Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIA nr. 50 din 13 ianuarie 2022 referitoare la pronunţarea asupra recursului declarat împotriva Sentinţei nr. 540 din 8 septembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, privind cererea de intervenţie accesorie
Dosar nr. 3.384/86/2021 Preşedinte - Gabriel Florariu Judecător - Diana Grigorean Judecător - Ioana Loredana Posteucă Grefier - Liliana Huţuleac Pe rol, pronunţarea asupra recursului declarat de pârâta Universitatea „Ştefan cel Mare“ Suceava, cu sediul în municipiul Suceava, Str. Universităţii nr. 13, împotriva Sentinţei nr. 540 din 8 septembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, intimat fiind reclamantul Căluş Florin, cu domiciliul ales în municipiul xxx, str. xxx nr. 3, şi Nuţ Gabriela Ştefania şi Asociaţia Daria Constanţa, ambii cu domiciliul în municipiul xxx - cu cerere de intervenţie accesorie. Dezbaterile asupra recursului au avut loc în şedinţa publică din 12 ianuarie 2022, susţinerile reprezentantei pârâtei-recurente fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, şi când, din lipsă de timp pentru deliberare, pronunţarea s-a amânat pentru astăzi. După deliberare, CURTEA, asupra recursului de faţă, constată: Prin Cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 13 august 2021 şi înregistrată cu nr. 3.384/86/2021, reclamantul Căluş Florin, în contradictoriu cu pârâta Universitatea „Ştefan cel Mare“ Suceava, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele: 1. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 451 din Codul de procedură civilă; 2. despăgubiri în cuantum de 20.000 de lei, pentru lezarea drepturilor prevăzute de CEDO, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 544/2004; 3. anularea art. 2 lit. a) şi b) din Hotărârea Senatului Universităţii „Ştefan cel Mare“ Suceava nr. 29/22.04.2021; 4. suspendarea Hotărârii senatului nr. 29/22.04.2021, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, până la soluţionarea cauzei; 5. în baza art. 201 alin. (4) din Codul de procedură civilă, solicită fixarea unor termene procedurale foarte scurte de maximum 48 de ore, precum şi judecarea de urgenţă; 6. în baza art. 159 din Codul de procedură civilă, solicită scurtarea la termen la 48 de ore a termenului de citaţie a pârâtului şi înmânarea acesteia prin agent procedural; 7. a solicitat instanţei să se pronunţe în maximum 48 de ore de la finalizarea dezbaterilor.
Prin întâmpinare, pârâta Universitatea „Ştefan cel Mare“ Suceava, în ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a executării actului administrativ, învederează instanţei că cererea de suspendare este inadmisibilă deoarece reclamantul nu a sesizat senatul universităţii, ca emitent al actului, în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării actului. Prin adresa de completare din data de 9 august 2021, pentru prima oară reclamantul a adus în discuţie solicitarea de anulare a art. 2 din Hotărârea senatului nr. 29/20.04.2021. Pe cale de consecinţă, pentru toate considerentele expuse, a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, pentru excepţiile invocate şi a solicitării de suspendare a aplicării Hotărârii Senatului Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava, pentru motivele expuse. Prin Sentinţa nr. 540 din 8 septembrie 2021, Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate prin întâmpinare ca nefondate; a admis acţiunea având ca obiect „anulare act administrativ“, formulată de reclamantul Căluş Florin, în contradictoriu cu pârâta Universitatea „Ştefan cel Mare“; a anulat art. 2 lit. a) şi b) din Hotărârea nr. 29 din 22 aprilie 2021 adoptată de Senatul Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava; a respins cererea în despăgubiri ca neîntemeiată; a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul Căluş Florin, în contradictoriu cu pârâta Universitatea „Ştefan cel Mare; a suspendat, în ce îl priveşte pe reclamant, executarea dispoziţiilor art. 2 lit. a) şi b) din Hotărârea nr. 29 din 22 aprilie 2021 adoptată de Senatul Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava, până la soluţionarea definitivă a cauzei; onorariul avocatului din oficiu Barabaş Liliana în cuantum de 940 lei, conform Delegaţiei pentru asistenţă obligatorie nr. 1.942/2021, s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei; a obligat pârâta să plătească statului suma de 1.010 lei cu titlul de cheltuieli judiciare, din care 70 lei taxe de procedură şi 940 lei onorariu avocat. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Universitatea „Ştefan cel Mare“ Suceava. În motivare, pârâta-recurentă a arătat că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, pe care le-a inserat. Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, pe care l-a inserat: - „nu cuprinde motivele“ - a arătat că este reţinută ca justificare a respingerii excepţiei tardivităţii susţinerea reclamantului că nu a existat internet în cămin, fără ca acesta să fi adus vreo probă în acest sens; instanţa a adus argumente nedovedite, neprobate în niciun fel, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, argumente precum cel că, „deşi vaccinarea poate contribui la creşterea imunităţii persoanelor vaccinate, nu reprezintă o garanţie, şi nici testul RT-PCR de altfel, că persoanele respective nu sunt purtătoare ale virusului SARSCoV-2“; nu există motivarea pentru care pe fondul cauzei a înţeles să respingă argumentele recurentei că nu a existat o încălcare a prevederilor articolelor 16, 26 şi art. 34 din Constituţia României; – cuprinde motive contradictorii - a arătat că aprecierea instanţei că plângerea prealabilă nu ar fi obligatorie întrucât senatul universităţii ar fi derogat prin regulamentul său de la lege vine în contradicţie cu afirmaţia ulterioară, „or, actul administrativ de aplicare a legii nu poate deroga, nu se poate substitui şi nici adăuga la lege“ (evident, a doua afirmaţie este cea reală), interpretând în continuare limitative atribuţiile senatului universităţii şi ajungând la concluzia că Senatul USV nu ar avea dreptul să stabilească modul de acces în căminele care fac parte din patrimoniul universităţii; – motive străine de natura cauzei - a arătat că instanţa a motivat respingerea excepţiei prematurităţii: „faptul că solicitarea nu a fost intitulată formal plângere, nu poate conduce la concluzia că procedura prealabilă nu a fost declanşată“ în condiţiile în care nici nu s-a susţinut aceasta; – instanţa a adus argumente care ar putea contrazice o eventuală impunere a vaccinării, or, în cauză este vorba despre oferirea unor alternative, totuşi instanţa a motivat „În România vaccinarea nu este obligatorie, nefiind adoptată o lege în acest sens, iar pe de altă parte, deşi vaccinarea poate contribui la creşterea imunităţii persoanelor vaccinate, nu reprezintă o garanţie, şi nici testul RT-PCR de altfel, că persoanele respective nu sunt purtătoare ale virusului SARS-CoV-2.“; – deşi reclamantul îşi întemeiază acţiunea pe aşa-zisele motive de discriminare, invocând nerespectarea „dreptului său la cazare“ şi prevederi constituţionale pretins a fi fost încălcate, instanţa a motivat decizia sa cu argumente străine de obiectul cauzei, referitoare la forţa probantă a testului RT-PCR, la capacitatea vaccinului de a creşte imunitatea, total irelevante pentru cauză.
Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, pe care l-a inserat (norme de drept material greşit aplicate fiind: prevederile articolului 7 din OUG nr. 141/2020, art. 11 din HG nr. 432/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 13 aprilie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 2 din Ordinul comun emis de Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii nr. 3.235/93 din 4 februarie 2021, prevederile art. 7 şi 11 din Legea nr. 554/2004, art. 76 alin. (2) din Regulamentul Senatului USV, prevederile art. 2 din Hotărârea senatului universităţii nr. 29/22 aprilie 2021.) Recurentul a arătat că la data de 22 aprilie 2021 a fost aprobată în Senatul Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava Hotărârea nr. 29, prin care se indică faptul că la cazarea în căminele universităţii pentru anul universitar 2021-2022 (anul universitar începe la data de 1 octombrie 2021), studenţii vor prezenta alternativ unul din 3 documente: fie dovada vaccinării, fie dovada unui test RT PCR pentru COVID-19 negativ efectuat cu cel mult 3 zile înainte de data cazării, fie adeverinţa de la medicul de familie eliberată cu cel mult 6 luni înaintea cazării, din care să rezulte că au trecut prin boală. În conformitate cu prevederile Regulamentului senatului universităţii, această hotărâre a fost adusă la cunoştinţa comunităţii universitare la data de 26 aprilie 2021, astfel cum reiese din dovada depusă la dosarul cauzei. La data de 5 august 2021 a fost primită la universitate Notificarea nr. 16.573/5.08.2021, depusă la dosarul instanţei de fond, prin care i-a adus la cunoştinţă o serie de aserţiuni privind faptul că la nivel naţional vaccinarea nu este obligatorie, dar prin care nu se solicita anularea hotărârii. Ulterior, la data de 9 august 2021, reclamantul a depus un înscris prin care arată că revine cu completări asupra Notificării nr. 16.573/5.08.2021: „în concluzie doresc anularea art. 1 şi 2 din Hotărârea senatului nr. 29/20.04.2021, deoarece contravine legilor şi convenţiilor europene. Completările au fost înregistrate la USV cu nr. 16.678 din 9.08.2021. În această completare este inserată şi o solicitare expres întemeiată pe prevederile Legii nr. 544/2001 privind informaţiile de interes public, solicitare care a fost disjunsă de restul cererii având un obiect total diferit şi un termen legal diferit de răspuns, de 10 zile, motiv pentru care a răspuns separat doar la această cerere, astfel cum a indicat şi la instanţa de fond. La data de 16 august 2021 este comunicată USV acţiunea reclamantului prin care solicită anularea articolului 2 literele a şi b din Hotărârea senatului nr. 29/22.04.2021. Instanţa a admis acţiunea în anulare a articolului 2 literele a şi b, ajungând la această soluţie prin interpretarea greşită a normelor de drept enumerate mai sus, iar motivarea deciziei a fost realizată printr-o serie de motive contradictorii, străine cauzei sau chiar fără niciun fel de argumente legale. Astfel, se poate observa că instanţa a interpretat eronat chiar normele cuprinse în Hotărârea senatului universităţii nr. 29 din 22 aprilie 2021, deoarece a considerat o restrângere a drepturilor studenţilor faptul că li se cere ca „la cazare“ să prezinte unul din documentele respective. Instanţa arată astfel despre măsuri restrictive ce ar fi impuse, or niciun drept nu este restricţionat prin solicitarea alternativă a 3 documente. Astfel, faptul că se solicită „la cazare“ este diferit de a i se fi solicitat pentru a obţine dreptul de cazare. În fapt, articolul înseamnă că studentul care a obţinut drept de cazare în căminele universităţii, fiind inclus pe listele de cazare, atunci când se prezintă efectiv să se cazeze va prezenta unul din aceste documente, cel care se potriveşte situaţiei sale: fie un test negativ, fie dovada vaccinului, dacă este vaccinat, fie adeverinţa că a fost bolnav, dacă se află în această situaţie. În cazul în care nu le poate prezenta pe cele 2 de la literele b sau c şi îşi face un test care iese pozitiv nu înseamnă că pierde dreptul de a se caza în cămin, ci doar că se va prezenta din nou să se cazeze după ce este vindecat. Referitor la respingerea excepţiilor pe care le-a invocat la instanţa de fond, recurenta a arătat că interpretarea normelor interne ale universităţii, aprobate de senatul universităţii, coroborată cu interpretarea articolului 7 din Legea contenciosului administrativ, este eronată. Nu se poate deroga prin norme interne de la prevederile Legii contenciosului administrativ; nicio prevedere din Legea contenciosului sau din normele de tehnică legislativă nu susţine această interpretare. Pe de altă parte, interpretarea că prin folosirea termenului definitiv ar însemna că măcar intenţia senatului a fost să nu se poată ataca în niciun fel hotărârea sa ar putea să însemne că nici instanţa nu o poate anula. Utilizarea termenului definitiv se face în mod uzual pentru a contura caracterul definitiv al hotărârilor instanţei, or, în acest context, dacă instanţa interpretează că Regulamentul senatului a derogat de la Legea contenciosului, nu se justifică de ce consideră că a derogat doar de la obligativitatea cererii prealabile, şi nu şi de la posibilitatea de a ataca în instanţă prevederile actului administrativ emis de senatul universităţii. Este, evident, o greşită interpretare a dispoziţiilor legale din Legea contenciosului administrativ, precum şi o total eronată interpretare a normelor interne ale universităţii. Totodată, aceste argumente sunt contradictorii atât în contextul menţionat, cât şi prin faptul că ulterior, în aceeaşi hotărâre, după ce senatului universităţii i-a fost „conferit“ de instanţă „dreptul“ de a deroga de la normele legii contenciosului, se subliniază că nu ar avea dreptul să instituie reglementări pentru trierea epidemiologică la cazarea în căminele universităţii, în condiţiile în care senatul universităţii, conform Legii educaţiei naţionale, este cel care aprobă organizarea şi funcţionarea universităţii. Aşadar, pe de o parte, instanţa susţine că prin Regulamentul senatului s-a derogat de la Legea contenciosului şi, în aceeaşi hotărâre: Măsurile dispuse de către senatul universităţii prin hotărârea contestată nu reprezintă o transpunere a normelor legale, ci se substituie acestora, or actul administrativ de aplicare a legii nu poate deroga, nu se poate substitui şi nici adăuga la lege. Pe cale de consecinţă, interpretarea instanţei că, dacă în Regulamentul Senatului USV se specifică despre hotărârile senatului că ar fi definitive şi obligatorii pentru comunitatea universitară, aceasta ar însemna că cererea prealabilă nu este obligatorie este profund eronată şi în profundă contradicţie nu numai cu prevederile legale, ci şi cu argumentele ulterioare ale instanţei. Aşadar, pe această motivare în mod greşit se bazează respingerea excepţiei. Instanţa a reţinut ulterior că: „De altfel, şi în ipoteza în care s-ar aprecia a fi aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, tribunalul reţine că termenul de formulare a plângerii prealabile curge de la comunicarea hotărârii în discuţie, respectiv de la momentul la care reclamantul a luat cunoştinţă efectiv de conţinutul acestui act, or, faţă de modalitatea de comunicare prin publicare, este greu de stabilit data la care acesta a cunoscut efectiv actul, reclamantul motivând că în cămin internetul a fost întrerupt“. În această argumentare instanţa a indicat greşita înţelegere atât a normei din Regulamentul USV care instituie: hotărârile vor fi aduse la cunoştinţă prin publicarea acestora pe site-ul USV, cât şi a prevederilor art. 7 din Legea contenciosului administrativ. Astfel, Regulamentul prevede că modalitatea prin care sunt transmise comunităţii universitare reglementările emise de senat este prin publicare pe site. Pe cale de consecinţă, dovedind care a fost data comunicării, aceasta este cea de la care încep să curgă termenele. Or, în mod cu totul inexplicabil, instanţa a ignorat acest sens al articolului din regulament şi, fără să motiveze în vreun fel, a decis că este greu de stabilit care este data la care reclamantul a cunoscut prevederile hotărârii. Mai mult, instanţa a luat în considerare, fără să fie adusă vreo probă, susţinerea