Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Bucur în Dosarul nr. 207/42/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 946D/2018. 2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de avocatul Alexandru Morărescu, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei. Acesta arată că, prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, Curtea a admis excepţia şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Solicită admiterea excepţiei cu privire la dispoziţiile art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, expunând argumentele invocate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă, referitor la prevederile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 248 din 16 aprilie 2019, respectiv ca inadmisibilă, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (5) din acelaşi cod, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în cursul soluţionării apelului, iar prevederile de lege menţionate vizează faza urmăririi penale. Referitor la dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, deoarece autorul acesteia este nemulţumit, în realitate, de modul de aplicare a textului de lege criticat, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 59 din 22 ianuarie 2019 şi nr. 118 din 2 martie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 18 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 207/42/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Daniel Bucur cu ocazia soluţionării apelurilor formulate într-o cauză penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind statul de drept, respectarea legii, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, referitor la dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, arată că acestea nu includ şi declaraţiile martorului denunţător în excepţia de la regula libertăţii aprecierii probelor, alături de declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor şi ale martorilor protejaţi. Consideră că instituţia martorului denunţător, reglementată prin prevederile art. 290 alin. (3) şi ale art. 292 alin. (2) din Codul penal, care a fost gândită ca un instrument probatoriu adecvat şi eficient în lupta împotriva criminalităţii, nu oferă însă aceleaşi garanţii de obiectivitate şi imparţialitate ca instituţia martorului obişnuit. Susţine că martorul denunţător este condiţionat de o dublă subiectivitate, una derivând din statutul lui de denunţător, iar cealaltă din beneficiul pe care i-l acordă legea, reprezentat de impunitatea de care beneficiază pentru comiterea infracţiunilor de dare de mită şi, respectiv, cumpărare de influenţă. Sub primul aspect, arată că persoana care formulează un denunţ penal cu rea-credinţă este pasibilă de angajarea răspunderii penale atât pentru comiterea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de dispoziţiile art. 268 din Codul penal, cât şi pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, reglementată de prevederile art. 273 din Codul penal, dacă reaua sa credinţă se răsfrânge şi asupra declaraţiei de martor prin care îşi susţine practic denunţul formulat în cauză. Sub cel de-al doilea aspect, martorul denunţător este o persoană profund interesată de obţinerea beneficiului neangajării răspunderii sale penale. Întrucât este prins între spectrul răspunderii penale şi cel al impunităţii, la care se adaugă presiunea exercitată de procuror prin evocarea infracţiunilor anterior menţionate, la care se poate alătura şi infracţiunea de favorizare a făptuitorului, prevăzută de dispoziţiile art. 269 din Codul penal, este foarte posibil ca martorul denunţător să îşi piardă obiectivitatea şi buna-credinţă care l-ar putea determina să revină asupra unui denunţ şi a unor declaraţii de martor care sunt deopotrivă mincinoase, fiind implacabil „condamnat“ la menţinerea poziţiei sale acuzatoare, de multe ori în pofida evidenţei ce rezultă din ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză. Or, practica judiciară a statuat că, atunci când există o constantă în atitudinea martorului denunţător pe parcursul procesului penal, declaraţiile acestuia sunt apte şi suficiente să înlăture prezumţia de nevinovăţie şi să justifice o condamnare, chiar dacă acestea nu se coroborează decât cu denunţul formulat de aceeaşi persoană. Se ajunge, astfel, ca o soluţie de condamnare să se întemeieze „în mod exclusiv sau determinant“ pe declaraţiile martorului denunţător, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a prezumţiei de nevinovăţie. În acest mod este afectată, în primul rând, egalitatea de arme ca o componentă a dreptului inculpatului la un proces echitabil, întrucât acesta nu are la îndemână instrumente probatorii echivalente de contracarare, respectiv martori aflaţi în situaţii juridice identice/similare cu cei ai acuzării, cărora să li se acorde un beneficiu ca urmare a poziţiei lor procesuale. În al doilea rând, este încălcat dreptul inculpatului de a fi considerat nevinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, întrucât această hotărâre nu este bazată pe un probatoriu care să demonstreze contrariul „dincolo de orice dubiu rezonabil“, unicitatea declaraţiilor martorului denunţător - similar situaţiei martorului cu identitate protejată - nesatisfăcând acest standard consacrat atât de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Moldovei, şi Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit), cât şi de normele interne relevante, şi anume de prevederile art. 103 alin. (2) şi ale art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală. Or, aplicând principiul testus unus, testus nullus, care exprimă standardul anterior menţionat, legiuitorul român a instituit, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, un mecanism corector prin care se elimină posibilitatea pronunţării unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, care se bazează „în mod exclusiv sau esenţial“ pe declaraţii ce pot fi afectate de subiectivitate, aşa cum sunt cele ale investigatorului, ale colaboratorilor şi ale martorilor protejaţi. Prin neincluderea însă în acest mecanism corector şi a declaraţiilor martorului denunţător, dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală vin în contradicţie cu prevederile Constituţiei şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât oferă instanţelor posibilitatea să înlăture - în multe situaţii, în mod inechitabil - prezumţia de nevinovăţie, în virtutea principiului libertăţii aprecierii probelor, principiu consacrat de dispoziţiile art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, dacă legiuitorul a simţit nevoia să limiteze de o manieră absolută - prin utilizarea sintagmei „[...] nu se poate întemeia [...]