Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 41/1/2019
┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia │
│Sorina │penală │
│Popescu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Cosma │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Aida Popa │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Florentina│- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu │penală │
│Rus │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ana │- judecător la Secţia │
│Hermina │penală │
│Iancu │ │
└──────────┴───────────────────────────┘
S-a luat în examinare cauza având ca obiect sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 18.348/212/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: 1) „Dacă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal“. 2) „Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol“. şi de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: 1) „Dacă termenul de prescripţie se întrerupe prin actele de procedură comunicate inculpatului sau acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul termenului prescripţiei“. 2) „Dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei C.C.R. nr. 297/2018 îşi produc efectele şi ulterior acestei decizii“. Completul competent să judece sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 41/1/2019 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Conform art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Valentina Cruceanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 41/1/2019, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la dosar au transmis puncte de vedere curţile de apel Bucureşti, Braşov, Craiova, Cluj, Constanţa, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş, unele dintre instanţele arondate acestora, facultăţile de Drept din cadrul universităţilor din Iaşi, Cluj, Timişoara şi Bucureşti, precum şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, a învederat că a fost transmis la dosar un memoriu de către apărătorul ales al inculpatului Nicolae Pintea, acesta fiind inculpat în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2 al Curţii de Apel Cluj. A mai arătat magistratul-asistent că la data de 1 martie 2019 a fost depus la dosar raportul întocmit de către judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, şi că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar concluzii scrise, la data de 15 februarie 2019. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri prealabile de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele supuse dezbaterii în Dosarul nr. 41/1/2019. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibile, a celor două sesizări, formulate de Curtea de Apel Constanţa şi Curtea de Apel Cluj, nefiind îndeplinite cele trei condiţii prevăzute cumulativ de legiuitor, şi anume nu este îndeplinită condiţia ca o astfel de sesizare să vizeze interpretarea în abstract a unei dispoziţii legale, a unei norme de drept care ar fi neclară, echivocă. A precizat că, prin acest demers, instanţele de trimitere urmăresc, mai degrabă, a se stabili care sunt efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, în condiţiile în care legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune de acord dispoziţiile legale declarate neconstituţionale cu considerentele acestei decizii. Aşadar, a arătat că neîndeplinirea acestei condiţii, în opinia sa, atrage inadmisibilitatea celor două sesizări. De altfel, a menţionat că problema este deja lămurită de Curtea Constituţională, iar răspunsul la cele două întrebări rezultă, în mod evident, din paragraful nr. 34 al deciziei, din care reiese că, în niciun caz, instanţa de contencios constituţional nu a considerat că a dispărut instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, ci, dimpotrivă, că, în prezent, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretate în sensul că un astfel de efect îl au doar acele acte de procedură care, potrivit legii, se comunică suspectului sau învinuitului, doar acestea având efect de întrerupere a cursului prescripţiei. Prin urmare, a considerat că, în cauzele pendinte, trebuie analizată şi verificată respectarea acestor exigenţe, şi anume dacă actele de procedură efectuate în cauză şi cu privire la care se pretinde că ar fi întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale au fost sau nu dintre cele care se comunică suspectului sau inculpatului. Având în vedere aceste argumente, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizărilor, ca inadmisibile, în ceea ce priveşte ambele întrebări formulate. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor Prealabil, se impune precizarea că prin rezoluţie administrativă s-a conexat Încheierea penală nr. 1.522 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori prin care s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi care a fost înregistrată cu nr. 73/1/2019, la Dosarul nr. 41/1/2019, având ca obiect sesizarea formulată Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Încheierea din data de 14 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 18.348/212/2016, prin care s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile. I.1. Prin Încheierea din data de 14 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 18.348/212/2016, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarelor chestiuni de drept: 1) „Dacă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal“. 2) „Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol“. I.2. Prin Încheierea penală nr. 1.522/2018 din data de 19 decembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, a solicitat să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept: I. „Dacă termenul de prescripţie se întrerupe prin actele de procedură comunicate inculpatului sau acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul termenului prescripţiei“. II. „Dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei C.C.R. nr. 297/2018 îşi produc efectele şi ulterior acestei decizii“. II. Expunerea succintă a cauzelor II.1. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a fost sesizată cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi de inculpaţii A.A.C., V.P.P., B.D.G.I. şi S.D. împotriva Sentinţei penale nr. 832 din 25 iunie 2018 pronunţate de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 18.348/212/2016. Prin sentinţa penală sus-menţionată, în baza art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală s-a admis cererea formulată de Ministerul Public şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, din infracţiunile de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal, art. 322 din Codul penal şi art. 323 din Codul penal, în infracţiunile de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal din 1969, de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 din Codul penal din 1969 şi de uz de fals prevăzută de art. 291 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost condamnaţi inculpaţii A.A.C. şi V.P.P. la pedepse de câte 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, iar în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, raportat la art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969 li s-a interzis inculpaţilor ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi b) din Codul penal din 1969. În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal faţă de inculpaţii A.A.C. şi V.P.P. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals prevăzute de art. 291 din Codul penal din 1969 întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În baza art. 86^1 din Codul penal din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor principale aplicate inculpaţilor pe un termen de încercare de câte 6 ani, calculat conform art. 86^2 alin. 1 din Codul penal din 1969. Pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpaţii să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86^3 alin. 1 lit. a)-d) din Codul penal din 1969. În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata suspendării executării pedepselor sub supraveghere s-au suspendat şi pedepsele accesorii. În baza art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost condamnat inculpatul B.D.G.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, iar în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, raportat la art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969 i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi b) din Codul penal din 1969. În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul B.D.G.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 din Codul penal din 1969, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În baza art. 86^1 din Codul penal din 1969 s-a suspendat executarea pedepsei principale pe un termen de încercare de 5 ani, calculat conform art. 86^2 alin. 1 din Codul penal din 1969. Pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86^3 alin. 1 lit. a)-d) din Codul penal din 1969. În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere s-au suspendat şi pedepsele accesorii. În baza art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul S.D. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, iar în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , cu modificările ulterioare, raportat la art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969 i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi b) din Codul penal din 1969. În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul S.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 din Codul penal din 1969, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. S-a constatat că fapta dedusă judecăţii a fost săvârşită în concurs real cu infracţiunile pentru care inculpatul S.D. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 263 din 21 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 3.021/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 2.688 din 6 septembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pedeapsă pe care instanţa a descontopit-o şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente de 2 ani şi 6 luni închisoare şi de 5 luni închisoare. În temeiul art. 33 şi art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969 s-au contopit pedepsele anterior menţionate şi i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare. În baza art. 86^1 din Codul penal din 1969 s-a suspendat executarea pedepsei principale pe un termen de încercare de 5 ani, calculat conform art. 86^2 alin. 1 din Codul penal din 1969. Pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86^3 alin. 1 lit. a)-d) din Codul penal din 1969. În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere s-au suspendat şi pedepsele accesorii. În baza art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală li s-a atras atenţia condamnaţilor asupra dispoziţiilor art. 86^4 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969 referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare ori în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori stabilite de instanţă. Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele: La data de 19 decembrie 2008, inculpatul A.A.C. a solicitat şi a obţinut un credit bancar de la CEC Bank Sucursala C. în valoare de 1.168.000 lei în baza următoarelor documente ce nu corespund realităţii: Contractul de management din 3.09.2008 încheiat între S.C. E.C. Group - S.R.L. şi inculpat; Adeverinţa de venit nr. 222 din 19.12.2008 emisă de S.C. E.C. Group - S.R.L. pentru salariat A.A.C.; Contractul de închiriere nr. 877.334 din 2.07.2008 încheiat între S.C. O.P. - S.R.L. şi A.A.C.; Fişa suprafeţei locative închiriate nr. 877.334 din 2.07.2008, documente ce justificau veniturile realizate la acel moment în vederea garantării plăţilor aferente creditului obţinut în cauză, credit ce ulterior nu a mai fost restituit în întregime. La data de 23 decembrie 2008, inculpatul V.P.P. a solicitat şi a obţinut un credit bancar de la CEC Bank Sucursala C. în valoare de 1.100.000 lei în baza următoarelor documente ce nu corespund realităţii: Contractul de management din 3.08.2008 încheiat între S.C. CD T. - S.R.L. şi V.P.P.; Adeverinţa de venit nr. 253 din 19.12.2008 emisă de S.C. CD T. - S.R.L. pentru salariat V.P.P. şi Contractul de închiriere nr. 876.246 din 27.05.2008, documente ce justificau veniturile realizate la acel moment în vederea garantării plăţilor aferente creditului obţinut, care ulterior nu a mai fost restituit în întregime. Inculpatul B.D.G.I., în calitate de administrator al S.C. CD T. - S.R.L., a emis în fals Adeverinţa de venit nr. 253 din data de 19.12.2008 pentru inculpatul V.P.P. şi a încheiat Contractul de management din data de 3.08.2008 cu aceeaşi persoană, pentru a-i facilita obţinerea creditului în sumă de 1.100.000 lei de la CEC Bank Sucursala C. Inculpatul S.D., în calitate de administrator al S.C. E.C. Group - S.R.L., a emis în fals Adeverinţa de venit nr. 222 din data de 19.12.2008 pentru inculpatul A.A.C. şi a încheiat Contractul de management din data de 3.09.2008 cu aceeaşi persoană pentru a-i facilita obţinerea creditului în sumă de 1.168.000 lei de la CEC Bank Sucursala C. Analizând cererile formulate de apărătorii inculpaţilor de a se dispune încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, instanţa de fond a reţinut, în aplicarea art. 5 din Codul penal, că vechea reglementare este mai favorabilă inculpaţilor deoarece, spre deosebire de art. 155 alin. (4) din Codul penal, potrivit căruia termenele prevăzute la art. 154 vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni dacă au fost depăşite cu încă o dată, art. 123 din Codul penal din 1969 prevedea că prescripţia va produce efecte oricâte întreruperi ar avea loc dacă termenul de prescripţie prevăzut de lege a fost depăşit cu încă jumătate (înainte de modificarea introdusă prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal). În consecinţă, constatând că termenul de prescripţie este de 7 ani, s-a reţinut că prescripţia a intervenit după cum urmează: pentru inculpaţii S.D. şi B.D.G.I. la data de 18 iunie 2016 (faţă de data comiterii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată - 19 decembrie 2008); pentru inculpatul V.P.P., la data de 22 iunie 2016 (faţă de data comiterii infracţiunii de uz de fals constând în folosirea înscrisului falsificat - 23 decembrie 2008), iar pentru inculpatul A.A.C., la data de 18 iunie 2016 (faţă de data comiterii infracţiunii de uz de fals - 19 decembrie 2008, când a depus înscrisul falsificat la unitatea bancară). La termenul din data de 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, din oficiu, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 14 decembrie 2018. Prin Încheierea din data de 14 decembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 18.348/212/2016, instanţa de apel a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: 1) „Dacă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal“. 2) „Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol“, iar în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a suspendat judecarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile. În considerentele Încheierii din data de 14 decembrie 2018 se arată, în esenţă, că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit art. 475 din Codul de procedură penală este necesară, având în vedere că în cauză, ca urmare a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, a fost invocată problema de drept a incidenţei prescripţiei răspunderii penale din două perspective, iar modalitatea de interpretare a art. 155 alin. (1) din Codul penal influenţează semnificativ soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză. S-a invocat şi actualitatea acestei probleme de drept care a generat opinii contradictorii în jurisprudenţă şi doctrină şi a cărei dezlegare juridică poate influenţa soluţiile în numeroase cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată şi al organelor de urmărire penală. II.2. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a fost sesizată cu soluţionarea apelurilor declarate de persoanele vătămate D.Gh., B.I. şi G.V. şi de inculpaţii P.N., B.N., B.E., T.A.M. şi P.R. împotriva Sentinţei penale nr. 2.224 din 22 decembrie 2017 pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.402/211/2016. Prin sentinţa penală sus-menţionată, în baza art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 61 alin. (1),(2), şi alin. (4) lit. c) din Codul penal, au fost condamnaţi inculpaţii P.R., B.E., B.N şi P.N. la pedeapsa de câte 200 de zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma participaţiei improprii prevăzute de art. 47 din Codul penal raportat la art. 322 din Codul penal, cu aplicarea art. 52 alin. (3) şi art. 5 din Codul penal. Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnată inculpata T.A.M. la pedeapsa de 200 de zile amendă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 322 din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza art. 61 alin. (3) teza a II-a din Codul penal, pentru fiecare inculpat s-a stabilit cuantumul unei zile-amendă la suma de 70 lei şi s-a aplicat pedeapsa amenzii în cuantum de 14.000 lei. Li s-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 63 din Codul penal privind consecinţele neexecutării cu rea-credinţă a pedepsei amenzii, în tot sau în parte, anume înlocuirea zilelor-amendă neexecutate cu un număr corespunzător de zile de închisoare. Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele: La data de 30 august 2011, inculpaţii P.R., B.E., B.N. şi P.N., prevalându-se de calitatea de membri ai Consiliului de administraţie ai S.C. F. - S.A., au determinat-o pe martora C.M. să falsifice o copie a Registrului acţionarilor S.C. F. - S.A., după care aceasta din urmă, fără vinovăţie, a operat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii, pe o copie a Registrului acţionarilor S.C. F. - S.A., obţinută din Dosarul nr. 230/1.285/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanţelor de judecată, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale instigării la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma participaţiei improprii prevăzută de art. 47 raportat la art. 322 din Codul penal cu aplicarea art. 52 alin. (3) şi art. 5 din Codul penal. La data de 30 august 2011, inculpata T.A.M. a efectuat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii S.C. F. - S.A., pe o copie a Registrului acţionarilor S.C. F. - S.A., obţinută din Dosarul nr. 230/1.285/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal. La termenul de judecată din data de 12 decembrie 2018, inculpatul P.N., pe lângă motivul de apel prin care a solicitat trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării, deoarece a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea cu care a fost sesizată instanţa, a formulat o cerere de încetare a procesului penal întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f din Codul de procedură penală raportat la art. 147 din Constituţie prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi la art. 5 din Codul penal. În cererea de încetare a procesului penal, inculpatul P.N. a arătat că la data de 25 iunie 2018 s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. Cum nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal până la data de 8 august 2018 când a expirat termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţie, dispoziţia legală menţionată şi-a încetat orice efect juridic, fiind scoasă din dreptul pozitiv. În egală măsură, inculpatul a susţinut că, fiind vizată o normă de drept substanţial, decizia instanţei de contencios constituţional reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul art. 5 din Codul penal. Aceasta nu înseamnă însă că instituţia prescripţiei speciale sau cea a întreruperii cursului prescripţiei ar fi dispărut din dreptul pozitiv, ci numai cauza de întrerupere constând în îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. În plus, Curtea Constituţională nu are competenţa de a reformula printr-o decizie de neconstituţionalitate un text legal pentru a-l face constituţional, fiind astfel nevoită să scoată textul în afara cadrului normativ, urmând ca doar legiuitorul să introducă în cadrul normativ un text legal constituţional. De aceea, a considera altfel, deci că întreruperea cursului prescripţiei ar avea loc, în prezent, prin acte care se comunică suspectului sau inculpatului, ar echivala cu o violare a principiului legalităţii răspunderii penale. Referitor la fondul chestiunii, inculpatul a concluzionat că, în lipsa cauzelor generale de întrerupere a cursului prescripţiei, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 constau în imposibilitatea de a se întrerupe cursul prescripţiei prin orice alte acte de procedură până la momentul în care legiuitorul iese din pasivitate şi legiferează aceste cauze. Cu privire la efectele deciziei instanţei de contencios constituţional asupra cauzelor aflate pe rol, inculpatul a arătat că, potrivit art. 147 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se aplică erga omnes şi pentru viitor, vizând tocmai situaţiile juridice pendinte. Decizia reprezintă o lege penală mai favorabilă şi, prin urmare, în virtutea art. 5 din Codul penal, va şterge retroactiv toate întreruperile prescripţiei ce au intervenit anterior. Dacă dispoziţia declarată neconstituţională se interpretează că este lege de procedură, atunci Decizia Curţii Constituţionale nu se poate aplica retroactiv în virtutea art. 5 din Codul penal; prin urmare, prescripţiile deja întrerupte rămân astfel. Inculpatul a concluzionat că între momentul comiterii faptei şi cel al judecăţii există o succesiune de trei legi penale, respectiv Codul penal