Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Margareta Dumitrescu şi de Constantin Dumitrescu în Dosarul nr. 2.849/225/2019 al Tribunalului Mehedinţi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.783D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 27 octombrie 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 2 noiembrie 2022, dată la care Curtea a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 18 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.849/225/2019, Tribunalul Mehedinţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Margareta Dumitrescu şi de Constantin Dumitrescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de autorii excepţiei împotriva unei încheieri pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, prin care a fost respinsă, ca nefondată, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală, plângerea formulată cu privire la ordonanţa parchetului prin care a fost dispusă o soluţie de clasare, respectiv ca inadmisibilă, în baza aceluiaşi temei legal, plângerea formulată de autori împotriva ordonanţei prim-procurorului. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că normele procesual penale criticate nu corespund criteriilor de constituţionalitate prevăzute de art. 20 alin. (2) şi de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală raportat la dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 5. Tribunalul Mehedinţi - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, contestatorilor fiindu-le respectat dreptul de acces la justiţie, de vreme ce au uzat de calea de atac a plângerii, formulată în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală. Reţine că principiile egalităţii în drepturi şi accesul liber la justiţie presupun posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit unei instanţe de judecată, pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, principii care nu sunt afectate de procedura prin care este reglementată calea de atac a contestaţiei. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. II pct. 94 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, având următorul conţinut: „(8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7^1) este definitivă.“ 10. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că normele procesual-penale criticate contravin atât prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (2) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi (3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, cât şi dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii acesteia sunt nemulţumiţi de caracterul definitiv al încheierii prin care s-a pronunţat soluţia într-o cauză în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale. Curtea reţine că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, atât în forma anterioară modificării prin prevederile art. II pct. 94 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, cât şi în forma ulterioară acestei modificări - cu păstrarea soluţiei legislative criticate -, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. 12. Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus menţionate regăsindu-se în numeroase decizii ulterioare ale Curţii, cum ar fi: Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015; Decizia nr. 58 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015; Decizia nr. 139 din 12 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2015; Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015; Decizia nr. 294 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 408 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 446 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 13 august 2015; Decizia nr. 384 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 15 iulie 2016; Decizia nr. 453 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 11 noiembrie 2016; Decizia nr. 755 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017; Decizia nr. 789 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 21 februarie 2017; Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 2 noiembrie 2017; Decizia nr. 563 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961 din 5 decembrie 2017; Decizia nr. 801 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 16 februarie 2018; Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 4 decembrie 2019; Decizia nr. 487 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 19 noiembrie 2019; Decizia nr. 44 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 16 aprilie 2020; Decizia nr. 164 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 28 iulie 2020; Decizia nr. 124 din 15 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 20 iulie 2022. 13. În motivarea soluţiei sale, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, mai sus citată, paragraful 25, Curtea a reţinut că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute de dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (7) pct. 1 şi pct. 2 lit. a), b) şi d) din Codul de procedură penală este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituţionalitatea textului de lege criticat, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât prevederile art. 129, cât şi cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege“. 14. Curtea a mai statuat că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, prevăzute de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, prevederile art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. 15. Tot prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, mai sus citată, paragraful 26, Curtea a constatat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală. Astfel, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului, având în vedere natura cauzelor vizate de dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală, cauze în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau al urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror. 16. Referitor la dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţie, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, citată anterior, paragraful 44, Curtea a reţinut că acest drept nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, ci impune existenţa în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 13 din Convenţie garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obţine examinarea pe fond a unei „plângeri admisibile“ întemeiate pe prevederile Convenţiei şi să asigure un remediu adecvat (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 16 iulie 2014, pronunţată în Cauza Ališić şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragraful 131). Or, dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală - prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată - sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigenţe convenţionale, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, citată anterior, paragraful 30. 17. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, Curtea a reţinut că prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. Referitor la presupusa atingere adusă prevederilor art. 16 din Constituţie de către dispoziţiile criticate, Curtea a constatat că nu este contrară principiului egalităţii în drepturi instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare (Decizia nr. 124 din 15 martie 2022, precitată, paragraful 16). În acelaşi sens, în ceea ce priveşte critica referitoare la o presupusă atingere adusă prevederilor art. 14 cu privire la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că instituirea unor reguli speciale de procedură - inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac - nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2015, paragraful 16, Decizia nr. 384 din 7 iunie 2016, paragraful 26, Decizia nr. 453 din 28 iunie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, paragraful 26, şi Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, paragraful 43, decizii citate anterior). 18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Margareta Dumitrescu şi de Constantin Dumitrescu în Dosarul nr. 2.849/225/2019 al Tribunalului Mehedinţi - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Mehedinţi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
