Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 50 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 50 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 328 din 11 aprilie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora   │-                 │
│Pop                │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Platon Stelu în Dosarul nr. 1.009/96/2016/a8 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.649D/2022.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024, în prezenţa reprezentantului autorului excepţiei, domnul avocat Constantin-Eugen Iordăchescu, din cadrul Baroului Cluj şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 7 noiembrie 2024. La data de 7 noiembrie 2024, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 17 decembrie 2024, când, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 februarie 2025. La data de 4 februarie 2025, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată potrivit art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 14 şi 57 din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 18 februarie 2025, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 1 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.009/96/2016/a8, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Platon Stelu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului în casaţie declarat de autorul excepţiei, care are calitatea de persoană condamnată; în sarcina autorului excepţiei a fost reţinută infracţiunea de complicitate la infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate prevăd că pot fi atacate cu recurs în casaţie hotărârile prin care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, textul nefăcând referire şi la situaţia opusă, cea în care în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal. Or, prin faptul că acest caz a fost omis din cuprinsul dispoziţiilor art. 438 din Codul de procedură penală, este încălcat dreptul la un proces echitabil din perspectiva principiului egalităţii armelor.
    5. Se arată că motivul concret care stă la baza acestui caz de recurs în casaţie este reprezentat de aprecierea greşită a cauzelor de încetare a procesului penal de către instanţa de judecată. Altfel spus, se menţionează că, dacă s-a apreciat în mod greşit asupra cauzelor de încetare a procesului penal, singurul participant la procesul penal care poate (raportat şi la interesele participanţilor) promova o cale extraordinară de atac în vederea îndreptării unei astfel de erori este procurorul. Mai exact, dacă se constată că s-a analizat în mod greşit o cauză de încetare a procesului penal, iar rezultatul acestei analize eronate a fost favorabil inculpatului, atunci se poate promova calea de atac a recursului în casaţie, astfel încât acesta să poată fi sancţionat. Cu toate acestea, în cazul contrar, în care cauza de încetare a procesului penal a fost analizată în mod greşit, iar exercitarea recursului în casaţie ar fi favorabilă inculpatului, legea nu permite promovarea acestuia. Or, într-o astfel de situaţie nu se poate admite că inculpatul are posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta punctul de vedere în condiţii care să nu îl dezavantajeze faţă de acuzare.
    6. Mai mult, se subliniază că scopul căii extraordinare de atac analizate este acela de a îndrepta erorile grave de drept comise odată cu judecarea apelului. Se susţine că, în mod evident, situaţia în care în mod greşit nu s-a constatat încetarea procesului penal reprezintă o eroare gravă, eroare pentru care trebuie să existe un remediu procedural, şi că este de neacceptat ca o persoană să fie condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care în mod normal aceasta nu poate fi trasă la răspundere penală şi, cu toate acestea, să nu existe posibilitatea legală ca hotărârea prin care s-a dispus o astfel de soluţie să fie atacată. Astfel, având în vedere şi scopul pentru care a fost creată această cale extraordinară de atac, în contextul în care nu este posibilă promovarea recursului în casaţie şi în situaţia inversă (când în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal), suntem în prezenţa unui formalism excesiv care afectează caracterul echitabil al procedurii.
    7. Pentru aceste motive, se susţine că modul de reglementare al art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la principiul egalităţii armelor. O astfel de reglementare, în mod evident, plasează condamnatul într-o poziţie procesuală inferioară faţă de partea adversă.
    8. Totodată, se arată că excluderea posibilităţii de a formula recurs în casaţie în situaţia în care în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal aduce atingere dreptului condamnatului de a avea un acces efectiv la justiţie. De asemenea, se susţine că, pentru a exista acces la justiţie, se impune ca recurentul să beneficieze de o posibilitate concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale, însă textul criticat restricţionează în mod nejustificat posibilitatea de a exercita calea de atac a recursului în casaţie într-o situaţie în care împotriva acestuia s-a pronunţat o hotărâre vădit nelegală care produce consecinţe grave.
    9. Se susţine că, în mod aparent, într-o astfel de situaţie am putea fi în prezenţa unui caz de contestaţie în anulare, respectiv cel prevăzut la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, la o analiză in concreto se poate constata faptul că există numeroase cazuri în care o astfel de eroare nu poate fi îndreptată pe calea contestaţiei în anulare. În acest context se arată faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, acest caz de contestaţie în anulare nu poate fi invocat în măsura în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. Aşadar, în măsura în care o cauză de încetare a procesului penal a fost avută în vedere şi analizată de către instanţa de control judiciar, care a constatat în mod eronat faptul că aceasta nu este incidentă în cauză, practic nu mai este posibilă promovarea unei căi extraordinare de atac pentru acest motiv.