că în cămin nu ar fi fost internet, acesta constituind motivul pentru care reclamantul a luat cunoştinţă mai târziu de prevederile hotărârii. A arătat că interpretarea instanţei că nu este certă data luării la cunoştinţă de către reclamant a hotărârii, în pofida faptului că în Regulamentul senatului se precizează că aducerea la cunoştinţă se face prin publicarea pe site, este o interpretare eronată. Pe de altă parte, decizia de a admite susţinerea că „nu a avut internet“ în lipsă de probe şi a-şi întemeia motivarea pe această susţinere neprobată echivalează cu nemotivarea acestui argument adus de instanţă. În mod vădit nu constituie motiv temeinic un argument neprobat, aşadar interpretarea instanţei este eronată şi nu poate sta la baza respingerii excepţiei. Pârâta a comunicat reclamantului răspunsul nr. 16.907/16.08.2021 în baza Legii nr. 544/2001, fără a face nicio menţiune cu privire la solicitarea de revocare. Faptul că solicitarea nu a fost intitulată formal plângere nu poate conduce la concluzia că procedura prealabilă nu a fost declanşată. De altfel, pârâta putea solicita informaţii suplimentare pentru a putea califica cererea formulată. Această constatare a instanţei indică o lipsă de înţelegere a prevederilor Legii nr. 544/2001 privind informaţiile de interes public. Din moment ce a fost transmisă o cerere expres întemeiată pe prevederile Legii nr. 544/2001 privind informaţiile de interes public, devin incidente exclusiv pentru acea solicitare procedurile specificate în această lege. Aşadar, reclamantului i s-a transmis un răspuns în baza Legii informaţiilor de interes public, numai la solicitarea bazată pe această lege, astfel cum reiese şi din documentele depuse de dumnealui la dosar. Instanţa a făcut o confuzie între răspunsul la cererea bazată pe Legea informaţiilor de interes public cu răspunsul din cadrul procedurii prealabile prevăzute de Legea contenciosului administrativ. „De asemenea, este excesiv a imputa reclamantului că nu a aşteptat împlinirea termenului de 30 de zile calculat de la data înregistrării notificării la pârâtă, pentru a introduce acţiunea în anulare, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, pârâta a comunicat un răspuns cererii sale“. Deosebit de acestea, se remarcă faptul că motivarea este contradictorie în acest punct. Astfel aduce argumente că reclamantul a formulat o plângere prealabilă, or, recurenta nu a contestat acest fapt. În descrierea situaţiei de fapt a indicat că ulterior documentului numit Notificare au fost aduse completări care au clarificat că este vorba despre o plângere prealabilă. Faţă de acest aspect a arătat că cererea prealabilă a fost introdusă tardiv faţă de data aducerii la cunoştinţă a actului atacat, în timp ce acţiunea în instanţă a fost introdusă prea devreme, prematur, înainte de a afla dacă senatul este de acord cu plângerea. Instanţa a reţinut că „ nu se poate concluziona că plângerea prealabilă nu a fost declanşată“. Motivele sunt contradictorii în condiţiile în care recurenta nu a contestat că ar fi introdus o plângere prealabilă. A invocat şi inserat art. 11 din Legea nr. 554/2004 şi a arătat că acţiunea de anulare, fiind comunicată universităţii de instanţă la 7 zile după data precizărilor aduse notificării (şi la 11 zile de la data notificării), nu respectă acest articol. Instanţa a interpretat eronat că răspunsul la cererea de informaţii de interes public, datat 16 august, ar fi răspunsul la cererea prealabilă, aducând o greşită interpretare a celor două legi sus-menţionate. De observat că la data la care i s-a răspuns cererii de informaţii de interes public (16 august) deja era introdusă acţiunea (comunicată recurentei pe 16 august), ceea ce înseamnă că, chiar şi faţă de aceasta, acţiunea este introdusă prea devreme, astfel încât trebuia respinsă ca inadmisibilă datorită prematurităţii. Argumentele ulterioare ale instanţei, în cadrul cărora justifică interesul prezentat de reclamant pentru introducerea acţiunii prin faptul că a fost lăsat să stea permanent în cămin, deci că a avut continuitate la cazare, sunt vădit contradictorii şi, de asemenea, instanţa nu a motivat respingerea argumentelor recurentei aduse în interpretarea art. 33 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, dacă activitatea judiciară nu îi poate procura părţii un interes practic, cererea sa va fi respinsă pentru lipsa acestei cerinţe. Or, în mod contradictoriu, deşi reclamantul recunoaşte că stă în cămin în mod continuu, se consideră că el are un interes practic. Interesul trebuie să fie născut, în opinia Codului de procedură civilă, or această condiţie nu poate fi considerată îndeplinită din moment ce la data introducerii acţiunii reclamantul nu se află în situaţia în care să se fi definitivat listele de cazare ale anului universitar 2021-2022 (deoarece acestea se stabilesc în luna septembrie), iar hotărârea atacată nici nu este de actualitate, intrând în vigoare pentru anul universitar 2021-2022. Această chestiune în mod vădit instanţa a interpretat-o eronat. Pe cale de consecinţă, acţiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă pentru motivele arătate de recurentă la instanţa de fond. Referitor la fondul cauzei, motivările instanţei sunt în mod clar bazate pe interpretarea eronată a legislaţiei menţionate; unele dintre ele sunt străine de fondul cauzei şi concluziile sunt de multe ori nemotivate, în lipsa unor argumente probate. A arătat că instanţa a interpretat eronat dispoziţiile din articolul 7 din OUG nr. 114/2020 şi pe cele ale normelor legale invocate de recurentă pentru a argumenta dreptul Senatului USV de a reglementa modul de organizare şi funcţionare în cadrul campusului universităţii în vederea asigurării dreptului la educaţie al studenţilor (art. 213 din Legea educaţiei naţionale, art. 51 din Carta universităţii). Conform OUG nr. 114/2020 - art. 7, coroborat cu prevederile din Legea educaţiei naţionale, senatul universităţii are o serie de responsabilităţi privind organizarea activităţii didactice. Or, în interpretarea instanţei, observă că aceasta rupe actul didactic de asigurarea condiţiilor pentru participarea la acest act didactic. Faptul că pentru asigurarea accesului la activitatea educaţională este necesar să fie gestionate de universitate căminele universităţii pare să scape înţelegerii instanţei. Căminele sunt gestionate în vederea asigurării accesului la actul educaţional, nu pot fi gestionate separat de acesta. Mai ales în context pandemic, senatul a trebuit să se asigure că, în vederea exercitării dreptului la educaţie, studenţii din afara oraşului vor putea beneficia de cazare. Instanţa pare să nu înţeleagă că „reluarea activităţilor didactice care presupun prezenţa fizică a studenţilor“ implică, evident, reîntoarcerea în campusul universităţii a studenţilor şi, implicit, reluarea procedurilor de cazare. Aceste responsabilităţi ale senatului universităţii nu pot fi, în niciun caz, separate. Aşadar, interpretarea restrictivă a instanţei că senatul universităţii ar avea dreptul să organizeze exclusiv activităţile didactice, rezumându-se numai la cursuri/seminare/laboratoare, este o interpretare greşită, ce dovedeşte neînţelegerea legislaţiei. Mai mult decât atât, instanţa a interpretat astfel că OUG nr. 114/2021 restricţionează drepturile pe care Legea educaţiei naţionale le dă senatului universităţii [art. 213 alin. (2) lit. h)] din care reiese că senatul aprobă metodologiile şi regulamentele privind organizarea şi funcţionarea universităţii, or, nu acesta este sensul OUG nr. 114/2021. A arătat că susţinerile instanţei sunt şi contradictorii, având în vedere că recunoaşte că articolul din OUG nr. 114 se referă la obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea dreptului la învăţătură şi a dreptului la sănătate, dar consideră că acestea nu privesc faptul că studenţii tocmai în cămine, unde locuiesc în spaţii comune, riscă să se îmbolnăvească. Instanţa a argumentat printr-o interpretare limitativă dreptul senatului de a lua măsuri în baza autonomiei universitare, cu respectarea prevederilor legale, şi afirmă că „măsurile dispuse de către senatul universităţii prin hotărârea contestată nu reprezintă o transpunere a normelor legale, ci se