anterior, Codul penal actual anterior datei de 25 iunie 2018 şi Codul penal actual de după această dată, modificat prin eliminarea din art. 155 alin. (1) a sintagmei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Având în vedere, pe de o parte, susţinerea apărătorului ales al inculpaţilor B.N., B.E., T.A.M. şi P.R. în sensul că, în măsura în care se va aprecia că a intervenit prescripţia răspunderii penale faţă de inculpatul P.N., aceasta are incidenţă asupra tuturor inculpaţilor din cauză, iar, pe de altă parte, argumentele invocate în cererea de încetare a procesului penal, precum şi opiniile diferite şi divergente exprimate în doctrină şi jurisprudenţă, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor dacă se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni drept. Prin Încheierea penală nr. 1.522/2018 din 19 decembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, în consecinţă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în prezent, respectiv în forma „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe“ (restul textului fiind declarat neconstituţional, respectiv „prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“) a solicitat instanţei supreme să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să dea o rezolvare de principiu unor chestiuni de drept. I. „Dacă textul în vigoare se poate interpreta că termenul de prescripţie s-a întrerupt prin actele de procedură comunicate inculpatului. Dacă, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul prescripţiei, atunci acesta nu se mai întrerupe“. II. „Dacă actele de întrerupere a cursului prescripţiei îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 îşi produc efectele în prezent şi a amânat pronunţarea la data de 19 decembrie 2018“. Analizând argumentele invocate în cererea de constatare a prescripţiei răspunderii penale, instanţa de apel, pornind de la considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale (paragraful 28), a reţinut că, în prezent, prin efectul acestei decizii şi al omisiunii legiuitorului de a pune în acord textul legal viciat cu exigenţele constituţionale, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal este incomplet, ceea ce suscită interpretări diferite şi divergenţe ale acestuia, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost subliniată importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituindu-se o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe. III. Punctele de vedere ale instanţelor care au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită III.1. În Dosarul nr. 18.348/212/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi de inculpaţii A.A.C., V.P.P., B.D.G.I. şi S.D. împotriva Sentinţei penale nr. 832 pronunţate la data de 25 iunie 2018 de Judecătoria Constanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea sesizării, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală întrucât: - este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, în calea de atac a apelului; – de lămurirea modului de rezolvare a problemelor de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, ţinând seama de faptul că, în funcţie de modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, ar putea fi incident unul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală - intervenirea prescripţiei răspunderii penale], ceea ce ar putea determina pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal; – problemele de drept puse în discuţie nu fac obiectul unui recurs în interesul legii, iar asupra acestora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală sau printr-o hotărâre întemeiată pe dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. Cu privire la prima chestiune de drept, completul de judecată a opinat că ar trebui să se răspundă în sensul că, în prezent, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, instanţa de contencios constituţional a invocat necesitatea stabilirii unui termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de tragere la răspundere penală a inculpatului, termen care să aibă o durată previzibilă pentru acesta, reglementarea actuală fiind de natură să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiu ce are în vedere nu doar norma de incriminare, ci şi mecanismele prin intermediul cărora presupusul autor al faptei este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor sale. S-a apreciat că, deşi dispozitivul Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale nu este unul specific unei decizii de interpretare, acesta trebuie corelat cu considerentele deciziei, rezultând concluzia că această decizie este una de interpretare, prin care Curtea constată că este neconstituţională o anume soluţie legislativă. În această situaţie, efectele deciziei se produc direct, chiar şi în cazul lipsei unei intervenţii a iniţiatorului legislativ, cum este cazul în speţă, iar pentru identificarea soluţiei legislative apreciate drept constituţională trebuie analizate considerentele deciziei. Întrucât instanţa de contencios constituţional a apreciat, în considerente, că soluţia legislativă ce corespunde exigenţelor Constituţiei este cea reglementată în art. 123 alin. 1 din Codul penal anterior, rezultă că opţiunea Curţii a fost aceea că, în actuala reglementare se revine practic la condiţiile întreruperii cursului prescripţiei din Codul penal anterior, aceasta fiind şi interpretarea ce ar trebui dată art. 155 alin. (1) din Codul penal. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept s-a arătat că, potrivit unei opinii, deciziile Curţii Constituţionale produc efecte pentru viitor, deci aplicarea lor retroactivă este exclusă. Chiar şi atunci când, aparent, un astfel de demers are loc, în realitate, ceea ce se aplică retroactiv este legea penală devenită mai favorabilă prin modificarea sa, iar nu decizia Curţii în mod direct. Prin urmare, actele de procedură efectuate anterior publicării deciziilor Curţii Constituţionale, vizând norme procesual penale potrivit dispoziţiilor declarate neconstituţionale, rămân valabile şi produc aceleaşi efecte pe care le produceau anterior publicării deciziei. În considerarea acestei opinii, răspunsul la întrebare ar trebui să fie în sensul că actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, ce nu făceau parte din categoria celor care se comunicau suspectului sau inculpatului, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol. Potrivit celei de-a doua opinii, deşi deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, această ipoteză vizează şi speţele în care cauzele penale se află încă pe rolul organelor judiciare. Curtea Constituţională a statuat în mod expres şi obligativitatea deciziilor interpretative reţinând că, „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare“. Ca atare, neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale nu înlătură aplicarea acestora în cauzele care sunt încă pe rolul instanţelor de judecată, consecinţa fiind că efectul de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol nu este determinat de orice act de procedură îndeplinit în respectiva cauză, până la publicarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 în Monitorul Oficial al României, Partea I, ci tot doar de actele de procedură care se comunică suspectului sau inculpatului. În considerarea acestei opinii, la cea de-a doua chestiune de drept ar trebui să se răspundă în sensul că actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, ce nu făceau parte din categoria celor care se comunicau suspectului sau inculpatului, nu au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol. III.2. În Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor declarate de persoanele vătămate D.G., B.I. şi G.V. şi de inculpaţii P.N., B.N., B.E., T.A.M. şi P.R., împotriva Sentinţei penale nr. 2.224 din 22 decembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.402/211/2016, a reţinut că prin efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a instanţei de contencios constituţional şi a omisiunii legiuitorului de a pune în acord textul legal viciat cu exigenţele constituţionale statuate, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal este incomplet, ceea ce suscită interpretări diferite şi divergente. Relativ la cauza dedusă judecăţii, o primă interpretare are ca punct de plecare textul rămas în vigoare al art. 155 alin. (1) din Codul penal, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale, respectiv „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe“. Această interpretare corelează, în egală măsură, considerentele deciziei cu dispozitivul acesteia, ceea ce ar permite concluzia că termenul de prescripţie se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care a fost comunicat efectiv inculpatului (după cum Curtea Constituţională statuează în paragraful 29), chiar dacă textul din Codul penal nu o prevede. O a doua interpretare ar fi aceea că textul actual nu mai permite întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale nici în ipoteza actelor comunicate inculpatului, fiindcă art. 155 alin. (1) din Codul penal nu mai legiferează prin ce acte se întrerupe prescripţia. Această interpretare se mai întemeiază pe argumentul că nici Curtea Constituţională şi nici judecătorul cauzei nu pot adăuga la lege şi, prin urmare, textul incomplet al art. 155 alin. (1) din Codul penal reprezintă o normă de drept penal mai favorabilă care se aplică retroactiv oricărui curs neîmplinit al prescripţiei răspunderii penale. Concluzia se prevalează de dispoziţiile art. 5 din Codul penal referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, textul incomplet al art. 155 alin. (1) din Codul penal reprezentând o dispoziţie legală în vigoare mai favorabilă, fiindcă nu prevede cauzele generale de întrerupere a cursului, ceea ce ar determina curgerea unui termen neîntrerupt şi împlinirea mai rapidă a termenului prescripţiei răspunderii penale. Într-o altă interpretare se poate considera că, independent de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, îşi produc efectul actele anterioare de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal, în forma existentă până la data publicării deciziei. În acest sens poate fi invocat art. 4 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, potrivit căruia actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. Referitor la a doua chestiune de drept a cărei dezlegare de principiu se solicită, într-o opinie, se consideră că textul incomplet al art. 155 alin. (1) din Codul penal reprezintă o normă de drept penal mai favorabilă, care se aplică retroactiv oricărui curs neîmplinit al prescripţiei răspunderii penale. În opinia contrară se consideră că îşi produc efectul actele anterioare de interpretare a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al actualului Cod penal în forma existentă