Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 10.779/296/2017 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.058D/2018. 2. La apelul nominal se ia act de decesul părţii Gheorghe Oros. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, întrucât se invocă un impediment procedural referitor la o normă de drept substanţial, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, deoarece toate problemele de drept substanţial au în comun faptul că trebuie puse în discuţie anterior pronunţării instanţei de judecată în cauza penală, inclusiv ultimul cuvânt al inculpatului, astfel că şi manifestarea acordului infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii urmează acelaşi regim. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 10.779/296/2017, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării apelului formulat într-o cauză penală în care inculpatul a fost condamnat, în primă instanţă, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar în apel a solicitat amânarea aplicării pedepsei şi şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, precizând, totodată, că nu este apt de muncă, din cauza vârstei înaintate şi a stării de sănătate. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a acesteia, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare. În acest sens, arată că, printre condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 83 şi 91 din Codul penal pentru ca instanţa să poată dispune amânarea aplicării pedepsei şi, respectiv, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se numără şi acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Întrucât manifestarea acestui acord intervine într-un moment în care procesul nu este finalizat şi nu este stabilită vinovăţia inculpatului, consideră că este încălcată prezumţia de nevinovăţie, care „presupune ca orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni să fie considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre judecătorească, urmând ca probele să fie administrate loial şi legal în vederea stabilirii adevărului în cauză“. Având în vedere că inculpatul beneficiază de dreptul la tăcere, în sensul că are dreptul de a face sau nu declaraţii în cauză după cum consideră de cuviinţă, tot aşa acesta „nu poate fi obligat să îşi exprime acordul pentru ceva care se va putea realiza în viitor, după definitivarea cauzei, cum ar fi prestarea unei munci care presupune temporar acceptarea sau însuşirea propriei vinovăţii“. În caz contrar, se încalcă prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, ca urmare a faptului că inculpatul este forţat să îşi asume vinovăţia în cauză, respectiv condamnarea penală, ipostază în care îşi exprimă acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, „acord care în niciun caz nu poate fi considerat că ar fi fost exprimat liber şi neviciat“. Apreciază că, pentru respectarea principiilor constituţionale a căror încălcare a fost invocată, „manifestarea acordului ar trebui să aibă loc doar după finalizarea procesului penal“, întrucât numai atunci se ştie cu certitudine dacă mai este necesar un astfel de acord, şi anume în cazul în care s-a pronunţat condamnarea inculpatului, sau nu mai este necesar - în cazul în care instanţa a pronunţat achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei. În acest sens, instanţa invocă şi dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Codul penal, în care legiuitorul nu se referă la inculpat, ci la condamnat, stabilind că, pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Susţine că inconsecvenţa legiuitorului intervine cu privire la momentul în care poate fi constatată imposibilitatea obiectivă, din motive medicale, a infractorului de a presta o muncă, întrucât în cazul amânării aplicării pedepsei o atare constatare trebuie făcută în cursul soluţionării procesului penal, în timp ce în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere constatarea respectivă poate avea loc numai în cursul executării pedepsei. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care au următorul cuprins: „(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: [...] c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; [...]“. 10. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 24 privind dreptul la apărare, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că nu poate reţine critica formulată de instanţa de judecată, autoare a excepţiei, critică potrivit căreia manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii ar presupune forţarea acestuia, în calitate de inculpat, să îşi asume vinovăţia în cauză, astfel că exprimarea unui astfel de acord la un moment anterior soluţionării cauzei penale ar încălca prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, ca elemente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. 12. În susţinerea criticii, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, face o comparaţie între reglementarea a două instituţii juridice, şi anume amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90 din Codul penal) şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98 din Codul penal). Invocă, în acest sens, o aşa-zisă inconsecvenţă a legiuitorului cu privire la reglementarea momentului procesual în care poate fi constatată imposibilitatea obiectivă, din motive de sănătate, în care se află infractorul cu privire la prestarea unei munci, susţinând că în cazul amânării aplicării pedepsei o atare constatare trebuie făcută anterior soluţionării procesului penal, pe când în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere constatarea respectivă poate avea loc numai în cursul executării pedepsei. 13. Curtea observă că, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de individualizare a pedepsei, ce poate fi pusă în practică de instanţa de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi atins şi fără aplicarea imediată a unei pedepse, dar este necesară supravegherea conduitei infractorului pentru o perioadă determinată. Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, aceasta din urmă constituind un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanţă prin hotărârea de condamnare. Aplicarea instituţiilor de drept penal menţionate este facultativă, fiind la latitudinea instanţei să le dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lege, ce privesc, în esenţă, gravitatea infracţiunii săvârşite, cuantumul pedepsei stabilite de instanţă, conduita anterioară a infractorului, precum şi acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, acord manifestat de infractor potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c), respectiv ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal (Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 997 din 11 decembrie 2019, paragraful 11). 