substituie acestora, or actul administrativ de aplicare a legii nu poate deroga, nu se poate substitui şi nici adăuga la lege“. Or, astfel cum a indicat, şi prin această argumentare este evidentă lipsa de înţelegere a normelor din însăşi hotărârea atacată, dar şi eronata interpretare a normelor Legii educaţiei naţionale şi a OUG nr. 114/2021 care instituie responsabilitatea senatului universităţii pentru organizarea şi desfăşurarea actului didactic, a întregii universităţi şi, chiar cum instanţa a precizat, de a lua măsuri generale de prevenire a îmbolnăvirilor cu SARS-CoV-2 în unităţile şi instituţiile de învăţământ, în scopul asigurării dreptului la învăţătură şi a dreptului la sănătate, pentru beneficiarii primari ai dreptului la învăţătură, studenţi şi personalul din sistemul naţional de învăţământ. Este o motivare contradictorie, în contextul în care se recunoaşte obligaţia de a lua aceste măsuri, şi totodată se neagă că acestea pot fi luate de senatul universităţii. Astfel, senatul, pentru a îndeplini un scop legitim, anume apărarea drepturilor la sănătate şi educaţie al studenţilor (astfel cum a indicat în documentele de la fond), a instituit ca măsură de protecţie ca, la cazare, cei care au dreptul să fie cazaţi să prezinte alternativ unul dintre documente. Nu a argumentat instanţa prin ce anume se adaugă la lege sau se substituie legiuitorului senatul. A arătat că vaccinarea este un act care are loc în condiţii legale, conform politicii de sănătate publică a statului, deci a solicita de la studenţii vaccinaţi dovada vaccinării nu încalcă nicio prevedere legală, având în vedere şi contextul şi scopul actual. Instanţa afirmă că vaccinarea nu este obligatorie. Acest argument este străin cauzei, drept care a precizat că, tocmai fiindcă vaccinarea nu este obligatorie, se solicită studenţilor alternativ dovezii vaccinului un test RT-PCR negativ. Cazarea se face în anul universitar 2020-2021, deci până la începerea anului universitar 2021-2022. Această precizare are relevanţă pentru a se vedea că în perioada în care se face cazarea este aplicabilă, astfel cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, Hotărârea senatului universităţii nr. 105/2020, în care se indică faptul că studenţilor le sunt decontate până la data de 1 octombrie 2021 (pe parcursul anului universitar în curs) un număr de 3 astfel de teste. A arătat că, în contextul în care a fost cazat o singură dată pe parcursul anului universitar, fiind în mod excepţional lăsat să locuiască şi în continuare în cămin, astfel cum a recunoscut şi în instanţă, a solicitat doar decontarea unui singur test RT-PCR, prin urmare, mai are dreptul la 2 astfel de decontări de teste, în această situaţie fiind cu atât mai greu de înţeles interesul său în promovarea acţiunii. De asemenea, este eronat să se considere că prin aceste solicitări la cazare studenţii ar fi constrânşi, în condiţiile în care nimic nu îi obligă să se cazeze doar în căminele universităţii. Aceasta este o interpretare neargumentată, în condiţiile în care ar putea să fie cazaţi în afara campusului universitar şi primesc pentru a suporta cheltuielile de cazare o subvenţie. Această măsură venită în sprijinul studenţilor este prevăzută de OUG nr. 73/2004 privind instituirea subvenţiilor individuale de sprijin pentru cazare pentru studenţii care locuiesc în alte spaţii decât căminele instituţiilor de învăţământ superior de stat. Instanţa nu a motivat în niciun fel de ce concluzionează că măsurile dispuse de către senatul universităţii prin hotărârea contestată nu reprezintă o transpunere a normelor legale, ci se substituie acestora, or actul administrativ de aplicare a legii nu poate deroga, nu se poate substitui şi nici adăuga la lege, în sensul în care nu indică modul în care senatul prin măsurile luate se substituie legii sau derogă de la aceasta sau adaugă la aceasta. Senatul doar instituie ce documente legale trebuie să prezinte studentul la cazare în context pandemic, neobligând studenţii la nicio conduită, doar urmărind scopul legitim pe care chiar instanţa îl recunoaşte: de a lua măsuri generale de prevenire a îmbolnăvirilor cu SARS-CoV-2 în unităţile şi instituţiile de învăţământ, în scopul asigurării dreptului la învăţătură şi a dreptului la sănătate, pentru beneficiarii primari ai dreptului la învăţătură, studenţi şi personalul din sistemul naţional de învăţământ. Este o simplă afirmaţie a instanţei de fond prin care încearcă să argumenteze, nu înţelege să o motiveze. Mai mult, instanţa a adus şi alte argumente vădit neprobate şi care sunt de competenţa specialiştilor epidemiologi: deşi vaccinarea poate contribui la creşterea imunităţii persoanelor vaccinate, nu reprezintă o garanţie, şi nici testul RT-PCR de altfel, că persoanele respective nu sunt purtătoare ale virusului SARS-CoV-2. Această concluzie a instanţei nu este argumentată, susţinută de vreo probă, de vreo referire a instanţei la studii medicale, la documente oficiale. Nici nu se precizează care este sensul acestei opinii, fiind un argument străin de natura pricinii. A arătat că instanţa nu a indicat pentru ce motive nu a luat în considerare argumentele recurentei privind gravitatea consecinţelor pe care le-ar avea neluarea măsurilor de prevenţie şi, în acest sens, a invocat HG nr. 826/2021, măsurile luate prin această hotărâre ar însemna practic că, periodic, câte 2 săptămâni, studenţii dintr-un întreg cămin să fie lipsiţi de posibilitatea de a merge la cursuri, laboratoare sau poate examene sau să fie nevoiţi să se mute temporar din căminul universităţii, ceea ce ar perturba grav activitatea acestora. Măsura de a se solicita la cazare documentele menţionate în mod alternativ diminuează mult posibilitatea să devină incident alineatul menţionat. Mai mult decât atât, instanţa a reţinut că la data la care s-a emis hotărârea senatului erau în vigoare prevederi identice, cele ale art. 1 I (3) ale HG nr. 432/08.04.2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 13 aprilie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, pe care le-a inserat. A arătat că instanţa de fond a interpretat eronat prevederile menţionate, astfel încât interpretarea sa vine în contradicţie cu sensul acestora şi al altor texte coroborate. În mod vădit instanţa a apreciat că Senatul, în aplicarea prevederilor care îi instituie responsabilităţi, ar fi trebuit doar să repete ceea ce deja instituise legiuitorul, această interpretare lipsind de sens posibilitatea oferită de legiuitor de a lua măsuri de protecţie. Instanţa nu a argumentat, aşa cum a arătat, de ce aceste măsuri nu ar fi legale, a concluzionat, dar nu a motivat opinia sa că senatul adaugă la lege, se substituie legiuitorului, derogă de la legislaţie. Având în vedere argumentele aduse anterior prin care a indicat că instanţa de fond a interpretat eronat prevederile art. 2 din Hotărârea Senatului USV nr. 29/22 aprilie 2021 ca pe nişte restricţii la accesul în cămin, Decizia Curţii Constituţionale nr. 457/3-30 este o motivare străină cauzei, întrucât senatul nu impune niciun fel de restricţii. A arătat că instanţa nu a motivat în ce mod sunt restricţionate drepturi, nu a adus motivări pentru respingerea argumentelor că nu au fost încălcate drepturile constituţionale enumerate de reclamant: art. 16, 26 şi art. 34 din Constituţia României şi nici de ce a respins apărările noastre vizând fondul referitoare la acestea. În contextul actual internaţional în care, astfel cum a devenit de notorietate prin difuzarea în presă, CEDO nu a acceptat cererea a 671 de pompieri francezi care solicitau să se suspende obligativitatea vaccinării prevăzută prin legea din 5 august 2021 referitoare la gestionarea crizei sanitare, iar la nivel naţional senatele altor universităţi transmit comunicate de presă referitoare la modalitatea de cazare în care regula este că sunt primiţi doar studenţii vaccinaţi, consideră că interpretarea eronată a articolului anulat de instanţa de fond lipseşte senatul universităţii în mod abuziv de posibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile privind responsabilitatea de a asigura dreptul la educaţie şi sănătate al comunităţii universitare. Pentru motivele arătate a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în privinţa capetelor de cerere referitoare la admiterea acţiunii având ca obiect anulare act administrativ şi anularea art. 2 lit. a) şi b) din Hotărârea Senatului Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava nr. 540/8.09.2021, precum şi a obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată şi reţinerea cauzei spre rejudecare în sensul respingerii cererii de anulare a art. 2 lit. a) şi b) din Hotărârea Senatului Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava nr. 29/22 aprilie 2021 şi a respingerii obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor solicitate. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, art. 1, 2, 7, 8, 11, 14, 20, art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare a Senatului Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava, prevederile Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID 19, art. 136 şi 213 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, art. 7 din OUG nr. 141/2020, art. 1 1 din HG nr. 432/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, art. 16, 26 şi 34 din Constituţia României. Prin întâmpinarea depusă la 13 octombrie 2021 (f. 29-31 dosar) reclamantul Căluş Florin a arătat că cele două motive de recurs nu sunt argumentate, instanţa nedând o hotărâre în care motivele să fie contradictorii, nici neaplicând greşit normele de drept material. În argumentarea sa prin care înţelege să afirme că instanţa a interpretat greşit normele cuprinse în hotărârea senatului universităţii, recurentul foloseşte argumente cu adevărat contradictorii, introducând distincţii inexistente, prin care încearcă să acrediteze ideea că nu s-au încălcat drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prin cererea ca, la cazare, să se prezinte unul dintre cele trei documente: adeverinţa de vaccinare, adeverinţa de testare RT-PCR sau adeverinţa din care să rezulte „trecerea prin boală“. Recurenta pierde din vedere faptul că obligativitatea testării pentru virus nu este sprijinită de nicio decizie a Parlamentului României, că testarea în România nu este obligatorie printr-o lege organică şi, prin urmare, prevederile subsecvente ale Guvernului sau senatului unei universităţi nu se sprijină pe un temei legal, absolut obligatoriu în condiţiile în care testarea este un act medical ce nu se poate impune fără acordul persoanei testate, iar dacă se urmăreşte impunerea sa pe termen limitat, se poate face doar printr-o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe o perioadă determinată, această restrângere neputându-se face decât pe baza unei legi emise de Parlament, conform Deciziei nr. 458/2020 a CCR. Din această perspectivă, hotărârea senatului universităţii, întemeiată pe hotărâri de Guvern ce nu sunt la rândul lor întemeiate pe dispoziţii ale unei legi emise de Parlament, reprezintă o formă de triere discreţionară şi discriminatorie faţă de studenţi. Discriminarea şi caracterul discreţionar sunt subliniate de faptul că studenţii sunt obligaţi să îşi facă, împotriva voinţei lor, fără a fi obligaţi de o lege a Parlamentului României, un test ale cărui costuri le suportă din propriile resurse şi care are un grad foarte mare de probabilitate de a fi greşit. Caracterul discreţionar şi disproporţionat cu situaţia pe care încearcă să o soluţioneze transpare şi din faptul că un asemenea test ar putea să constate starea unui intern într-un cămin studenţesc strict la momentul cazării, or dacă testul are raţiuni medicale şi urmăreşte eradicarea infectării cu virusul COVID, el nu poate fi suficient, ceea ce sugerează că un student admis pe baza unui test ar fi obligat să îl reia periodic, ceea ce l-ar pune într-o situaţie de inferioritate faţă de cei ce şi-au făcut vaccinul şi care, zice-se, au o oarecare imunitate, sau faţă de cei ce au avut „şansa“ de a se îmbolnăvi de COVID şi nu trebuie să facă astfel de teste. Astfel, considerând faptul că dispoziţia hotărârii senatului universităţii nu beneficiază de un temei legal real, consideră că instanţa a operat la interpretarea corectă a legii şi la aplicarea ei la fel de corectă. În ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei procedurii prealabile, recurenta a considerat că instanţa a aplicat eronat legea atunci când a decis că regulamentul universităţii conferă deciziilor sale un caracter definitiv şi obligatoriu. De asemenea, a considerat că instanţa a aplicat corect prevederile art. 7 alin. (4) al Legii nr. 554/2004, considerând hotărârea senatului ca un act administrativ ce nu mai poate fi revocat şi deja produce efecte juridice. Rolul unei proceduri prealabile este acela de a încerca o rezolvare amiabilă a situaţiei contencioase, în felul acesta derobând instanţele de speţe care pot fi rezolvate pe cale administrativă. Atribuirea caracterului definitiv şi executoriu hotărârilor senatului nu înseamnă că ele nu mai pot fi atacate în instanţă, ci doar că odată adoptate nu mai pot fi schimbate pe cale amiabilă, ci doar pe calea procedurii contencioase. În aceste condiţii, procedura prealabilă ar apărea ca un act pur formal, ce nu serveşte niciun scop juridic. Argumentarea recurentului este difuză, susţinând că instanţa i-ar fi conferit senatului „dreptul de a deroga de la prevederile legale“, lucru pe care instanţa nu l-a făcut, aceasta limitându-se la a constata că prin caracterul asumat al deciziilor sale senatul universităţii a exclus posibilitatea soluţionării chestiunii pe calea amiabilă a procedurii prealabile, făcând-o pe aceasta inutilă, nicidecum că senatul ar putea sustrage o astfel de decizie controlului judecătoresc, ceea ce, cu adevărat, nu ar putea face. În consecinţă, nici în această situaţie nu poate fi vorba de o interpretare greşită a legii, ci de o interpretare greşită a motivării instanţei. În privinţa modului de comunicare a hotărârii senatului, instanţa a reţinut corect, într-un argument subsidiar ce nu are niciun impact asupra deciziei, neconstituindu-se într-un considerent decizoriu sau decisiv, că nu se poate constata exact momentul la care reclamantul a luat cunoştinţă personal de decizia universităţii pentru a se stabili un termen de la care curge obligativitatea formulării procedurii prealabile. Faptul că Regulamentul USV specifică cum se face publicitatea unui act administrativ este irelevant, deoarece prevederea legală este că termenul curge de la momentul la care reclamantul ia cunoştinţă de el. Cine poate stabili dacă reclamantul a citit sau nu pagina de web a facultăţii? Argumentul formulat de către recurentă, că nu a contestat introducerea unei plângeri prealabile, ci doar că a menţionat tardivitatea sa, este anulat de argumentul prezentat de instanţă şi discutat mai sus, cu privire la modul în care s-a făcut publicitatea actului administrativ. Referitor la faptul că acţiunea ar fi fost introdusă prea devreme faţă de prevederile art. 11, expresia „în termen de şase luni“ are în vedere un termen extinctiv, nu unul suspensiv, aşa cum pare a considera intimata. Cum s-a demonstrat că plângerea prealabilă nu era necesară, iar acea cerere de comunicare de informaţii în baza Legii nr. 544/2001 este o formă de comunicare instituţională care poate fi considerată procedură prealabilă. Cu privire la fondul cauzei, pârâta interpretează greşit, o dată în plus, considerentele instanţei care sunt foarte corecte, în sensul în care remarcă faptul că OUG nr. 114/2020 nu prevede în niciun articol al său printre măsurile concrete pe care trebuie să le ia universităţile dovedirea vaccinării, a testării sau a trecerii prin boală. Nefiind specificate în mod concret aceste măsuri, ele nu pot fi aplicate discreţionar, printr-o simplă hotărâre de senat universitar, întrucât aceste măsuri sunt de natură a îngrădi exercitarea temporară a unor drepturi şi libertăţi şi nu se pot adopta prin OUG, conform art. 115 alin. (6) din Constituţie, cu atât mai puţin prin HG, conform Deciziei nr. 458/2020 a CCR. Prin urmare, instanţa nu îşi propune să îngrădească sau să cenzureze dreptul universităţii de a lua măsuri de protecţie a sănătăţii, ci doar constată că temeiul legal invocat de către intimată nu este suficient şi nu conţine dispoziţii de natură a conduce la îngrădirea unor drepturi cetăţeneşti. În acest