“ - libertatea judecătorului de apreciere a probatoriului, este necesar ca aceeaşi măsură să se aplice şi cu privire la declaraţiile martorului denunţător, care poate fi subiectiv datorită particularităţilor calităţii sale procesuale. În caz contrar, soluţia în cauză rămâne exclusiv la aprecierea instanţei, cu consecinţa creării unui dezechilibru între acuzare şi apărare şi a producerii unor repercusiuni serioase asupra drepturilor şi garanţiilor procesuale recunoscute persoanelor supuse unei proceduri judiciare penale. 7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei arată că judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată nu au competenţa de a verifica dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea de către procuror a măsurilor de protecţie a martorului ameninţat şi de a dispune, în caz contrar, încetarea acestora. Astfel, în situaţia în care procurorul, în cursul urmăririi penale, a luat măsuri de protecţie a martorului, tot acesta verifică, indiferent de stadiul procesului, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor. Consideră că această reglementare încalcă un atribut esenţial al procesului penal, şi anume acela al independenţei judecătorului, fie că este judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară sau complet de judecată, judecătorul fiind singurul în măsură să aprecieze asupra incidentelor procesuale invocate în faţa lui. Menţinerea măsurilor de protecţie a unor martori pe tot parcursul procesului penal poate constitui o gravă încălcare a drepturilor acuzatului, în condiţiile în care textul de lege criticat înlătură competenţa judecătorului de a se pronunţa asupra unei eventuale cereri a inculpatului de verificare a legalităţii luării, menţinerii ori ridicării măsurilor de protecţie a martorului dispuse de procuror în cursul urmăririi penale. Aşadar, dispoziţiile de lege criticate nu oferă persoanei interesate posibilitatea să conteste în procedura de cameră preliminară ori în faţa instanţei de judecată legalitatea dispunerii măsurilor de protecţie a unui martor. Or, procurorul este un organ judiciar căruia nu îi este conferit atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar acela al participării la realizarea acesteia. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, prin care Curtea a statuat că în dispoziţiile capitolului VI din titlul III al Constituţiei, consacrat autorităţii judecătoreşti, legiuitorul constituant a reglementat toate instituţiile care dau expresie puterii judecătoreşti - instanţe, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii -, dar a recunoscut atributul de înfăptuire a justiţiei numai instanţelor judecătoreşti şi că, atât timp cât legiuitorul nu a conferit şi celorlalte autorităţi menţionate atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia, ele nu dobândesc prerogativele instanţelor. Totodată, autorul excepţiei arată că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. Consideră că procurorul nu poate, fără a încălca principiile constituţionale invocate la început, să menţină măsuri luate în cursul urmăririi penale ori să soluţioneze anumite cereri formulate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori în faţa instanţei de judecată, această atribuţie revenindu-i, în mod exclusiv, judecătorului. De asemenea, autorul excepţiei susţine că sintagma „la intervale de timp rezonabile“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală este imprecisă. 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată „exclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală“. În acest sens, reţine că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 126 alin. (4), (5) şi (6) din Codul de procedură penală reiese că „măsurile de protecţie aferente statutului de martor ameninţat acordat în cursul urmăririi penale de către procuror pot fi cenzurate, pe tot parcursul procesului penal, deci implicit în faza camerei preliminare şi a judecăţii, doar de către procuror, în condiţiile dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală“. Rezultă astfel că, în această materie, judecătorului sesizat cu judecarea cauzei nu îi este recunoscută prerogativa de a cenzura, în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, măsurile de protecţie dispuse de procuror în faza de urmărire penală. Mai arată că, potrivit prevederilor art. 126 alin. (7) din Codul de procedură penală, atribuţiile judecătorului sunt limitate, în cursul procedurii de cameră preliminară, numai la luarea măsurilor de protecţie prevăzute de dispoziţiile art. 127 din acelaşi cod şi exclusiv în ipoteza în care starea de pericol a apărut în cadrul acestei faze procesuale. În mod similar, în cursul judecăţii, conform dispoziţiilor art. 127 din Codul de procedură penală, judecătorului îi este recunoscut dreptul de a acorda statutul de martor ameninţat şi de a dispune măsurile de protecţie eferente acestuia, în condiţiile prevederilor art. 128 din acelaşi cod. În acest context legislativ, atribuirea unei competenţe exclusive a procurorului de a verifica, inclusiv ulterior sesizării instanţei de judecată competente, persistenţa condiţiilor care au determinat luarea de către acesta, în cursul urmăririi penale, a măsurilor de protecţie aferente statutului de martor ameninţat are ca efect limitarea atribuţiilor jurisdicţionale ale judecătorului de cameră preliminară şi ale instanţei de judecată, după caz. Subsecvent sesizării instanţei, cenzurarea măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale trebuie să fie atributul exclusiv al judecătorului, context în care apreciază că „transferul aparent de competenţă către procuror, operat prin dispoziţiile art. 126 alin. (5) raportat la art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 124 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie, antrenând, totodată, şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţie şi, implicit, a dreptului la apărare al acuzatului, care nu poate contesta aceste măsuri în faţa judecătorului“. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa supremă opinează că aceasta este neîntemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală instituie o limitare a principiului liberei aprecieri a probelor, consacrat prin alin. (1) al aceluiaşi articol de lege. Norma criticată transpune în dreptul intern cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în mod constant, în jurisprudenţa sa, a subliniat că, în situaţia în care hotărârea de condamnare se întemeiază în mod exclusiv ori într-o măsură determinantă pe depoziţii făcute de către o persoană a cărei credibilitate nu poate fi verificată de către acuzat, drepturile apărării sunt limitate într-o măsură incompatibilă cu garanţiile înscrise în prevederile art. 6 din Convenţie. Curtea de la Strasbourg a circumscris această limitare a principiului liberei aprecieri a declaraţiilor martorilor anonimi, statuând că acestea trebuie analizate cu rezervă şi că soluţia de condamnare nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă. Delimitând sfera noţiunii de „martor anonim“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta „vizează persoana care a făcut o declaraţie împotriva acuzatului în faza instrucţiunii preparatorii şi care nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată, acuzatul fiind privat de dreptul de a testa fiabilitatea mărturiei şi de a-i adresa întrebări în mod nemijlocit“. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a reţinut că, dacă apărarea ignoră identitatea unui individ pe care încearcă să îl interogheze, riscă să fie privată de precizările care îi permit să stabilească dacă acesta este parţial ostil sau nedemn de încredere, iar aceasta constituie un handicap aproape insurmontabil pentru apărare, căreia îi vor lipsi informaţiile necesare pentru a controla credibilitatea martorului sau pentru a arunca o îndoială asupra acesteia (Hotărârea din 20 noiembrie 1989, pronunţată în Cauza Kostovski împotriva Olandei, şi Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunţată în Cauza Windisch împotriva Austriei). În considerarea celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul român a inclus - prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală - declaraţiile investigatorului, ale colaboratorului şi ale martorilor protejaţi în categoria depoziţiilor pe care nu se poate întemeia în măsură determinantă o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării acesteia. Declaraţiile investigatorului, ale colaboratorului şi ale martorilor protejaţi reprezintă mijloace de probă cu privire la care fiabilitatea şi credibilitatea nu pot fi verificate în mod nemijlocit, în condiţiile în care audierea în faţa instanţei a persoanelor anterior menţionate se realizează în condiţiile art. 129 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul în care se află organul judiciar. Situaţia martorului denunţător este însă distinctă, întrucât audierea lui are loc - în mod nemijlocit - în faţa instanţei şi în prezenţa acuzatului, acesta din urmă având posibilitatea să verifice în mod direct fiabilitatea depoziţiei şi să testeze credibilitatea martorului, evaluarea forţei probante a depoziţiei realizându-se prin raportare la întregul ansamblu probator, în condiţiile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală. Acest regim diferenţiat de administrare a probei testimoniale constând în audierea denunţătorului, care garantează pe deplin dreptul la apărare al acuzatului, prin oferirea posibilităţii evaluării nemijlocite a fiabilităţii depoziţiei respectivului martor, justifică opţiunea legiuitorului de a nu include acest mijloc de probă în categoria normativă a celor pe care nu se poate întemeia în măsură determinantă o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării acesteia, plasând dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală în afara unui conflict de constituţionalitate şi în sfera de competenţă recunoscută exclusiv legiuitorului. În susţinerea opiniei formulate, Înalta Curte face trimitere şi la sensul pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului îl dă termenului „martor“ în jurisprudenţa sa. Astfel, instanţa de la Strasbourg a statuat că termenul „martor“ are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei (Hotărârea din 22 aprilie 1992, pronunţată în Cauza Vidal împotriva Belgiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Spînu împotriva României, paragraful 60), în sensul că, atât timp cât o depoziţie, indiferent că a fost făcută de un martor stricto sensu sau de un coinculpat, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea unui inculpat, aceasta constituie o „mărturie în acuzare“, fiind aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (potrivit Hotărârii din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53), printre care şi obligaţia de a dispune măsuri în vederea clarificării declaraţiilor martorului şi de a da inculpaţilor posibilitatea să se apere în cauză. Prin urmare, declaraţia pe care denunţătorul o dă în cadrul procesului penal reprezintă un mijloc de probă, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, iar valoarea sa probantă urmează a fi evaluată de către instanţa de judecată în cadrul mai larg al ansamblului probator, cu asigurarea garanţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală - modificate prin prevederile art. 102 pct. 63 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013 -, precum şi ale art. 126 alin. (5) din acelaşi cod. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta vizează şi prevederile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 103 alin. (3): „(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“; – Art. 126 alin. (5) şi (6): "(5) Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.(6) Măsurile prevăzute la alin. (1) se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat." 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea vizează dispunerea de către procuror, în cursul urmăririi penale, a încetării măsurilor de protecţie a martorilor. Potrivit prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, contestarea legalităţii acestor măsuri poate avea loc până la închiderea procedurii de cameră preliminară, astfel că excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile de lege criticate trebuie ridicată tot până la încheierea acestei faze procesuale. Întrucât în speţă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în cursul judecăţii în apel, dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluţionarea cauzei în faza procesuală în care excepţia a fost invocată. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“. 15. Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 16. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, care reglementează menţinerea pe tot parcursul procesului penal a măsurilor de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale dacă starea de pericol nu a încetat, Curtea observă că, prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019, a admis excepţia şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. În acest sens, Curtea a reţinut că textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu stabileşte, în mod expres, organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale se menţin după momentul începerii judecăţii (paragrafele 26, 30 şi 32). 17. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, mai sus menţionată, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă. 18. Referitor la dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 852 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 3 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, reţinând că legiuitorul a reglementat expres, prin prevederile art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, sfera persoanelor care au capacitatea de a fi martor, şi anume orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali. 19. Din perspectivă convenţională, Curtea Constituţională a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie, orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca pentru martorii acuzării. Dreptul înscris în prevederile art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie constă în posibilitatea acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să îl disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării. Acest drept constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenţei în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de acestea, cerinţele paragrafului 3 al art. 6 reprezentând aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, excepţiile putând fi acceptate numai sub rezerva drepturilor apărării. Ca regulă generală, paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) ale art. 6 din Convenţie prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a-l interoga pe autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. Curtea de la Strasbourg a mai reţinut că, în anumite circumstanţe, poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine prevederilor art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) din Convenţie. Totuşi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 24 februarie 2009, pronunţată în Cauza Tarău împotriva României, paragrafele 69 şi 70). 20. De asemenea, Curtea Constituţională, având în vedere cele statuate de instanţa de la Strasbourg, a reţinut în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, paragrafele 16 şi 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, paragrafele 19-21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, paragrafele 27 şi 28) că noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53, şi Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41). 21. Plecând de la aceste premise, prin Decizia nr. 852 din 26 noiembrie 2020, mai sus menţionată, Curtea Constituţională a reţinut că ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce face denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni, astfel că denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de „martor“. 22. În ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiei de martor date de denunţător, Curtea Constituţională a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Curtea a reţinut că legiuitorul, prin prevederile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 76-79, şi Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46), Curtea Constituţională a apreciat că, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese cu privire la o ipotetică tragere la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunţătorului, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), prevederile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. 23. Cu privire la acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, în funcţie de interesul denunţătorului în obţinerea unui beneficiu din perspectiva existenţei riscului tragerii sale la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu sub aspectul evitării tragerii la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are însă un beneficiu referitor la evitarea tragerii sale la răspundere penală, poziţia acestuia se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, care sunt interesate în proces, astfel că acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime şi, ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate pe susţinerea poziţiei proprii, ceea ce le poate determina să facă şi declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente puteau servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Sub acest aspect, Curtea a mai reţinut că, dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori. 24. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 162 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 5 august 2020, Decizia nr. 165 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 11 august 2020, şi Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 24 mai 2021. 25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Bucur în Dosarul nr. 207/42/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