    10. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 453 din 24 iunie 2020, paragrafele 31-34.
    11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se arată în acest sens că dispoziţiile legale criticate prevăd cazul de casare ce constă, în esenţă, în greşita apreciere de către instanţa de judecată a unei cauze de încetare a procesului penal, iar viciul de neconstituţionalitate este determinat de forma de legiferare a temeiului căii de atac, legiuitorul prevăzând că doar aprecierea eronată în sensul afirmării existenţei cauzei de încetare a procesului penal poate declanşa recursul în casaţie, nu şi aprecierea eronată în sensul negării existenţei cauzei de încetare a procesului penal. Se susţine că, din cauza formei de legiferare a cazului de recurs în casaţie analizat, numai hotărârile judecătoreşti definitive prin care a încetat procesul penal pot fi atacate potrivit acestui temei, nu şi celelalte hotărâri în care persistă aceeaşi judecată eronată asupra aceleiaşi chestiuni. Ca atare, textul criticat implică limitarea arbitrară a dreptului de a exercita recursul în casaţie împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti în care o eroare de judecată poartă asupra unei cauze de încetare a procesului penal. Or, se susţine că, în această materie, jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale a României este în sensul de a fi asigurată exercitarea deplină a dreptului de a exercita o cale de atac, fără vreo limitare dată de tipul hotărârii atacate. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016, nr. 651 din 17 octombrie 2017, nr. 573 din 20 septembrie 2018 şi nr. 208 din 7 aprilie 2022.
    12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    13. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. În acest sens se arată, în principal, că autorul excepţiei nu critică textul ce face obiectul excepţiei pentru ceea ce prevede, ci pentru ceea ce nu prevede, solicitând în realitate completarea art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală în ceea ce priveşte obiectul căii de atac a recursului în casaţie. Aşadar, rezultă că autorul doreşte de fapt completarea sau modificarea textului de lege criticat, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că instanţa constituţională a răspuns aceloraşi critici privind dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, fiind invocată în acest sens Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017, paragrafele 20, 23, 24 şi 26, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.
    14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, care are următorul cuprins:
    "(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: […] 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;"

    17. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (1) referitoare la universalitate, ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) - (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitoare la libertatea individuală şi ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare.
    18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, excepţiile astfel invocate fiind respinse, ca neîntemeiate, prin Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, şi Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 8 noiembrie 2017.
    19. Cu toate acestea, prin Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020, paragrafele 32-34 - prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 25 mai 2017, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate -, Curtea a reţinut că, având în vedere diferenţele dintre calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi cea a recursului în casaţie, eroarea juridică constând în faptul că instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casaţie, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. Spre deosebire de aceasta, incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe va fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, care are ca scop îndreptarea unor erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului.
    20. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut însă că ipoteza invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se regăseşte printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casaţie, întrucât art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal. În acest context, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „reglementarea acestei din urmă soluţii ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenţii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din Codul de procedură penală sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate“.
    21. Prin urmare, Curtea a constatat că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pe când soluţia greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situaţia în care instanţa, în mod eronat, a constatat lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al dispoziţiei legale anterior menţionate. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că, „având în vedere natura instituţiei recursului în casaţie, greşita pronunţare a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art. 438 din Codul de procedură penală“.
    22. De altfel, în acelaşi sens este şi soluţia pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, precitată, prin care s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. Această soluţie este una corectă, fiind în acord atât cu natura juridică a instituţiei contestaţiei în anulare, cât şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020, precitată, paragraful 35).
    23. Având în vedere considerentele mai sus invocate ale Deciziei nr. 453 din 24 iunie 2020, numărul mare de cauze în care au fost pronunţate în ultimii ani şi sunt pronunţate în prezent soluţii de încetare a procesului penal (cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 120 din 4 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia penală nr. 143/A din 12 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Decizia penală nr. 1.189 din 8 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Decizia penală nr. 186 din 7 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Decizia penală nr. 1.136 din 4 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 523 din 7 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Sentinţa penală nr. 143 din 8 octombrie 2024, pronunţată de Judecătoria Bârlad, Sentinţa penală nr. 843 din 8 octombrie 2024, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei, Sentinţa penală nr. 2.988 din 8 octombrie 2024, pronunţată de Judecătoria Timişoara), precum şi doctrina dreptului viu, care modelează conţinutul normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, precum şi faptul că instanţa de control constituţional este unica autoritate jurisdicţională ce are competenţa de a realiza o interpretare evolutivă a acesteia (ad similis, Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 19), având, totodată, în vedere pasivitatea legiuitorului care, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 453 din 24 iunie 2020, nu a intervenit legislativ conform considerentelor mai sus menţionate ale acestei decizii, problemă care a transgresat la o omisiune de natură constituţională, Curtea constată că se impune ca, prin decizia pe care o va pronunţa în prezenta cauză, să îşi reconsidere soluţia pronunţată prin Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016 şi prin Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017, precitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 26 mai 2022, şi Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022). În acest sens, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Curtea Constituţională a statuat că dreptul este viu, motiv pentru care se impune ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Prin aceleaşi decizii s-a menţionat că evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite instanţei de contencios constituţional să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 31).