sens, instanţa a constatat foarte corect că, procedând aşa cum a făcut-o, universitatea s-a substituit legii şi a adăugat la lege, deoarece măsurile impuse nu se pot regăsi concret într-o lege emisă de Parlament, de natură a îngrădi exercitarea temporară a unor drepturi, prevederile cu caracter general ale OUG invocate nefiind suficiente pentru a putea lua astfel de măsuri. Şirul interpretărilor greşite ale motivării instanţei se continuă cu afirmaţia că argumentul că vaccinarea nu este obligatorie ar fi argument străin cauzei. În realitate, argumentul este foarte pertinent şi el se completează cu acela că nici testarea cu testul RT-PCR nu este obligatorie, deoarece nu se regăseşte în nicio dispoziţie a vreunei legi emise de Parlamentul României, iar regăsirea ei în hotărâri de Guvern este irelevantă, deoarece acele hotărâri de Guvern nu sunt îndreptăţite să adauge la lege, ele fiind simple norme de aplicare a voinţei parlamentare, care nu s-a exprimat în sensul condiţionării actului de învăţământ, care circumscrie şi cazarea, ca formă de asigurare a bunei desfăşurări a acestei activităţi, de prezentarea unui test RT-PCR, în condiţiile în care aceste teste s-au dovedit complet irelevante pentru testarea cu acest virus şi urmează a fi scoase de pe piaţă la sfârşitul acestui an. În plus, măsura testării este discriminatorie şi arbitrară şi din motivul invocat anterior, din care rezultă că acceptarea cazării în baza testării RT-PCR conduce la o situaţie în care studentul în cauză trebuie să se testeze regulat, ceea ce îl pune într-o situaţie de inferioritate faţă de colegii săi, dar şi într-una în care poate fi discriminat pe acest motiv. Că este aşa ne demonstrează şi precizarea că intimata se ţine obligată a achita contravaloarea a trei astfel de teste. Consideră că instanţa a motivat suficient afirmaţia că senatul s-a substituit legii atunci când a luat decizia de a impune cele trei condiţii de admitere, prin afirmaţia că nu există cadru legal pentru ele. Pentru aceste motive, consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de către art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă pentru a promova acţiunea de recurs şi a solicitat respingerea recursului, menţinerea sentinţei şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată şi a unor daune morale. A solicitat în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 daune morale în cuantum de 80.000, deoarece, prin Decizia cu nr. 29/22.04. 2021, emisă de Senatul Universităţii „Ştefan cel Mare“, i-a creat o stare de inferioritate şi de discriminare, obligându-l să se testeze împotriva voinţei mele, creându-mi un profund disconfort psihic. Consideră că această solicitare nu se constituie într-o îmbogăţire fără justă cauză, deoarece aceasta din urmă este considerată a fi lipsită de o motivare, or, în cazul său are o motivare foarte serioasă ce ţine de respectarea drepturilor omului într-un stat de drept. La data de 24 noiembrie 2021 numita Nuţ Gabriela Ştefania şi Asociaţia Daria Constanţa au depus cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului Căluş Florin (f. 49-53 dosar) şi au solicitat respingerea recursului formulat de pârâta USV, menţinerea Sentinţei civile nr. 540/2021 din 8.09.2021 pronunţate de Tribunalul Suceava, Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.384/86/2021, ca legală şi temeinică. În condiţiile în care instanţa de recurs va respinge cererea de intervenţie accesorie ca inadmisibilă, fără a fi comunicată recurentei, fără a fi pusă în discuţie contradictorie şi va anula în parte sentinţa recurată, cu reţinerea spre rejudecare potrivit solicitării recurentei-pârâte, au solicitat amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise. De asemenea, dacă Curtea va desconsidera motivarea în fapt şi în drept formulată de intimatul-reclamant Căluş Florin în apărare faţă de motivele învederate de către recurentul-pârât, va respinge cererea de intervenţie accesorie ca inadmisibilă şi va anula în parte sentinţa recurată, cu reţinerea spre rejudecare, au solicitat fixarea unui nou termen de judecată pentru a pune în discuţie contradictorie între părţi prezenta cauză. Dacă şi această solicitare va fi desconsiderată, au solicitat amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise. În continuare au prezentat istoricul litigiului, apoi au arătat, cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii, din lipsa plângerii prealabile, că excepţia este neîntemeiată raportat la prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, conform cărora această etapă nu este obligatorie în cazul acţiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate, întrucât au produs, produc efecte juridice efective. Aşadar, faţă de aspectul că actele administrative a căror anulare şi inexistenţă se solicită nu mai pot fi revocate întrucât au intrat deja în circuitul civil şi au produs efecte juridice, se reţine că procedura prealabilă nu este obligatorie. Luând în considerare că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a învederat că menţinerea actului, adică Hotărârea senatului nr. 29/22.04.2021, în circuitul juridic echivalează cu imposibilitatea de a dormi în cămin, iar efectuarea testelor pe cheltuiala proprie echivalează cu golirea de conţinut a patrimoniului reclamantului. Au mai arătat că reclamantul Căluş Florin consideră că prin fapta sa Universitatea „Ştefan cel Mare“ i-a creat un sentiment al discriminării în raport cu colegii săi vaccinaţi, fiind expus unei false judecăţi „de a nu avea grijă de sănătatea celorlalţi“, rezultă indubitabil faptul că actul atacat, act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării unor „legi“, care a intrat în circuitul civil şi este definitiv, şi-a produs efectele, astfel încât procedura plângerii prealabile este lipsită de finalitate practică. Prin urmare, s-a reţinut că actul şi-a produs deja efectele juridice efective, astfel încât procedura prealabilă este lipsită de finalitate practică, drept care a solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată. Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele: Recurenta-pârâtă invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, susţinând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei. Examinând hotărârea atacată sub aspectul invocat, Curtea constată că instanţa de fond a analizat cauza, argumentând atât în fapt, cât şi în drept soluţia pronunţată, iar motivarea acesteia nu cuprinde raţionamente care să fie contrare ori motive străine de natura cauzei. În concret, motivarea instanţei de fond, în esenţă, s-a bazat pe împrejurarea că măsurile dispuse de către senatul universităţii nu reprezintă o transpunere a normelor legale, ci se substituie acestora, în contextul în care solicitarea intimatului-reclamant a avut la bază încălcarea drepturilor prevăzute de Constituţia României. Prin urmare, motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă este neîntemeiat. De asemenea, recurenta-pârâtă invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, invocând greşita interpretare sau aplicare a normelor de drept material. Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă formulează critici referitoare la soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii rezultate din tardivitatea introducerii plângerii prealabile, susţinând pe de o parte faptul că plângerea prealabilă ar fi fost formulată tardiv raportat la momentul aducerii la cunoştinţă a actului atacat - notificarea transmisă universităţii fiind în temeiul Legii nr. 554/2001 privind informaţiile de interes public, iar pe de altă parte că acţiunea ar fi fost formulată prematur - chiar şi prin raportare la răspunsul la notificarea transmisă, fără ca petentul să afle răspunsul senatului la plângerea formulată. Curtea reţine că, în mod corect, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii în contextul în care prin Notificarea transmisă universităţii, înregistrată sub nr. 16.573/5.08.2021 (f. 52 dosar fond), intimatul-reclamant a solicitat revenirea asupra hotărârii senatului universităţii contestate, considerând solicitările din conţinutul acesteia nelegale şi abuzive. Acest aspect a fost clarificat prin adresa completatoare (f. 53 dosar fond), în sensul că solicită anularea art. 1 şi 2 din Hotărârea senatului nr. 29/20.04.2021. Faţă de natura actului administrativ, având în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 ce prevăd, pentru motive temeinice, introducerea plângerii prealabile şi peste termenul de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii acestuia, întrucât hotărârea contestată a fost emisă la data de 20.04.2021, iar plângerea prealabilă a fost formulată la data de 5.08.2021 (f. 52 dosar fond), în mod corect a reţinut prima instanţă respectarea termenului legal sub acest aspect. De asemenea, Curtea reţine că prevederile Legii nr. 544/2004 nu condiţionează admisibilitatea cererii de chemare în judecată de soluţia dispusă în cazul plângerii prealabile astfel că împrejurarea că la data sesizării instanţei de judecată nu a expirat termenul de soluţionare a plângerii prealabile nu determină inadmisibilitatea acesteia. Mai mult, pe parcursul procesului s-a împlinit termenul legal de soluţionare a plângerii prealabile, astfel că presupusa prematuritate a acţiunii a rămas fără obiect. Mai mult, recurenta-pârâtă a răspuns intimatului-reclamant prin Notificarea nr. 16.907/16.08.2021 cum recunoaşte chiar aceasta, inclusiv prin memoriul de recurs, invocând însă în apărare faptul că răspunsul ar fi fost dat în temeiul Legii nr. 544/2001 privind informaţiile de interes public, aspect irelevant, în contextul în care, aşa cum s-a menţionat anterior, Legea nr. 544/2004 nu condiţionează admisibilitatea acţiunii de un astfel de răspuns. Referitor la criticile vizând soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii, Curtea reţine faptul că prin cererea de chemare în judecată intimatul-reclamant a afirmat încălcarea unor drepturi cu privire la criteriul cazării în căminul studenţesc impus prin Hotărârea senatului nr. 29 din 22 aprilie 2021, având în vedere cererea de cazare formulată la 14.06.2021, actul contestat producându-i o vătămare efectivă a drepturilor sau intereselor legitime afirmate. Astfel, întrucât reclamantul este student în anul II la Facultatea de Istorie şi Geografie din cadrul USV Suceava şi a formulat o cerere de cazare în căminul studenţesc al Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava pentru anul şcolar 2021-2022, acesta justifică condiţia de admisibilitate a cererii de chemare în judecată, respectiv interesul, conform Procedurii privind cazarea studenţilor în cămine, aprobată în şedinţa senatului din 24.05.2011, cererile de cazare se depun în lunile iunie-iulie, anul curent, pentru anul şcolar următor (f. 31 dosar fond). Aşadar, este lipsită de logică argumentaţia recurentei-pârâte care susţine că lipsa de interes a intimatului-reclamant este dată de împrejurarea că acesta este deja cazat în căminul studenţesc al universităţii, în contextul în care cererea de cazare vizează anul şcolar următor. Prin urmare, în mod corect, prima instanţă a respins excepţia lipsei de interes invocate de către recurenta-pârâtă. Pe fond, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 7 din OUG nr. 141/2020, a art. 11 din HG nr. 432/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 13 aprilie 2021, precum şi stabilirea măsurilor ce se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 2 din Ordinul comun emis de Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii nr. 3.235/93/4.02.2021, art. 76 alin. (2) din Regulamentul Senatului USV, prevederile art. 2 din Hotărârea Senatului Universităţii nr. 29/22 aprilie 2021. Criticile recurentei-pârâte nu sunt întemeiate. Potrivit art. 7 din OUG nr. 141/2020, "(1) În funcţie de situaţia epidemiologică şi de specificul fiecărei instituţii de învăţământ superior, în baza autonomiei universitare, cu asumarea răspunderii publice şi cu respectarea calităţii actului didactic, modalitatea de desfăşurare a activităţii didactice ce presupune prezenţa fizică a studenţilor se stabileşte prin hotărâre a senatului universitar, cu respectarea măsurilor stabilite prin ordinul prevăzut la art. 2 şi a reglementărilor generale şi sectoriale din Uniunea Europeană privind minimul orelor de practică. (2) Modalitatea de desfăşurare a activităţilor didactice poate fi stabilită astfel: a) prezenţa fizică a studenţilor la toate activităţile didactice; b) prezenţa fizică a studenţilor la anumite activităţi didactice, stabilite conform hotărârii senatului universitar; c) suspendarea activităţilor didactice pentru realizarea cărora se impune prezenţa fizică a studenţilor în instituţiile de învăţământ superior. (3) Reluarea activităţilor didactice care presupun prezenţa fizică a studenţilor în instituţiile de învăţământ, suspendate în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c), în condiţii de siguranţă sanitară, se dispune prin hotărâre a senatului universitar, după obţinerea avizului direcţiei judeţene de sănătate publică/Direcţiei de Sănătate Publică Bucureşti, emis în termen de cel mult 7 zile de la solicitare, aviz care certifică îndeplinirea condiţiilor de siguranţă epidemiologică pentru reluarea activităţii.“ Conform HG nr. 432/8.04.2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 13 aprilie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în vigoare la data adoptării hotărârii Senatului USV, art. 11: „În condiţiile art. 5 alin. (3) lit. f) şi ale art. 38 din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc următoarele măsuri: 1. activitatea în creşe şi after-school-uri este permisă numai cu respectarea condiţiilor stabilite prin ordin comun al ministrului educaţiei, al ministrului muncii şi protecţiei sociale şi al ministrului sănătăţii, emis în temeiul art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările ulterioare; 2. în cadrul unităţilor/instituţiilor de învăţământ sunt permise activităţile didactice şi alte activităţi specifice, precum şi organizarea şi desfăşurarea examenelor pentru elevi/studenţi, cadre didactice, în condiţiile respectării măsurilor de prevenire, stabilite prin ordin comun al ministrului educaţiei şi al ministrului sănătăţii, emis în temeiul art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările ulterioare; 3. la apariţia a 3 cazuri de infectare cu virusul SARS-CoV-2 într-un interval de 7 zile consecutive, în spaţiile destinate cazării elevilor sau studenţilor, se instituie măsura închiderii clădirii pentru o perioadă de 14 zile. Pentru elevii/studenţii care nu au posibilitatea deplasării la domiciliu sau o altă locaţie se asigură de către unitatea/instituţia de învăţământ responsabilă cazarea în condiţii de carantină, precum şi măsurile necesare pentru sprijinirea asigurării necesităţilor de bază."
Prin Ordinul comun emis de Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii nr. 3.235/93 din 4 februarie 2021 au fost aprobate măsurile de organizare a activităţii în cadrul unităţilor/instituţiilor de învăţământ în condiţii de siguranţă epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul SARS-CoV-2. Art. 1 alin. (3) prevede că modalitatea de desfăşurare a activităţilor ce presupun prezenţa fizică a studenţilor în instituţiile de învăţământ superior se decide în conformitate cu principiul autonomiei universitare, cu respectarea prevederilor legale aplicabile. ART. 2 (1) Direcţia de sănătate publică judeţeană/a municipiului Bucureşti, denumite în continuare DSPJ/DSPMB informează, înainte de reluarea cursurilor, după vacanţele şcolare/universitare, inspectoratul şcolar judeţean/al municipiului Bucureşti, denumite în continuare ISJ/ISMB, respectiv senatul universitar al instituţiei de învăţământ superior, comitetul judeţean/al municipiului Bucureşti pentru situaţii de urgenţă, denumite în continuare CJSU/CMBSU, cu privire la situaţia epidemiologică la nivelul fiecărei localităţi, în vederea stabilirii scenariului de începere a cursurilor. (2) ISJ/ISMB transmite unităţilor şcolare/conexe informarea DSPJ/DSPMB referitoare la situaţia epidemiologică la nivelul fiecărei localităţi, pentru stabilirea scenariului de funcţionare. (3) Scenariul de funcţionare al unităţii/instituţiei de învăţământ, pe parcursul anului şcolar/universitar, se va actualiza în funcţie de situaţia epidemiologică, prin raportare la prevederile art. 3, cu excepţia situaţiei în care localitatea intră în carantină.