până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, invocându-se în acest sens art. 4 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare. Având în vedere aceste interpretări diferite, instanţa de trimitere a apreciat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, considerând că în cauză există indubitabil o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece constatarea prescripţiei răspunderii penale ar atrage admiterea apelurilor şi încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Totodată, s-a arătat că asupra chestiunilor de drept a căror dezlegare se solicită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. În ceea ce priveşte fondul problemelor de drept sesizate, instanţa de trimitere nu şi-a exprimat opinia pentru a nu se antepronunţa. IV. Punctele de vedere ale procurorului şi părţilor cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită IV.1. În Dosarul nr. 18.348/212/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, cu referire la chestiunea de drept a aplicabilităţii imediate sau nu în ceea ce priveşte actele de procedură anterioare publicării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Inculpatul A.A.C., prin apărătorul ales, a lăsat la aprecierea instanţei sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând însă că practica judiciară este în sensul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în situaţia în care nu s-au întocmit acte de procedură care să fie comunicate inculpaţilor anterior împlinirii termenului general al prescripţiei răspunderii penale. Inculpaţii V.P.P. şi S.D., prin apărătorul ales, au apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, se interpretează în sensul că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale intervine numai în cazul actelor de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, astfel cum se prevedea în art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969. Inculpatul B.D.G.I., prin apărătorul ales, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că, drept urmare a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale şi a lipsei unei intervenţii legislative, nu mai poate interveni în nicio ipoteză întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile exclusiv termenele generale de prescripţie a răspunderii penale. IV.2. În Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, reprezentantul Ministerului Public a considerat că nu este necesară şi utilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de a se pronunţa asupra cererii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale revenind instanţei de apel. Inculpatul P.N., prin apărătorul ales, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere jurisprudenţa neuniformă existentă. În opinia inculpatului, în condiţiile în care după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, nici Parlamentul, nici Guvernul nu au modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal până la expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţie, dispoziţia legală menţionată şi-a încetat orice efect juridic, fiind scoasă din dreptul pozitiv. Totodată, fiind vizată o normă de drept substanţial, decizia Curţii Constituţionale reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul art. 5 din Codul penal, care şterge retroactiv toate întreruperile prescripţiei ce au intervenit ulterior. Inculpaţii B.N., B.E., T.A.M. şi P.R., prin apărătorul ales, au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Apreciind decizia Curţii Constituţionale ca pe una interpretativă, se pune problema ce este mai relevant, dispozitivul sau conţinutul. În conţinutul deciziei, respectiv în paragraful 31, se sugerează faptul că prin comunicarea unui act de procedură se întrerupe cursul prescripţiei, dar, pe de altă parte, se constată neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, care naşte probleme de interpretare. Din această perspectivă şi pentru tranşarea efectului deciziei, pentru a se realiza un act de justiţie corect în cauză şi pentru ca instanţa să aibă la dispoziţie tot cadrul legal, se impune sesizarea instanţei supreme, chestiunile supuse dezlegării având legătură cu soluţionarea cauzei. Persoanele vătămate D.Gh., I.M., V.O., G.V., R.A., B.I. şi Z.A., prin apărătorul ales, au apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorul fiind cel care trebuie să interpreteze legea, iar nu completul din cadrul instanţei supreme. Au apreciat că nu este o chestiune ce ţine de fondul cauzei, care să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor. Raportat la datele speţei, având în vedere că faptele s-au comis în perioada 2011-2012, precum şi mersul dosarului, soluţiile de clasare atacate, judecarea cauzei la instanţa de fond, dar şi perioada de timp în care s-a motivat sentinţa, s-a arătat că nu este oportună sesizarea instanţei supreme. V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele din circumscripţiile acestora cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere curţile de apel Bucureşti, Braşov, Craiova, Cluj, Constanţa, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate acestora. I. Cu privire la prima chestiune de drept, într-o opinie majoritară, exprimată de Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Braşov (Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Zărneşti), Curtea de Apel Timişoara (Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Reşiţa), Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Bucureşti (Secţia I penală, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle), Curtea de Apel Craiova (Tribunalul Gorj, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Vânju Mare), Curtea de Apel Târgu Mureş (Judecătoria Reghin), Tribunalul Bistriţa-Năsăud (Judecătoria Bistriţa), Tribunalul Maramureş (Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Sighetu Marmaţiei), Tribunalul Bacău (Judecătoria Roman), Tribunalul Prahova, Tribunalul Buzău (Judecătoria Moreni), Judecătoria Constanţa, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Sighişoara, s-a susţinut că în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. În esenţă, în susţinerea acestei opinii s-a arătat că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale este o decizie dată în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, având efecte obligatorii atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele. În cea de-a doua opinie minoritară, exprimată de Curtea de Apel Timişoara (Judecătoria Caransebeş), Curtea de Apel Bucureşti (Secţia II-a penală, Tribunalul Călăraşi) s-a susţinut că în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale îşi produce efectele în temeiul oricărui act, fără distincţie. Tribunalul Călăraşi şi-a nuanţat opinia în sensul că, în principiu, orice act de procedură îndeplinit înainte de publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 întrerupe prescripţia, iar după publicarea deciziei întrerup prescripţia doar actele care trebuie comunicate suspectului. În cea de-a treia opinie, exprimată de Tribunalul Braşov, s-a susţinut că, de lege lata, Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale trebuie interpretată în sensul că nu mai există cauze de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, deoarece Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere. II. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, într-o opinie majoritară, exprimată de Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Constanţa (Judecătoria Constanţa, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag), Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Timişoara (Tribunalul Timiş, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Reşiţa), Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bucureşti (Secţia I penală, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Alexandria), Curtea de Apel Craiova (Tribunalul Dolj, Judecătoria Vânju Mare), Tribunalul Maramureş (Judecătoria Baia Mare), s-a susţinut că actele de procedură îndeplinite anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, ce nu făceau parte din categoria celor ce se comunicau suspectului/inculpatului, nu au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi că decizia Curţii se aplică tuturor cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată. În cea de-a doua opinie, exprimată de Curtea de Apel Ploieşti (Tribunalul Prahova, Tribunalul Buzău, Judecătoria Moreni), Curtea de Apel Bucureşti (Secţia II-a penală, Judecătoria Buftea), Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Gorj, Tribunalul Covasna, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Sighetu Marmaţiei, s-a susţinut că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, aşa încât actele de procedură îndeplinite anterior publicării Deciziei nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, conduc la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. A fost exprimată şi opinia în sensul că actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, nu au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol. Aplicarea pe viitor a deciziilor Curţii Constituţionale vizează, în primul rând, aplicarea deciziei în cauza în care aceasta a fost ridicată, dar şi în toate cauzele pendinte, adică aflate pe rolul instanţelor la momentul publicării lor (Judecătoria Reghin). VI. Jurisprudenţa naţională în materie Instanţele la care au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie sunt: Curtea de Apel Bucureşti (Secţia a II-a penală, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, Judecătoria Sectorului 6, Judecătoria Buftea), Curtea de Apel Craiova (Tribunalul Mehedinţi), Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Cluj (Judecătoria Cluj-Napoca), Curtea de Apel Alba Iulia (Tribunalul Sibiu), Curtea de Apel Constanţa (Judecătoria Medgidia), Curtea de Apel Timişoara (Judecătoria Reşiţa), Curtea de Apel Piteşti (Judecătoria Curtea de Argeş); Curtea de Apel Craiova (Tribunalul Mehedinţi). Prin Sentinţa penală nr. 165/F din 3.08.2018, pronunţată în Dosarul nr. 8.019/2/2016 (3.954/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a reţinut în esenţă că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretate, în urma pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în sensul că vor produce efectul întreruptiv al prescripţiei numai actele de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Prin Sentinţa penală nr. 238/F din data de 2.11.2018, pronunţată în Dosarul nr. 408/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a reţinut, în esenţă, că Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale produce efecte numai pentru viitor, declararea unei norme ca neconstituţională fiind asemănătoare abrogării respectivei norme, care lasă situaţiile trecute, încheiate în perioada ei de activitate, neatinse, consecinţele înlăturării normei (prin abrogare sau declarare ca neconstituţională) fiind rezervate domeniului viitorului. Prin Decizia penală nr. 1.242/A din 10 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 622/44/2018, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a reţinut, în esenţă, referitor la Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, că nu a fost declarat neconstituţional întreg art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel încât acest text de lege să îşi înceteze efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei, iar Codul penal, modificat implicit prin această decizie să nu mai prevadă instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale. Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este una interpretativă, având rolul de a pune dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în acord cu normele constituţionale, respectiv că acest text de lege trebuie aplicat în sensul că pot avea efect întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale doar acele acte de procedură care ajung la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului, şi anume cele care sunt comunicate acestuia sau cele care sunt efectuate în prezenţa învinuitului sau inculpatului. Prin Sentinţa penală nr. 124 din 28.11.2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.089/85/2014, Tribunalul Sibiu - Secţia penală, analizând cererea de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, formulată de inculpat, inclusiv din perspectiva considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, a reţinut, în esenţă, că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, astfel că aplicarea lor retroactivă este exclusă. În realitate, ceea ce se aplică retroactiv este legea penală devenită mai favorabilă prin modificarea sa, iar nu decizia Curţii Constituţionale, în mod direct. În concluzie, întreruperile cursului prescripţiei survenite anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, ca efect al unor acte ce nu se comunică suspectului sau inculpatului, nu pot să fie lipsite, retroactiv, de efecte. Prin Sentinţa penală nr. 3.616 din 3.12.2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.236/211/2015*, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia penală a reţinut că Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale nu este interpretativă, ci una prin care se declară neconstituţionalitatea unei părţi din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel încât sintagma „îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“ este suspendată de drept, iar în ipoteza în care legiuitorul nu înţelege să intervină în 45 de zile de la publicarea deciziei, textul de lege menţionat îşi încetează efectele. Întrucât termenul de 45 de zile a expirat în august 2018, s-a apreciat că la momentul pronunţării hotărârii, datorită inactivităţii Parlamentului şi/sau Guvernului, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal au următorul conţinut: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe.“ Chiar dacă în considerentele deciziei Curtea arată că soluţia legislativă prevăzută în art. 123 din Codul penal anterior îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate, nu revine judecătorului sarcina de a completa art. 155 alin. (1) din Codul penal, ci legiuitorului. Întrucât dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt mai favorabile, sunt operabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale prevăzute de noul Cod penal. Fiind vorba de o dispoziţie cu caracter de lege penală mai favorabilă, efectele sale retroactivează şi sunt aplicabile şi cauzelor aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti. Prin Decizia penală nr. 1.462 din 10 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.569/211/2017, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, cu privire la prescripţia răspunderii penale invocată din oficiu a apreciat că actele procesuale efectuate în cauză anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 rămân valabile şi produc aceleaşi efecte pe care le puteau produce anterior publicării deciziei, respectiv au întrerupt cursul prescripţiei. Prin Decizia penală nr. 1.208/A din 31.10.2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.740/290/2017, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a reţinut că, în prezent, nu sunt reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, deoarece prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie. Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci este o decizie simplă prin care se declară neconstituţionalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. S-a concluzionat că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu mai poate avea loc în nicio situaţie, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale a căror întrerupere nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin. (1) din Codul penal, în raport cu împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar art. 147 din Constituţie. Prin Încheierea penală nr. 378 din 25.10.2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.812/290/2018 al Judecătoriei Reşiţa, s-a reţinut că, în aplicarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cu luarea în considerare a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care este/trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, cu precizarea că deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii şi au putere numai pentru viitor (noile prevederi se aplică după data de 25.06.2018). Anterior datei de 25.06.2018 se vor aplica dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal care s-au bucurat de prezumţia de constituţionalitate (în acelaşi sens este şi sentinţa penală nr. 267 din 1.11.2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.093/ 290/2017, Judecătoria Reşiţa). Prin Sentinţa penală nr. 163 din 2.08.2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.406/101/2017, Tribunalul Mehedinţi - Secţia penală a reţinut că termenul de prescripţie nu poate fi întrerupt prin îndeplinirea oricăror altor acte de procedură, în afara celor care trebuie să fie comunicate inculpatului (în acelaşi sens au fost interpretate dispoziţiile art. 155 din Codul penal şi în Sentinţa penală nr. 238 din 19.12.2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.240/101/2017 al Tribunalului Mehedinţi). VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. În considerentele deciziei, Curtea a reţinut că instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât această instituţie, pe de o parte, instituie un termen de decădere al organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale (paragraful 22). Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând (......) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale (paragraful 23). Curtea a constatat că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale (paragraful 24). Instanţa de contencios constituţional a reţinut că prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31). A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din Codul penal (paragraful 28). Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (paragraful 29). În concluzie, Curtea a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat (paragraful 34). VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 20/C/28/III-5/2019, 132/III-5/2019 din 15 februarie 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară, Serviciul judiciar penal a înaintat concluziile formulate de procuror asupra chestiunilor de drept a căror dezlegare s-a solicitat, comunicând, totodată, că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind aceste probleme de drept. În concluziile formulate, procurorul a apreciat că sesizările ce fac obiectul cauzei de faţă sunt inadmisibile, nefiind îndeplinită condiţia potrivit căreia sesizarea trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept de lămurirea căreia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. Pe de o parte, s-a susţinut că întrebările adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă veritabile probleme de drept, pentru a justifica utilitatea demersului iniţiat, întrucât ceea ce se solicită a se stabili este caracterul, interpretarea şi efectele unei decizii a Curţii Constituţionale, or conform jurisprudenţei constante a instanţei supreme (deciziile nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015, şi nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018, ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) un atare demers judiciar este inadmisibil. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii. Pe de altă parte, a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii declarate, în parte, neconstituţională, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile, înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanţei supreme consacrate în art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală. În exercitarea competenţei sale constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate asigura doar interpretarea şi aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, iar nu modificarea sau completarea acelei norme juridice care reprezintă atribute exclusive ale legiuitorului. Prin urmare, solicitarea de a interpreta o decizie a Curţii Constituţionale şi de a-i fi stabilite efectele este inadmisibilă pe calea mecanismului judiciar reglementat de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, în ipoteza în care decizia de neconstituţionalitate este suficient de clară pentru a nu genera veritabile probleme de interpretare. Analiza Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale relevă faptul că în considerentele acesteia este identificată în mod clar şi lipsit de echivoc soluţia legislativă apreciată drept constituţională referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reţinând că prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate. În plus, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 297/2018, sub aspectul aplicării ei în timp, soluţia se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţei supreme. În acest sens, atât Curtea Constituţională, în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 21/2014 statuează că, în virtutea legii fundamentale, deciziile Curţii Constituţionale sunt de imediată şi generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial a României. Aceasta înseamnă că decizia nu se va aplica doar raporturilor juridice născute ulterior acestui moment, ci tuturor situaţiilor juridice în desfăşurare, care nu au fost definitiv soluţionate până la data publicării. Aşadar, neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale nu înlătură aplicarea lor în cauzele care sunt pe rolul instanţelor judecătoreşti, efectul fiind, în ipoteza deciziei analizate, că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol este determinată doar de actele de procedură care se comunică suspectului sau inculpatului. IX. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 9 din 10 ianuarie 2019, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a înaintat punctul de vedere asupra chestiunilor de drept a căror dezlegare s-a solicitat, apreciind că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă din perspectiva inexistenţei unei veritabile chestiuni de drept, condiţie conturată în jurisprudenţa completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Cu privire la condiţia de admisibilitate a sesizării, referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile au fost invocate deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 15/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 21 iulie 2016; nr. 19/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017; nr. 22/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016. S-a apreciat, în raport cu jurisprudenţa completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că nici prima şi nici a doua întrebare nu ridică veritabile chestiuni de drept, întrucât răspunsul la prima întrebare rezultă din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, iar răspunsul la a doua întrebare rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În concret, cu privire la prima întrebare, din considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional (paragrafele 24, 28, 31) se desprinde concluzia că în prezent, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, concluzie reflectată şi în conţinutul încheierii de sesizare a Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Aşadar, Curtea Constituţională, prin considerentele Deciziei nr. 297 din 26 iunie 2018, a furnizat instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale, aşa cum se prevede în Decizia nr. 22/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Referitor la a doua întrebare, s-a apreciat că din considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51/2016 (paragraful 52), nr. 126/2016 (paragrafele 24 şi 25) şi nr. 651/2018 (paragraful 45) se desprinde concluzia că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia (25 iunie 2018), jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional furnizând instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziilor sale în cauzele pendinte. Incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti se traduce prin atribuirea efectului întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale numai actelor de procedură îndeplinite în cauzele pendinte care întrunesc exigenţele deciziei menţionate. X. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunilor de drept ce formează obiectul sesizărilor În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizărilor. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai a opinat că problemele de drept ce fac obiectul sesizării trebuie soluţionate astfel: 1. În interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. 2. Actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol numai în măsura în care erau dintre cele care, potrivit legii, trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului. În esenţă, s-au arătat următoarele: În soluţionarea primei probleme de drept a cărei dezlegare de principiu se solicită, trebuie pornit de la calificarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale. Din această perspectivă, s-a arătat că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unei soluţii legislative se înscriu în categoria denumită în doctrină a deciziilor manipulative , care determină o reformulare a conţinutului normei, în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale. Cu referire la maniera în care această categorie de decizii a fost receptată în practica instanţelor judecătoreşti, examenul de jurisprudenţă arată că, în marea majoritate a situaţiilor, instanţele şi parchetele au recurs de îndată la interpretarea şi aplicarea textului vizat prin prisma deciziei Curţii, chiar dacă acest lucru a însemnat de facto o modificare implicită a normei în cauză. Doar prin excepţie, deciziilor din această categorie li s-a refuzat „efectul direct“ în practica judiciară, în special atunci când completarea cerută de Curte ar fi condus la agravarea în planul dreptului substanţial a situaţiei persoanei în cauză, ca efect al extinderii sferei de incidenţă a textului de incriminare. Cum decizia care a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie operează în favoarea persoanelor care au comis infracţiuni - declarând neconstituţională soluţia legislativă care optase pentru extinderea sferei actelor de procedură susceptibile să întrerupă cursul prescripţiei - instanţele sunt ţinute să aplice de îndată soluţia identificată de Curte ca fiind constituţională şi care rezultă fără echivoc din paragraful 34 din decizie. Cu alte cuvinte, soluţia pe care instanţele trebuie să o promoveze este cea potrivit căreia cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă de drept enunţată în sesizare, s-a arătat că în soluţionarea ei trebuie avute în vedere efectele pe care Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 le produce sub aspectul aplicării în timp a legii penale. Prescripţia răspunderii penale se înscrie (şi) pe planul dreptului penal substanţial, astfel încât este supusă principiului legii penale mai favorabile în caz de succesiune a reglementărilor. În cazul de faţă, modificarea domeniului de incidenţă al art. 155 alin. (1) din Codul penal ca efect al reinterpretării sale de către Curtea Constituţională este asimilată intervenţiei unei legi mai favorabile în sensul art. 5 alin. (2) din Codul penal. Chiar dacă acest din urmă text face referire explicită doar la declararea neconstituţionalităţii unui act normativ sau a unor prevederi din acesta, el şi-a găsit aplicarea şi în ipoteza deciziilor interpretative ale Curţii (de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 11/2015) şi nu există niciun motiv pentru a-i refuza incidenţa în cazul deciziilor manipulative. Aşadar, reinterpretarea textului impusă prin Decizia nr. 297/2018 operează ca o lege nouă mai favorabilă şi primeşte aplicare retroactivă. În consecinţă, criteriul impus de Curte - necesitatea comunicării actului întreruptiv - se aplică şi actelor de procedură efectuate anterior deciziei Curţii Constituţionale. În consecinţă, făcând aplicarea art. 5 din Codul penal, instanţa va trebui să reţină ca acte care au întrerupt cursul prescripţiei doar actele care, potrivit legii, se comunică suspectului sau inculpatului, indiferent de data la care au fost efectuate. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi a opinat în sensul că: 1. La momentul actual, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal prin prisma Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză este o instituţie în vigoare în sfera dreptului pozitiv, care îşi produce efectele numai în cazul îndeplinirii oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal (potrivit interpretării obligatorii a Curţii Constituţionale). 2. Actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale (în cauzele penale pendinte la data publicării acesteia), cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma în vigoare la data efectuării lor, nu au condus automat la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol (cu urmarea începerii curgerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale de la data dispariţiei cauzei întreruptive), ci numai dacă acestea au făcut parte dintre acele acte de procedură a căror îndeplinire trebuia comunicată, potrivit legii, suspectului sau inculpatului. În argumentarea acestei opinii s-au arătat, în esenţă, următoarele: 1. Efectul Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale - în condiţiile în care legiuitorul nu a reacţionat în termen de 45 de zile de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, constă în faptul că instituţia întreruperii cursului termenului prescripţiei răspunderii penale continuă să funcţioneze (este activă în sfera dreptului pozitiv), dar numai în interpretarea (constituţională) limitată, potrivit căreia incidenţa sa este restrânsă doar la desfăşurarea (într-o cauză penală) acelor acte de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. În ansamblul lor, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, apreciată ca fiind una interpretativă (intermediară, conţinând o rezervă de interpretare/clauză de interpretare obligatorie), iar nu una simplă [extremă/radicală, de constatare a neconstituţionalităţii normei din art. 155 alin. (1) din Codul penal] susţin (atât prin trimitere la fosta soluţie legislativă în materie, cât şi prin formulări directe, neechivoce) importanţa instituţiei întreruperii cursului termenului prescripţiei răspunderii penale şi împrejurarea că o funcţionare constituţională a acesteia presupune recunoaşterea efectului întreruptiv specific doar actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. În plus, formularea întrebuinţată în dispozitivul deciziei poate fi interpretată, în mod rezonabil, în sensul susţinerii acestei coerente continuităţi, pe fond, cu ideea afirmată constant în considerente, impunându-se observarea nuanţei potrivit căreia ceea ce s-a declarat a fi neconstituţional nu este art. 155 alin. (1) din Codul penal (per ansamblu, dispoziţiile acestuia), ci (doar) „soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal“ (formulare care poate fi asociată/echivalată cu aceea de neconstituţionalitate a sintagmei îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, sens în care se statuează expres şi în cuprinsul paragrafelor 31 şi 34 din decizie). 2. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă de drept a cărei dezlegare se solicită s-a susţinut că vizează efectul aplicării în timp a consecinţelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în cadrul mai extins al aspectelor vizând aplicarea în timp a legii penale (lato sensu). Referitor la această problemă s-a făcut trimitere la jurisprudenţa obligatorie constantă a instanţei de contencios constituţional prin care se apreciază că interdicţia aplicării retroactive a deciziilor Curţii Constituţionale este respectată atunci când efectul acestora nu se produce (direct) asupra cauzelor definitiv soluţionate, impunându-se însă, în mod imperativ, observarea soluţiilor statuate prin deciziile sale obligatorii, în toate cauzele pendinte la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a respectivelor decizii. Prin urmare, în lumina acestei poziţii oficiale a Curţii Constituţionale înseşi, opinia nu poate fi alta decât aceea că în toate cauzele penale aflate pe rol (nesoluţionate încă definitiv) la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale nu se va putea aprecia drept întrerupt (cu urmarea debutului curgerii unui nou termen de la respectiva dată) decât dacă au fost îndeplinite acte de procedură dintre cele care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului (iar data întreruperii va fi reprezentată de data îndeplinirii acestor acte, iar nu a oricărui act de procedură în cauză). Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti a opinat în sensul că: 1. În prezent, cursul prescripţiei răspunderii penale nu poate fi întrerupt în temeiul art. 155 alin. (1) din Codul penal. 2. Actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, nu conduc la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că problema de drept în discuţie (de la pct. 1) trebuie interpretată pornind de la natura Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, care este o decizie simplă (extremă) prin care se declară pur şi simplu neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum rezultă fără dubiu din dispozitivul ei. Această natură - neinterpretativă - a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv de decizie prin care este declarată neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, face aplicabile prevederile art. 147 din Constituţie, potrivit cărora, la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, se produce suspendarea textului constatat ca neconstituţional, pe o durată de 45 de zile, iar la expirarea acestui termen are loc ieşirea definitivă din vigoare. Aşadar, în prezent, art. 155 alin. (1) din Codul penal nu se mai regăseşte printre dispoziţiile Codului penal în vigoare, cauza constituind-o pasivitatea legiuitorului. Atât legal, cât şi constituţional, este exclusă posibilitatea ca Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 să fie considerată interpretativă şi să se aprecieze că aceasta stabileşte că „prin îndeplinirea unui act de procedură, care se comunică suspectului sau inculpatului, cursul prescripţiei se întrerupe“. În raport cu aceste argumente s-a opinat că prima chestiune de drept pusă în discuţie porneşte de la o premisă falsă, şi anume că de lege lata dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt în vigoare. Expresia „prin orice act de procedură efectuat în cauză“ a ieşit din fondul activ al legislaţiei penale, fără ca în locul acesteia legiuitorul să introducă o altă expresie. De altfel, deciziile Curţii Constituţionale prin care este declarată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale echivalează cu legile de abrogare. Or, o dispoziţie legală abrogată nu poate fi niciodată reinterpretată sau repusă în acţiune şi, mutatis mutandis, nici o decizie a Curţii Constituţionale. A proceda altfel ar însemna ca, pe cale judiciară, să fie menţinut în vigoare un text care a fost scos din activul legislaţiei prin constatarea neconstituţionalităţii sale. Pornind de la aceste premise, de lege lata, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu mai poate avea loc în niciun caz, cu excepţia celui reglementat de art. 155 alin. (5) din Codul penal. Practic, în prezent sunt aplicabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale (cu excepţia menţionată mai sus) a căror întrerupere nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin. (1) din Codul penal în raport cu împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar art. 147 din Constituţie. Referitor la cea de-a doua chestiune a cărei dezlegare se solicită s-au arătat următoarele: Producând efecte asupra răspunderii penale, dispoziţiile care stabilesc cazurile de întrerupere a răspunderii penale fac parte din dreptul penal material (substanţial) chiar dacă actele de urmărire întreruptive sunt prevăzute de norme procesual penale. Întrucât existenţa sau inexistenţa într-o cauză penală concretă a răspunderii penale a infractorului se stabileşte prin hotărârea instanţei de judecată, la acest moment procesual, instanţa decide inclusiv asupra eventualei intervenţii a instituţiei prescripţiei răspunderii penale, calculând dacă termenul acesteia s-a împlinit ori nu. Prin urmare, instanţa de judecată evaluează întotdeauna în prezent, şi nu în trecut, dacă termenul prescripţiei este împlinit. Pentru a stabili aceasta, judecătorul trebuie să ia în considerare şi eventualele situaţii întreruptive de prescripţie, dar acestea trebuie raportate la legea în vigoare în momentul când se calculează termenul, şi nu la legea în vigoare la momentul când au fost efectuate. În caz contrar, s-ar ajunge la concluzia că un termen de prescripţie este stabilit ca fiind împlinit sau nu în raport cu norme juridice inexistente. Situaţia este cu atât mai clară în cazul în care o dispoziţie legală ce reglementează un caz de întrerupere a prescripţiei este declarată neconstituţională. Redând din considerentele deciziei Curţii Constituţionale (paragrafele 24, 28, 30 şi 31) s-a apreciat că a calcula în prezent termenele de prescripţie a răspunderii penale ţinând cont de acte de procedură care nu au fost comunicate suspectului/inculpatului, pe considerentul că, anterior deciziei, produceau efectul întreruptiv, echivalează cu a stabili răspunderea penală a unei persoane în baza unor texte de lege pe care Curtea Constituţională le-a constatat ca lipsite de previzibilitate şi, prin urmare, a decis că încalcă principiul fundamental al legalităţii incriminării. Cu alte cuvinte, s-ar permite instanţelor să dea eficienţă, în prezent, unui text de lege neconstituţional. Concluzionând, s-a arătat că, şi în situaţia în care s-ar considera că Decizia nr. 297/2018 este una interpretativă şi, deci, că în prezent termenul de prescripţie al răspunderii penale se întrerupe (exclusiv) prin actele de procedură ce trebuie comunicate suspectului/inculpatului, actele de procedură care nu se comunică inculpatului nu pot oricum să fie luate în considerare, în prezent, la calculul prescripţiei, pentru că tocmai împrejurarea că nu se comunică a fost cauza fundamentală ce a stat la baza declarării neconstituţional a art. 155 alin. (1) din Codul penal. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara - Departamentul de Drept Public a opinat, în principal, în sensul respingerii ca inadmisibilă a sesizării, cu motivarea că, în realitate, instanţa a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să interpreteze efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale. În argumentarea opiniei s-a arătat că cea de-a doua condiţie de admisibilitate a sesizării, prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv relaţia de dependenţă între dezlegarea pretinselor chestiuni de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, este îndeplinită doar în mod aparent, deoarece, pe de o parte, sesizarea tinde la identificarea de către instanţa supremă a modului de aplicare în timp a unei decizii a Curţii Constituţionale, iar pe de altă parte, dezlegarea de drept vizează doar aspecte teoretice, cu caracter general, referitoare la efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale. Cu privire la fondul sesizării s-a opinat că răspunsul la prima întrebare ar trebui să fie în sensul că „în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în conformitate cu Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale îşi produce efectele numai în cazul unui act procesual dintre cele realizate în vederea tragerii la răspundere penală“. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că Decizia nr. 297/2018 este o decizie simplă atipică, parţială, Curtea declarând contrară Constituţiei o soluţie legislativă ce are ca efect invalidarea unei sintagme a textului de lege analizat. Conţinutul normei este în parte păstrat, în sensul că ar fi inadmisibil să se accepte că nu s-ar mai pune problema întreruperii cursului prescripţiei, în toate cazurile, cu efectul incidenţei, de lege lata, doar a prescripţiei generale. Din cuprinsul dispozitivului Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 se deduce fără dificultate care este textul legislativ „salvat“ şi care este cel contrar Constituţiei. Efectele deciziei Curţii Constituţionale se produc direct, chiar şi în situaţia pasivităţii legiuitorului, aspect dezvoltat de jurisprudenţa naţională în aplicarea, spre exemplu, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016; a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017; a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 554/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017. Apreciind că, prin declararea neconstituţionalităţii soluţiei actuale, norma anterioară nu este „reînviată“ şi că decizia Curţii nu poate impune o soluţie legislativă, în lipsa intervenţiei autorităţilor abilitate constituţional, s-a arătat că din raţionamentul Curţii (paragraful 26) se poate deduce că vor produce efect de întrerupere a prescripţiei doar actele procesuale prin care statul, în exercitarea dreptului său de a trage la răspundere penală persoanele care comit infracţiuni, realizează o activitate în acest sens pe parcursul procesului penal. Referitor la cea de-a doua chestiune de drept a cărei dezlegare se solicită s-a apreciat că aceasta, în esenţă, este de a stabili dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, după ce Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi-a produs efectele, are sau nu caracterul unei legi penale mai favorabile, în considerarea art. 5 alin. (1) din Codul penal şi art. 15 alin. (2) din Constituţie. Norma legală prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal este o dispoziţie de drept substanţial, având astfel înţelesul pe care art. 5 alin. (1) din Codul penal îl conferă noţiunii de „lege penală“, iar „instituţia prescripţiei aparţine dreptului penal substanţial, fiind aplicabil în cazul situaţiilor tranzitorii principiul legii mai favorabile, atât în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, cât şi al actelor întrerupătoare de prescripţie“. În situaţia dedusă judecăţii, ne aflăm în situaţia unei soluţii legislative declarate neconstituţionale, soluţie ce îşi va înceta efectele, prin lipsa de intervenţie a legiuitorului în termenul prevăzut de Constituţie, norma legală rămânând în vigoare. Prin urmare, norma constituţională arătată se va aplica în mod corespunzător şi în acest caz, interpretarea textului de lege nemaiputând fi realizată în modul declarat contrar Constituţiei, devenind conformă doar „soluţia“ ce nu contravine principiilor legii fundamentale, adică aceea ce se circumscrie condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală. Referitor la aplicarea directă de către instanţele judecătoreşti a deciziilor sale, Curtea Constituţională a arătat în Decizia nr. 186/1999 că „dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti şi în cazul în care, prin decizie a Curţii Constituţionale, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încă la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale“. Aşadar, deciziile Curţii Constituţionale, fiind obligatorii şi având forţă pentru viitor, au putere de lege, iar având putere de lege, în dreptul penal