    24. În ceea ce priveşte recursul în casaţie, reglementat la art. 433-451 din Codul de procedură penală, acesta constituie o cale extraordinară de atac, ce îşi are originile în dreptul francez, fiind reglementată pentru prima dată în România odată cu înfiinţarea, prin Legea din 12 ianuarie 1861 (publicată în Monitorul Oficial al Moldovei nr. 88 din 23 ianuarie 1861 şi în Monitorul Oficial al Ţării Româneşti nr. 18 din 24 ianuarie 1861), a Curţii de Casaţie. Recursul în casaţie este, în prezent, o cale extraordinară de atac „preponderent de anulare şi parţial devolutivă“, ce are ca scop îndreptarea erorilor, de regulă, din cuprinsul hotărârilor definitive pronunţate de instanţele de apel. Astfel, prin promovarea recursului în casaţie se urmăreşte anularea sau casarea hotărârii judecătoreşti definitive atacate. Acesta constituie, totodată, o cale de atac de drept, întrucât presupune un control parţial al hotărârii judecătoreşti atacate, devoluţia cauzei în care este invocat fiind doar în drept, aspect care, de altfel, deosebeşte recursul în casaţie de apel, care este o cale ordinară de atac, devolutivă atât în fapt, cât şi în drept. De asemenea, recursul în casaţie este o cale de atac exclusivă, fiind adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei în fond, ci o verificare a hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi care sunt prezentate la instanţa de recurs în casaţie (Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, Universul Juridic, Bucureşti, 2024, p. 638-641). În ceea ce priveşte utilitatea recursului în casaţie, doctrina indică faptul că această cale extraordinară de atac este necesară şi indispensabilă, întrucât poate conduce la casarea/anularea hotărârilor judecătoreşti definitive viciate de nulităţi, motiv pentru care acesta nu poate lipsi din ansamblul procedurii penale, constituind „o necesitate organică a oricărui sistem procesual penal“ (Gh. Mateuţ, op. cit., p. 638-641).
    25. Aspecte similare referitoare la recursul în casaţie au fost reţinute şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16 şi 17, prin care Curtea a reţinut că în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. S-a reţinut, de asemenea, că în noua reglementare, însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. S-a arătat că noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rejudecarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile.
    26. Astfel, prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. S-a arătat, totodată, că motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile.
    27. În ceea ce priveşte persoanele care pot formula recurs în casaţie, potrivit art. 436 alin. (1) lit. a) - c) din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
    28. Referitor la soluţia de încetare a procesului penal, aceasta este pronunţată de instanţa competentă să soluţioneze fondul cauzei, în primă instanţă sau în apel, conform art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, atunci când se constată unul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din Codul de procedură penală, respectiv atunci când: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. e)]; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică [art. 16 alin. (1) lit. f)]; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii [art. 16 alin. (1) lit. g)]; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. h)]; există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i)]; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii [art. 16 alin. (1) lit. j)].
    29. În aceste cazuri, instanţa admite faptul că inculpatul ar fi putut comite infracţiunea/infracţiunile reţinută/reţinute în sarcina sa, însă este împiedicată să soluţioneze fondul cauzei, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021, paragraful 52). În consecinţă, „răspunderea penală a inculpatului este înlăturată sau înlocuită, ori nu este îndeplinită o condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, ceea ce face ca acţiunea penală să rămână fără obiect“ (Gh. Mateuţ, op. cit., p. 430).
    30. În acest context, dispoziţiile legale criticate prevăd, astfel cum s-a arătat prin Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020, drept caz de recurs în casaţie doar ipoteza în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, fără ca acelaşi articol să prevadă şi cazul greşitei nedispuneri a încetării procesului penal.
    31. Aşadar, în ipoteza în care se apreciază că prin hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost soluţionată cauza penală printr-o soluţie de încetare a procesului penal instanţa competentă a apreciat în mod greşit cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, titularii dreptului de a declara recurs în casaţie, conform prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, pot promova această cale de atac în temeiul textului criticat.