Din coroborarea normelor legale enunţate rezultă că instituţiile de învăţământ superior pot hotărî asupra măsurilor privind prevenirea răspândirii infecţiei cu virusul SARS-CoV-2 numai cu respectarea prevederilor legale aplicabile şi având la bază situaţia epidemiologică de la nivelul localităţii comunicată de către direcţia de sănătate publică. Este cert că prin Constituţia României sunt reglementate, începând cu art. 22 până la art. 52, drepturile şi libertăţile fundamentale, iar prin art. 53 se arată că „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.“ Actul administrativ individual litigios are un efect de limitare a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, deşi se susţine că premisa esenţială sub acest aspect se regăseşte în Legea nr. 55/2020, care constituie temeiul legal primar al respectivei restrângeri, adoptată pentru apărarea sănătăţii publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor şi pentru prevenirea consecinţelor unui sinistru deosebit de grav. În cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 457/2020, Curtea Constituţională, în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 a reţinut că, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi fundamentale poate fi restrâns numai prin lege şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de acelaşi text constituţional. În contextul situaţiei de criză generate de pandemia de COVID-19, numai Parlamentul, prin lege, poate proceda la adoptarea unor măsuri restrictive, cu caracter esenţialmente temporar şi, după caz, gradual, proporţionale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa drepturilor la viaţă, integritate fizică şi psihică. Este dincolo de orice dubiu că art. 26 din Constituţia României atestă că „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.“- alin. (1), respectiv că „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.“ - alin. (2). În aceste condiţii, oricărei persoane fizice i se asigură dezvoltarea, fără interferenţe exterioare, a personalităţii sale, inclusiv în relaţie cu alte fiinţe umane, implicând şi o zonă de interacţiune a persoanei cu ceilalţi membri ai societăţii. Totodată, orice persoană fizică are dreptul să dispună de ea însăşi. Este adevărat că drepturile şi libertăţile fundamentale nu prezintă în principiu un caracter absolut, ci sunt susceptibile de limitări. În plus, toate drepturile şi libertăţile fundamentale se pot găsi la un moment dat în concurs de exercitare de către titulari diferiţi, aşa cum este situaţia persoanei ce îşi doreşte a fi protejate drepturile sale la viaţă, la integritate fizică şi la sănătate, respectiv a persoanei ce doreşte să dispună de ea însăşi ori să îşi exercite viaţa privată. Însă pentru astfel de situaţii, este necesară asigurarea unui just echilibru în exercitarea fiecărei categorii de drepturi şi libertăţi fundamentale aflate în potenţial conflict. Or, întrucât prin lege nu s-au impus limitări/condiţionări de felul celor regăsite în actul administrativ individual contestat, Curtea reţine că senatul universităţii s-a substituit legiuitorului, impunând condiţii suplimentare la cazare, ce nu se regăsesc în nicio lege în vigoare la momentul adoptării hotărârii contestate. Autonomia universitară garantată de Constituţia României prin art. 32 alin. (6) şi de art. 123 din Legea nr. 1/2011 nu dă dreptul niciunei instituţii de învăţământ să încalce legislaţia în vigoare şi să stabilească limitări de drepturi, fapt ce poate fi realizat doar prin lege, conform art. 53 din Constituţie, şi doar de către Parlament. Raportat la competenţele pe care le au organele de conducere şi execuţie din cadrul unei universităţi conform prevederilor Legii nr. 1/2011, ne aflăm în mod evident în faţa unei depăşiri a competenţelor legale ale Universităţii „Ştefan cel Mare“ Suceava prin impunerea unor condiţii suplimentare la cazarea în cămin. Mai mult, o astfel de măsură ar încălca şi art. 26 din Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina din 1997 (Convenţia de la Oviedo), care presupune că orice restricţii la exercitarea drepturilor omului nu pot fi prevăzute decât prin lege şi trebuie să constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru siguranţa publică, prevenirea infracţiunilor penale, ocrotirea sănătăţii publice sau protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. În plus, decizia senatului universităţii încalcă şi principiul echităţii - în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare, principiul asigurării egalităţii de şanse, principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia (pe student), principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare şi principiul respectării dreptului la opinie al studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţământ, precum şi principiul transparenţei şi al autonomiei universitare, garantate de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Pe cale de consecinţă, având în vedere cele anterior menţionate, Curtea apreciază recursul ca nefondat, urmând a-l respinge ca atare. PENTRU ACESTE MOTIVE, În numele legii, DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Universitatea „Ştefan cel Mare“ Suceava, cu sediul în municipiul Suceava, Str. Universităţii nr. 13, împotriva Sentinţei nr. 540 din 8 septembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, intimat fiind reclamantul Căluş Florin, cu domiciliul ales în xxx, şi Nuţ Gabriela Ştefania şi Asociaţia Daria Constanţa, ambii cu domiciliul în municipiul xxx, cu cerere de intervenţie accesorie. Definitivă. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei azi, 13 ianuarie 2022.
Preşedinte, Gabriel Florariu Judecător, Diana Grigorean Grefier,
Cu opinia separată a doamnei judecător Ioana Posteucă în sensul: Admite recursul. Casează în parte sentinţa atacată. Respinge acţiunea, ca nefondată. Menţine celelalte dispoziţii care nu sunt contrare prezentei. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei azi, 13 ianuarie 2022. Examinând criticile aduse hotărârii atacate de către recurenta Universitatea „Ştefan cel Mare“ Suceava, apreciez că acestea sunt parţial întemeiate. Referitor la argumentele privind lipsa de motivare a hotărârii instanţei de fond, ce se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din Codul de procedură civilă, consider că acestea sunt nefondate, sentinţa fiind motivată în fapt şi în drept potrivit dispoziţiilor legale, fiind în acord sub acest aspect cu opinia majoritară. De asemenea, pentru considerentele reţinute în opinia majoritară, sunt neîntemeiate apărările referitoare la modul de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiilor invocate de către pârâtă. Însă, în ceea ce priveşte existenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, întemeiat pe argumentaţia că instanţa de fond a realizat o aplicare greşită a normelor de drept material incidente în cauză, apreciez că acesta este dat. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susţinut în esenţă că aplicarea unor eventuale restricţii sau sancţiuni pe criteriul nevaccinării/neefectuării testului RT-PCR ar reprezenta o măsură discriminatorie, ce ar aduce atingere grav drepturilor garantate de lege. Cu titlu prealabil, se impune a se constata că anularea unui act administrativ poate fi dispusă de către o instanţă de judecată numai dacă se face dovada nelegalităţii acestuia. Or, în prezenta cauză, nu se poate reţine existenţa unui astfel de motiv de nelegalitate a Hotărârii nr. 29 din 22.04.2021 a Universităţii „Ştefan cel Mare“ Suceava. Aprecierea instanţei de fond în sensul că adoptarea unor măsuri constând în limitarea dreptului studenţilor de a fi cazaţi în cămin nu se poate realiza decât prin lege este corectă, doar că în situaţia analizată legiuitorul a conferit prin lege posibilitatea universităţilor de a organiza activitatea didactică şi de a lua măsurile necesare, inclusiv pe perioada pandemiei. Astfel, pornind de la principiul constituţional al autonomiei universitare, garantat de art. 32 din Constituţie şi reglementat de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, legiuitorul a recunoscut universităţilor posibilitatea de a organiza modalitatea de desfăşurare a activităţii didactice şi de a stabili criteriile de acces al studenţilor în cămine, acest beneficiu fiind condiţionat şi anterior pandemiei, întrucât locurile din cămine erau insuficiente pentru toţi studenţii ce urmează cursurile universitare. Şi pe perioada stării de alertă declarate din cauza epidemiei de COVID-19, organizarea activităţii didactice şi a celei conexe a revenit universităţilor, cu respectarea principiului autonomiei universitare. Consacrarea legislativă a autonomiei universitare şi pe perioada stării de alertă este neechivocă faţă de prevederile art. 40 din Legea nr. 55/2002 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 coroborate cu prevederile OUG nr. 141/2020 privind instituirea unor măsuri pentru buna funcţionare a sistemului de învăţământ şi pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011. Pe cale de consecinţă, stabilirea criteriilor de acces al studenţilor în cămine s-a realizat de către recurenta USV în temeiul unor legi, ale căror dispoziţii îi conferă această competenţă. Condiţionarea prevăzută de măsura inserată în art. 2 din Hotărârea Senatului USV nr. 29 din 22.04.2021 nu impunea, în mod evident, o obligaţie a studenţilor de a se vaccina, ci permitea cazarea şi pe baza adeverinţei eliberate de medicul de familie din care să rezulte că studentul s-a vindecat de virus, respectiv a unui test PCR negativ, decontarea fiind asigurată de USV în limita a 3 teste pe durata anului universitar. În acelaşi timp, măsura era justificată de interesul legitim al protejării tuturor studenţilor cazaţi în cămine, atât sub aspectul prevenirii îmbolnăvirii rapide a acestora, întrucât utilizau spaţii comune, cât şi sub aspectul preîntâmpinării închiderii căminelor pentru o perioadă de 14 zile la fiecare înregistrare a 3 cazuri de infectare în interval de 7 zile, astfel cum prevede art. 10 pct. 3 din HG nr. 826/2021>, situaţii ce ar fi determinat suportarea cheltuielilor de cazare în alte spaţii pentru toţi studenţii din cămin, exceptând studenţii care nu ar fi avut această posibilitate şi ar fi rămas în carantină în interiorul căminului în această perioadă. Având în vedere argumentele reţinute anterior, consider că instanţa de fond a realizat o aplicare greşită a normelor legale incidente cauză, acţiunea promovată de reclamant fiind neîntemeiată, astfel că apreciez a fi întrunite condiţiile pentru existenţa motivului de cazare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Judecător, Ioana Loredana Posteucă
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