substanţial, vor genera situaţii tranzitorii, în care se va pune problema legii penale mai favorabile ori cea a dezincriminării, în considerarea art. 5 ori a art. 4 din Codul penal. În toate aceste situaţii, precizările şi dispoziţiile din Codul penal privind mitior lex vor fi incidente, la fel ca în situaţia existenţei unei legi mai uşoare sau a unei legi de dezincriminare. Invocând deciziile Curţii Constituţionale nr. 51/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, şi nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, s-a apreciat că pentru viitor, după data publicării deciziei, vor avea efect întreruptiv de prescripţie doar actele procesuale ce au ca scop activitatea de tragere la răspundere penală. Pentru procesele penale în curs de soluţionare, în care nu s-au pronunţat hotărâri definitive, efectele Deciziei nr. 297/2018 se vor produce prin aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Codul penal, interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal având efectul unei legi penale mai favorabile, care limitează posibilitatea de întrerupere (şi, în consecinţă, de prorogare) a termenului de prescripţie. S-a concluzionat că dezlegarea celei de-a doua chestiuni de drept trebuie să fie în sensul că actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2019, cu respectarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la momentul efectuării, nu au avut efectul de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu excepţia actelor realizate în vederea tragerii la răspundere penală. XI. Dispoziţii legale incidente Noul Cod penal "ART. 155 Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. (2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. (3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei. (4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. (5) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale." Codul penal de la 1969 "ART. 123 Întreruperea cursului prescripţiei 1. Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. 2. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. 3. Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei. ART. 124 Prescripţia specială Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 este depăşit cu încă o dată." Codul Penal "ART. 5 Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile." Constituţia României "ART. 61 Rolul şi structura (Parlamentului) (1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. (...) ART. 126 Instanţele judecătoreşti (...) (3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. (...) ART. 147 Deciziile Curţii Constituţionale (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (...) (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor." XII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în chestiunile de drept cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile. XIII. Opinia judecătorului-raportor Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii ca inadmisibile a sesizărilor formulate. În esenţă, judecătorul-raportor a reţinut că nici prima şi nici cea de-a doua întrebare din dispoziţiile încheierilor de sesizare nu ridică veritabile chestiuni de drept întrucât Curtea Constituţională, prin considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a furnizat instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale. Din perspectiva întinderii acestor efecte, Curtea a precizat, de asemenea, că doar sintagma prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză lipseşte de previzibilitate norma de incriminare. În privinţa efectelor deciziei sub aspectul aplicării ei în timp, s-a reţinut că soluţia se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Cu privire la admisibilitatea sesizărilor, se reţin următoarele: "În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerinţe: - instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În cauză, se constată că prima condiţie, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, este îndeplinită. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a fost învestită în Dosarul nr. 18.348/212/2016 cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi de inculpaţii A.A.C., V.P.P., B.D.G.I. şi S.D. împotriva Sentinţei penale nr. 832 din 25 iunie 2018 a Judecătoriei Constanţa, iar Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a fost învestită în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2 cu soluţionarea apelurilor declarate de persoanele vătămate D.Gh., B.I. şi G.V. şi de inculpaţii P.N., B.N., B.E., T.A.M. şi P.R. împotriva Sentinţei penale nr. 224 din 22 decembrie 2017 pronunţate de Judecătoria Cluj. De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie întrucât, aşa cum rezultă din relaţiile comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chestiunile de drept cu a căror dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu au primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu fac obiectul unui asemenea recurs. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca soluţionarea pe fond a cauzelor de către instanţele de trimitere să depindă de lămurirea chestiunilor de drept din cuprinsul sesizărilor, se impun următoarele precizări: În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală este de a da dezlegări unor veritabile şi dificile probleme de drept, că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie efectuată doar în situaţia în care în cursul soluţionării unei cauze penale se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii (deciziile nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017; nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017) şi că sesizarea instanţei de trimitere trebuie să aibă ca obiect dezlegarea unor veritabile chestiuni de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 15 din 8 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 21 iulie 2016). Deopotrivă, prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016, s-a reţinut că (…) intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când se tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori a căror succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând în final unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale (…).(…) Forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări. Cât timp, în prezentarea raţionamentului său juridic (paragraful 49 al deciziei), Curtea Constituţională a identificat într-o manieră lipsită de echivoc organele care au abilitatea să efectueze acte de supraveghere tehnică şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta a furnizat astfel atât autorităţilor cu competenţe în procesul de legiferare, cât şi instanţelor judecătoreşti toate cele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale.(…) Nu în ultimul rând, se reţine că, fiind învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept prin care instanţele de trimitere au solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească natura, caracterul şi efectele unei decizii a Curţii Constituţionale, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 869 din 20 noiembrie 2015; Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016, şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018) a statuat, pe de o parte, că efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale, la cazul dedus judecăţii. Pe de altă parte, s-a reţinut că a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii constatate, în parte, neconstituţională, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanţei supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituţie. În exercitarea competenţei sale constituţionale, Înalta Curte poate asigura doar interpretarea şi aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar or delegat (Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015; Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018, ambele ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală). În sensul celor statuate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, în paragraful nr. 62, reţine: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale (a se vedea decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013 (...).“ În plus, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări. Raportând aceste principii jurisprudenţiale la circumstanţele prezentei cauze, se apreciază că sesizările cu soluţionarea cărora a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt inadmisibile, întrucât nici prima şi nici cea de-a doua întrebare din dispozitivul încheierilor de sesizare nu ridică veritabile chestiuni de drept. Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale, indiferent de tipul acestora (simple, interpretative sau manipulatorii) sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. De asemenea, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că toate deciziile Curţii Constituţionale au ca efect obligaţia organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, în sensul de a nu aplica prevederile constatate neconstituţionale, iar, în cazul celor interpretative, aceste organe trebuie să îşi adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanţa de contencios constituţional. În privinţa efectelor Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, sub aspectul aplicării ei în timp, soluţia se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 190 din 14 martie 2016; Decizia nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016; Decizia nr. 651/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 21/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 13 noiembrie 2014). Or, în aceste condiţii, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aspectele învederate în conţinutul celor două sesizări echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate. Pentru considerentele anterior expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, se vor respinge ca inadmisibile sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, respectiv de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori prin care se solicită pronunţarea unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: I. Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 18.348/212/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: 1) „Dacă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal“. 2) „Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol“. II. Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: 1) „Dacă termenul de prescripţie se întrerupe prin actele de procedură comunicate inculpatului sau acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul termenului prescripţiei“. 2) „Dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei C.C.R. nr. 297/2018 îşi produc efectele şi ulterior acestei decizii“. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Valentina Cruceanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