    32. Dintre participanţii la procesul penal enumeraţi în cuprinsul dispoziţiilor legale anterior menţionate, cei care pot avea însă un interes procesual în promovarea acestei căi extraordinare de atac sunt doar procurorul şi partea civilă, în condiţiile prevăzute la art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.
    33. În ceea ce priveşte inculpatul, acesta poate fi interesat să promoveze cerere de recurs în casaţie în cazul în care, prin hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost soluţionată cauza penală, în mod greşit nu s-a dispus, în ceea ce îl priveşte, încetarea procesului penal, ci o soluţie de condamnare, deşi în cauză există cert un motiv de încetare a procesului penal.
    34. Această din urmă ipoteză nu este prevăzută însă de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, promovarea unui astfel de interes procesual legitim nefiind posibilă nici conform dispoziţiilor art. 426 din Codul de procedură penală, astfel cum Curtea a arătat mai sus.
    35. Aşadar, în ipoteza soluţionării cauzei penale printr-o soluţie de încetare a procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, pentru oricare dintre cauzele prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală, inculpatul nu dispune de mijlocul procesual penal reglementat prin textul criticat în favoarea procurorului şi a părţii civile, respectiv cel al invocării greşitei aprecieri a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal. În aceste condiţii, în ipoteza analizată, inculpatul este lipsit de orice mijloc procesual de apărare, în antiteză cu dreptul pe care legiuitorul l-a prevăzut în favoarea procurorului.
    36. Aşa fiind, Curtea Constituţională este chemată să analizeze dacă diferenţa de regim juridic anterior arătată este una justificată de considerente obiective şi rezonabile sau dacă, dimpotrivă, aceasta creează discriminare între inculpat, pe de o parte, şi procuror şi partea civilă, pe de altă parte, discriminare care în sfera dreptului procesual penal constituie, totodată, o încălcare a principiului egalităţii armelor, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    37. În acest sens, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, precitată, paragrafele 21 şi 22, Curtea, admiţând excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, a statuat că, sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). De asemenea, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Curtea a reţinut, astfel, că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată).
    38. De asemenea, prin Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragrafele 28 şi 29, şi Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 mai 2022, paragrafele 25 şi 26, instanţa de contencios constituţional, pronunţând soluţii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, a statuat că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23).
    39. Totodată, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).
    40. De asemenea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 41-49, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, reţinând că legiuitorul a plasat părţile procesului penal într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror, aspect ce contravine dreptului la un proces echitabil.
    41. Cu privire la acelaşi principiu al egalităţii armelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta reprezintă unul dintre elementele inerente conceptului de proces echitabil şi că presupune ca fiecărei părţi să i se dea posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă faţă de adversarul său (a se vedea hotărârile din 18 martie 1997, 16 noiembrie 2006 şi 17 iulie 2007, pronunţate în cauzele Foucher împotriva Franţei, paragraful 34, Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95, şi Bobek împotriva Poloniei, paragraful 56). Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a arătat că egalitatea armelor semnifică existenţa unui just echilibru între părţi, acest principiu fiind incident atât în materie civilă, cât şi în materie penală. De asemenea, instanţa de la Strasbourg a reţinut că lipsa enunţării anumitor norme de procedură penală în legislaţie poate aduce atingere egalităţii armelor, deoarece acestea sunt menite să protejeze acuzatul împotriva oricărui abuz de autoritate (a se vedea Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coμme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 102).
    42. Raportând considerentele de principiu reţinute în jurisprudenţa anterior invocată la prezenta cauză, Curtea constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală creează un regim juridic diferit al procurorului şi, respectiv, al inculpatului, sub aspectul posibilităţii acestora de a invoca pe calea recursului în casaţie o greşită apreciere de către instanţa competentă a incidenţei/neincidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, ceea ce conduce la un dezechilibru între mijloacele procesuale puse la dispoziţia celor doi participanţi la procesul penal anterior menţionaţi, prin asigurarea doar în favoarea procurorului a dreptului prevăzut prin textul criticat. Astfel, dispoziţiile legale criticate reglementează în privinţa inculpatului o situaţie procesuală net dezavantajoasă faţă de cea a procurorului, diferenţă care nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil. Mai mult, astfel cum Curtea a arătat mai sus, în ipoteza analizată, inculpatul este lipsit de orice alt mijloc procesual de apărare a drepturilor şi intereselor sale procesuale.
