare prevăzut de lege şi nu face trimitere la vreo altă dispoziţie conexă din Codul de procedură penală. Art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează „un act de inculpare“ (la singular, iar nu la plural), inducând ideea că, în materie penală, există un singur act de inculpare. În aceste condiţii, subliniază că legiuitorul nu a avut în niciun caz în vedere mai multe acte de inculpare. Susţine că, în lumina prevederilor noului Cod de procedură penală, singurul act de inculpare este ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, care a devenit cel mai elaborat act de urmărire penală, rechizitoriul fiind doar un act de sesizare a instanţei de judecată, conform art. 329 din Codul de procedură penală. În acest act de sesizare a instanţei trebuie să fie transpusă întocmai ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, aşa cum reiese din prevederile art. 328 din Codul de procedură penală. Susţine astfel că, în toate cazurile, instanţa de judecată nu mai judecă un rechizitoriu (identic reglementării procesual penale anterioare), ci doar un act de inculpare, respectiv ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, iar în rechizitoriu nu pot fi reţinute, pentru prima dată, aspecte care nu au fost reţinute în actul de inculpare. Apreciază că această modificare legislativă este strâns legată de prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât oferă persoanei acuzate dreptul de a se apăra eficient cu privire la acuzaţia formulată în cursul urmăririi penale, raportat la toate piesele dosarului, la elementele probatorii reţinute în acest act de inculpare. Susţine că, ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, persoana cercetată dobândeşte calitatea de inculpat, având drepturi ce trebuie asigurate de către organele de urmărire penală în mod corelativ faţă de persoana cercetată. Arată că, la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare noul Cod de procedură penală, care este de imediată aplicare în baza principiului tempus regit actum. Or, noua lege procesual penală nu conţine o dispoziţie expresă care să transforme învinuitul în suspect, în vreme ce vechiul inculpat devine automat noul inculpat „pe noua procedură penală“. Cu referire la această situaţie solicită să se constate că, în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, nu au fost emise ordonanţe/acte procesuale prin care să fie dobândită calitatea procesuală de suspect, respectiv de inculpat, în ordinea lor cronologică, firească. Faţă de aceste aspecte apreciază că „interpretarea la care apelează procurorul de caz este neconstituţională“ pentru că acesta îşi poate alege forma de emitere a actului de inculpare în temeiul dispoziţiilor neclare ale art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală. Arată că în cauza penală în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate au fost întocmite doar ordonanţe de schimbare a încadrării juridice prin care au fost translatate calităţi procesuale, fără o dispoziţie expresă în acest sens, aspect care conduce la concluzia că pot exista mai multe acte de inculpare, ca formă şi ca fond. Susţine astfel că noţiunea de act singular de inculpare este nesocotită din cauza lipsei de precizie a textului de lege criticat. 5. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori apreciază că normele procesual penale sunt constituţionale. În acest sens, reţine că acestea se complinesc cu cele ale art. 309 din Codul de procedură penală, normele procesual penale menţionate aflându-se într-o corelaţie firească. Cât priveşte argumentele inculpatului, autor al excepţiei, potrivit cărora procurorul de caz trebuia să procedeze într-o altă manieră la întocmirea actelor procesuale, care i-au conferit calităţile de suspect şi inculpat, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală în vigoare la data emiterii rechizitoriului, apreciază că acestea nu sunt de natură să fundamenteze critica de neconstituţionalitate. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.“ 10. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că normele procesual penale criticate contravin atât prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul român, ale art. 11 alin. (2), potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 132 alin. (1) privind statutul procurorilor, cât şi dispoziţiilor art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra unor critici similare celor formulate în prezenta cauză prin Decizia nr. 165 din 9 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 10 mai 2021, şi Decizia nr. 434 din 24 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 23 septembrie 2021, prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. 12. Potrivit considerentelor deciziilor menţionate anterior, faptul că în cuprinsul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală nu se specifică în mod expres care este „actul de inculpare prevăzut de lege“ nu este de natură a conferi în sine acestui text un caracter neclar şi impredictibil. În acest sens, Curtea a observat că art. 14 face parte din capitolul I - Acţiunea penală, cuprins în titlul II - Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal din partea generală a Codului de procedură penală. Textul cuprinde norme cu caracter general, dezvoltate în mod corespunzător în partea specială a Codului de procedură penală, la art. 309 - Punerea în mişcare a acţiunii penale, care prevede, în alin. (1), că „acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi că nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)“. 13. Curtea a reţinut, de asemenea, că interpretarea formulată de autorul excepţiei, potrivit căreia ar exista un singur act de inculpare în legislaţia penală, respectiv ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale emisă în baza noului Cod de procedură penală, nu este întemeiată, întrucât există dispoziţii care prevăd şi alte modalităţi de inculpare, precum art. 360 - Constatarea infracţiunilor de audienţă din Codul de procedură penală, potrivit căruia „(1) Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Încheierea de şedinţă se trimite procurorului competent. (2) În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat“. Faptul că, potrivit noului Cod de procedură penală, nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală şi prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mişcare acţiunea penală în cursul cercetării penale, printr-un act separat, nu este de natură să susţină teza interpretării restrictive a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală. 14. Curtea a constatat, astfel, că legea penală cuprinde norme exprese şi clare referitoare la actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penală, astfel încât nu se poate susţine că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală ar crea dificultăţi de înţelegere/interpretare/aplicare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audienţe specializate, şi anume autorităţilor competente să pună în mişcare acţiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalităţii punerii în mişcare a acţiunii penale. 15. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea acestora să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 16. În aceste condiţii, Curtea nu a reţinut criticile formulate în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul cerinţelor de claritate şi predictibilitate a normelor juridice. 17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 18. Cât priveşte celelalte temeiuri constituţionale invocate de autor, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, reglementând cu privire la obiectul şi exercitarea acţiunii penale, nu contravin dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la apărare. Curtea constată, totodată, că normele procesual penale ale art. 14 alin. (2) nu aduc atingere nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, prevăzute de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. De asemenea, în măsura în care normele procesual penale criticate nu operează nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor, Curtea reţine că susţinerea pretinsului caracter discriminatoriu este lipsită de temei şi nu poate fi primită. 19. Cât priveşte elementele vizând aplicarea în timp a dispoziţiilor noului şi vechiului Cod de procedură penală în cazul concret supus judecăţii, Curtea constată că acestea excedează controlului de constituţionalitate. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii de către organele judiciare (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, şi Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23). Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de către organele de urmărire penală sunt de competenţa instanţelor de judecată, potrivit legii. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorilor excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14, Decizia nr. 421 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 13, Decizia nr. 466 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 27 septembrie 2017, paragraful 16, Decizia nr. 735 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 29 martie 2018, paragraful 18, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, paragraful 16, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14). 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lazăr Popescu în Dosarul nr. 676/112/2018/a1.1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