14. Aşadar, această instituţie juridică nou-introdusă în legislaţia penală din România - sub denumirea de „amânarea aplicării pedepsei“ - constă în prerogativa instanţei de judecată ca, în anumite condiţii, atunci când apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, să stabilească pedeapsa, dar să dispună amânarea aplicării ei, fixând un termen de supraveghere de 2 ani. Chiar dacă toate condiţiile cerute de lege sunt îndeplinite, utilizarea acestei instituţii nu este obligatorie, ci facultativă, instanţa de judecată fiind cea care apreciază dacă este sau nu oportună. Amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o modalitate de individualizare a executării pedepsei, aşa cum este suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru că în cazul amânării aplicării pedepsei nu există o pedeapsă aplicată. 15. Atât instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cât şi cea a amânării aplicării pedepsei au o aplicabilitate subsecventă momentului stabilirii unei pedepse, diferenţa esenţială dintre cele două instituţii juridice fiind dată de aplicarea sau nu a respectivei pedepse. Astfel, dacă în situaţia amânării aplicării pedepsei, instanţa de judecată stabileşte răspunderea penală şi, respectiv, o pedeapsă proporţională, fără însă a o aplica, prevăzând un termen de supraveghere a conduitei persoanei faţă de care s-a dispus soluţia analizată, în cazul suspendării sub supraveghere instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa, după care suspendă executarea acesteia pe o durată prevăzută de lege, la sfârşitul căreia pedeapsa se consideră executată dacă persoana condamnată nu a săvârşit o nouă infracţiune, iar suspendarea nu a fost revocată sau anulată. În schimb, amânarea aplicării pedepsei are ca efect, dacă persoana faţă de care s-a dispus îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, neaplicarea pedepsei, iar nu considerarea acesteia ca executată. Amânarea aplicării pedepsei nu trebuie confundată nici cu amânarea executării pedepsei, care este o instituţie de drept procesual penal în baza căreia, pentru motivele prevăzute de lege, instanţa poate amâna pentru intervale scurte de timp executarea pedepsei. Având în vedere că, în cazul amânării aplicării pedepsei, aceasta este numai stabilită, nu şi aplicată, există o incompatibilitate juridică între soluţia de condamnare şi cea de amânare a aplicării pedepsei, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 396 din Codul de procedură penală, unde sunt reglementate ca soluţii procesuale distincte. 16. Cu privire la condiţiile în care instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, reglementate de prevederile art. 83 din Codul penal, Curtea observă că acestea sunt de două feluri, pozitive şi negative, vizând persoana infractorului şi activitatea infracţională trecută, precum şi infracţiunea săvârşită. Condiţiile pozitive sunt prevăzute de dispoziţiile art. 83 alin. (1) din Codul penal astfel: a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; d) în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Condiţiile negative sunt reglementate în cuprinsul art. 83 alin. (2) din Codul penal, potrivit căruia nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare ori dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. 17. Instituirea, prin dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, de către legiuitor - în vederea aplicării instituţiei amânării aplicării pedepsei - a condiţiei manifestării acordului infractorului în faţa instanţei de judecată cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este determinată de reglementarea, prin prevederile art. 85 alin. (2) lit. b) din cod, a posibilităţii ca instanţa să impună persoanei cu privire la care dispune amânarea aplicării pedepsei obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă - în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă -, numărul zilnic de ore fiind stabilit prin legea de executare a pedepselor. 18. Manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii constituie o condiţie esenţială pentru executarea obligaţiei reglementate prin dispoziţiile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora munca forţată este interzisă. Dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie stabilesc că nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată, acestea fiind singurele excepţii cu relevanţă în domeniul penal admise de legiuitorul constituant, dar care nu sunt incidente în situaţia amânării aplicării pedepsei. În acest sens, sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 318-321, Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, paragrafele 20-27, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, citată anterior, paragrafele 14-16 şi 18, şi Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, paragrafele 17-23. Prin jurisprudenţa mai sus menţionată, Curtea a reţinut că, similar normelor constituţionale citate anterior, prevederile art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabilesc că: „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, în timp ce dispoziţiile paragrafului 3 lit. a) al articolului menţionat statuează că: „Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate;“. De asemenea, dispoziţiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevăd că: „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, prevederile art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că: „c) nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea decizii;“. De asemenea, „munca forţată sau obligatorie“, potrivit dispoziţiilor art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, înseamnă „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“. Totodată, în temeiul prevederilor art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, „termenul «muncă forţată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii: c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private;“. 19. În aceste condiţii, prin jurisprudenţa mai sus citată, Curtea Constituţională a constatat că obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară prevederilor art. 42 alin. (1) din Constituţie, ale art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată (în situaţia analizată a suspendării executării pedepsei sub supraveghere) nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres prin dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie, ale art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din pact şi ale art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată. 20. De altfel, realizând un studiu de drept comparat, Curtea Constituţională a constatat că în numeroase state europene efectuarea de către infractor a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ - în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probaţiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - poate fi dispusă de către instanţă numai cu consimţământul acestuia (Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, precitată, paragrafele 28-30, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, precitată, paragraful 19, şi Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, precitată, paragraful 24). 21. Revenind asupra comparaţiei făcute de către instanţa de judecată, autoare a excepţiei, între cele două instituţii juridice arătate mai sus, Curtea observă că, în materia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Codul penal - pentru toate cazurile în care instanţa de judecată aplică prin hotărârea de condamnare acest mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei - obligativitatea prestării de către condamnat a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe parcursul termenului de supraveghere, pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. În schimb, în cazul amânării aplicării pedepsei, prevederile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal lasă la latitudinea instanţei de judecată să impună persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. 22. Totodată, Curtea observă că legiuitorul foloseşte în mod corect termenul „condamnat“ atunci când reglementează măsurile de supraveghere şi obligaţiile care trebuie respectate pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi, respectiv, sintagmele „persoană faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“ şi „persoană supravegheată“ în ceea ce priveşte măsurile de supraveghere şi obligaţiile aferente termenului de supraveghere în materia amânării aplicării pedepsei, întrucât, în cazul în care aplică această din urmă instituţie, instanţa de judecată nu pronunţă o hotărâre de condamnare. 23. În ceea ce priveşte acordul manifestat de infractor pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acest acord reflectă voinţa inculpatului de a se reintegra în comunitate, în mijlocul şi în folosul căreia va presta o muncă neremunerată, ceea ce constituie, în acelaşi timp, şi scopul pedepsei (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată, paragraful 317, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, precitată, paragraful 13). Curtea observă că legiuitorul condiţionează atât pronunţarea soluţiei amânării aplicării pedepsei, cât şi dispunerea executării pedepsei sub supraveghere (în cazul unei soluţii de condamnare la pedeapsa închisorii) de manifestarea - în faţa instanţei de judecată, înainte de închiderea dezbaterilor - a acordului infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, astfel că între cele două instituţii juridice comparate de autoarea excepţiei nu există nicio diferenţă cu privire la momentul procesual până la care se cere a fi exprimat acordul infractorului, în ambele cazuri acest moment fiind reprezentat de închiderea dezbaterilor. 24. De asemenea, Curtea observă că munca în folosul comunităţii nu este o sancţiune, ci o activitate liber consimţită, menită să strângă relaţiile pe care persoana le are cu comunitatea, să faciliteze resocializarea şi reinserţia în grupul social din care provine. În acelaşi timp, desfăşurarea unei activităţi utile din punct de vedere social, chiar dacă nu este remunerată, asigură persoanei încrederea în forţele proprii şi grăbeşte evoluţia pozitivă a personalităţii acesteia. Curtea reţine că solicitarea instanţei de judecată adresată inculpatului cu privire la manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii se face în condiţii de eventualitate raportat la situaţia pronunţării unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei, dispoziţiile de lege criticate nefiind de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie. Având în vedere că inculpatul este, prin definiţie, partea care suportă presiunea procesului penal sub forma ameninţării unei posibile soluţii de condamnare, condiţionarea dispunerii soluţiei amânării aplicării pedepsei de manifestarea - în cursul judecăţii - a acordului infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii nu aduce atingere principiului fundamental al prezumţiei de nevinovăţie, consacrat de prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie. Mult mai important este faptul că, în măsura în care inculpatul nu îşi manifestă acordul de a presta o muncă în folosul comunităţii, instanţa de judecată se află în imposibilitatea de a aplica instituţia analizată. 25. Prin urmare, Curtea constată că nu pot fi reţinute susţinerile instanţei de judecată, autoare a excepţiei, cu privire la încălcarea, prin dispoziţiile de lege criticate, a prezumţiei de nevinovăţie, atât timp cât, astfel cum s-a arătat, dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, ale art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, iar obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii prin hotărârea de amânare a aplicării pedepsei şi obţinerea ulterioară a acordului acestuia ar constitui o „muncă forţată sau obligatorie“, în dezacord cu normele constituţionale şi convenţionale menţionate. 26. Curtea aminteşte că reglementarea condiţiilor amânării aplicării pedepsei intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Ca atare, prin reglementarea condiţiilor în care instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, inclusiv condiţia manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută de dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, Parlamentul sa plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiţionarea, prin norma penală criticată, a dispunerii de către instanţă a amânării aplicării pedepsei reprezintă o opţiune de politică legislativă ce nu poate fi considerată neconstituţională, mai mult, norma criticată fiind în acord cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală (Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, precitată, paragraful 36, şi Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, precitată, paragraful 25). 27. În concluzie, legiuitorul a conceput această nouă instituţie juridică a amânării aplicării pedepsei, ce răspunde principiului proporţionalităţii şi al justei individualizări a consecinţelor stabilirii răspunderii penale, fără ca dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal să aducă vreo atingere prezumţiei de nevinovăţie şi dreptului la apărare, ca elemente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt acestea consacrate de prevederile art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24 din Constituţie şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 28. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 10.779/296/2017 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