    43. Curtea observă că legislaţia procesual penală referitoare la recurs, chiar dacă a cunoscut în timp variaţii sub aspectul naturii căii de atac, a fost constantă în ceea ce priveşte evaluarea în această cale de atac a conformităţii hotărârilor judecătoreşti cu regulile de drept aplicabile. Astfel, Curtea reţine că în cuprinsul Codului de procedură penală din 1968 recursul ca şi cale ordinară de atac era reglementat la art. 385^1-392, două dintre cazurile în care putea fi formulată cerere de recurs, prevăzute la art. 385^9 alin. 1 pct. 16 şi 17^1 din acelaşi cod, fiind cele în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal şi, respectiv, cel în care hotărârea atacată era contrară legii sau cel în care prin această hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii. Aceste cazuri de recurs puteau fi invocate, conform art. 385^2 din Codul de procedură penală din 1968, de către toţi participanţii la procesul penal titulari ai dreptului de a promova apel, printre aceştia numărându-se şi procurorul şi inculpatul. Astfel, chiar dacă dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu prevedeau în mod expres, printre cazurile de recurs, ipoteza nedispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, aceasta putea fi invocată drept temei de recurs conform art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 anterior menţionat. În acest fel, persoana condamnată putea supune controlului unei instanţe judecătoreşti superioare celei care a pronunţat hotărârea definitivă soluţia de condamnare pronunţată în privinţa sa ca urmare a unei greşite aprecieri a incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal favorabilă acestuia.
    44. Prin Codul de procedură penală în vigoare, recursul a fost transformat într-o cale extraordinară de atac, îmbrăcând forma recursului în casaţie, însă printre cazurile în care acesta poate fi invocat nu se mai regăseşte şi cel în care hotărârea atacată este contrară legii sau în care prin hotărârea atacată s-a făcut o greşită aplicare a legii. Totodată, Codul de procedură penală în vigoare nu prevede niciun alt caz în care să poată fi încadrată, drept temei al recursului în casaţie, ipoteza în care, prin hotărârea judecătorească definitivă atacată, în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal.
    45. Mai mult, Codul de procedură civilă în vigoare reglementează recursul, la art. 483-502, drept cale extraordinară de atac, prevăzând la art. 488 alin. (1) pct. 8 drept motiv de casare a hotărârilor civile definitive cazul în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În acest fel, persoana în privinţa căreia a fost pronunţată o hotărâre civilă definitivă în condiţiile anterior menţionate poate invoca încălcarea sau aplicarea greşită a legii cu prilejul soluţionării respectivei cauze civile.
    46. Prin urmare, doar potrivit legislaţiei procesual penale în vigoare persoana condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu dispune de temeiul legal necesar pentru a promova o cale de atac (respectiv cea a recursului în casaţie), în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare pronunţată în privinţa sa în mod greşit nu a fost dispusă soluţia încetării procesului penal. Consecinţa acestei configuraţii legislative este cea a menţinerii unei soluţii de condamnare nelegală. Or, condamnarea unei persoane la o pedeapsă penală, privativă sau neprivativă de libertate, are însemnate repercusiuni asupra existenţei acesteia, restrângând-i exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru perioade de timp considerabile, respectiv până la momentul reabilitării.
    47. Distinct de aspectele anterior menţionate, Curtea subliniază, totodată, importanţa căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, care are drept scop îndreptarea erorilor de drept comise de instanţe în soluţionarea definitivă a cauzelor penale. În acest sens, doctrina de drept procesual penal atrage atenţia asupra caracterului necesar şi indispensabil al recursului în casaţie, arătând că acesta „reprezintă o garanţie necontestată pentru o bună împărţire a justiţiei. Astfel, în sistemul actual cu două grade de jurisdicţie, după primul grad şi după gradul de apel nu poate urma decât recursul în casaţie“ (Gh. Mateuţ, op. cit., p. 639).
    48. Aşa fiind, finalitatea acestei căi extraordinare de atac poate fi atinsă doar prin asigurarea sa, în mod echitabil, tuturor participanţilor la procesul penal care au interese legitime în a o promova, respectiv atât procurorului şi părţii civile, cât şi inculpatului. Doar în acest fel dreptul fundamental prevăzut la art. 129 din Constituţie, referitor la folosirea căilor de atac, poate fi exercitat cu respectarea principiului egalităţii armelor, principiu constituţional şi convenţional ce constituie un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
    49. Pentru toate aceste motive, Curtea reţine că soluţia legislativă prevăzută la art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală încalcă principiul egalităţii armelor, fiind, aşadar, contrară prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 din Convenţie, în măsura în care nu permite inculpatului să formuleze recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă în ceea ce îl priveşte încetarea procesului penal.
    50. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Platon Stelu în Dosarul nr. 1.009/96/2016/a8 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 februarie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 50 din 18 februarie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 50 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 50 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală