Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.715/2018
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Ilie │- vicepreşedintele Înaltei │
│Iulian │Curţi de Casaţie şi │
│Dragomir │Justiţie, preşedintele │
│ │completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Laura │- preşedintele Secţiei I │
│Mihaela │civile │
│Ivanovici │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a │
│Voicheci │II-a civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Corina │- preşedintele Secţiei de │
│Corbu │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Geanina │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Arghir │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Alexandra │- judecător la Secţia │
│Iuliana │penală │
│Rus │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ionuţ │- judecător la Secţia │
│Mihai │penală │
│Matei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Luciana │- judecător la Secţia │
│Mera │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ana │- judecător la Secţia │
│Hermina │penală │
│Iancu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lucia │- judecător la Secţia │
│Tatiana │penală │
│Rog │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Marius Dan│- judecător la Secţia │
│Foitoş │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache│ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia │
│Horia │penală │
│Şelaru │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Dan Andrei│- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Aida Popa │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Nina │- judecător la Secţia I │
│Ecaterina │civilă │
│Grigoraş │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Tăbârcă │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Zaharia │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Gheza │- judecător la Secţia de │
│Attila │contencios administrativ şi│
│Farmathy │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mădălina │- judecător la Secţia de │
│Elena │contencios administrativ şi│
│Grecu │fiscal │
└──────────┴───────────────────────────┘
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.715/1/2018 este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27^1 şi art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul procuror Cosmin Grancea. Dezbaterile asupra recursului în interesul legii au avut loc la termenul de la 14 ianuarie 2019, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit ca dată a pronunţării termenul de astăzi, când, în aceeaşi compunere, a stabilit următoarele: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar în ce priveşte problema de drept supusă interpretării unitare, şi anume stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp. Problematica juridică născută ar decurge din evidenţierea a trei orientări jurisprudenţiale în materie. 2. Examenul jurisprudenţei naţionale în materie Examenul jurisprudenţei actuale în materie a evidenţiat mai multe orientări cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor intenţionate la care elementul material al laturii obiective constă într-o singură acţiune, dar în cazul cărora urmarea imediată (paguba, folosul necuvenit care constituie rezultatul prevăzut de norma de incriminare) se realizează într-un anumit interval de timp, uneori îndelungat. În cazul acestor infracţiuni există un moment al consumării dat de producerea primei urmări (spre exemplu: plata primului preţ supraevaluat în cazul contractului de mentenanţă, plata primei pensii necuvenite) şi un moment în care s-a produs ultima urmare a infracţiunii (exemplu: plata ultimelor servicii de mentenanţă, plata ultimei pensii). a) Într-o orientare majoritară a practicii s-a considerat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii (data acţiunii). Astfel de decizii există în cazul infracţiunii de abuz în serviciu în care urmarea imediată a fost ulterioară acţiunii, în cazul infracţiunii de înşelăciune constând în inducerea în eroare a Caselor de pensii cu privire la perioada de cotizare (printr-o acţiune unică de depunere a unor adeverinţe falsificate), urmată de plata succesivă a pensiei pentru o perioadă de timp. b) Într-o a doua orientare a practicii s-a reţinut că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este data la care s-a produs o primă pagubă, chiar dacă aceasta se produce în continuare şi ulterior. c) Potrivit celei de-a treia opinii, data la care începe să curgă termenul de prescripţie este data la care s-a produs în mod definitiv urmarea imediată. 3. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 14/C2/294/III-5/2018 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat că în toate cazurile de practică judiciară ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii elementul material al laturii obiective este compus dintr-o unică acţiune care nu se prelungeşte în timp (fapta funcţionarului public de a îndeplini un act prin încălcarea unei legi, fapta funcţionarului de a lua o decizie prin care s-a produs un folos pentru o rudă, acţiunea de inducere în eroare prin prezentarea unor acte false). Urmarea imediată în cazul acestor infracţiuni se produce într-un interval de timp independent de vreo acţiune a autorului infracţiunii (contractele încheiate nelegal de funcţionarul public se execută şi astfel paguba se majorează, persoana angajată ca urmare a unui conflict de interese primeşte în mod periodic salariu şi astfel avantajele patrimoniale se măresc, victima infracţiunii de înşelăciune efectuează prestaţiile periodice şi astfel paguba se majorează). Totodată, procurorul general a precizat că pentru a determina momentul de la care curge termenul de prescripţie trebuie mai întâi calificate infracţiunile arătate (infracţiuni progresive, infracţiuni continue, infracţiuni continuate sau infracţiuni simple). În acest punct s-a precizat că infracţiunea se consumă în momentul în care s-a produs paguba sau folosul patrimonial. Totodată s-a arătat că producerea pagubei sau realizarea folosului patrimonial este o condiţie a laturii obiective a infracţiunii. Amplificarea rezultatului (cuantumul pagubei, folosului) se produce fie prin diverse acte succesive de executare a unor contracte, fie prin executarea deciziei luate ca urmare a activităţii materiale unice. În contra calificării ca infracţiuni continuate a infracţiunilor ce fac obiectul prezentei sesizări s-a susţinut că poate fi adus argumentul în sensul că există o singură acţiune a autorului infracţiunii. Astfel, cu privire la infracţiunea de înşelăciune, „săvârşită prin prezentarea de acte de studii false la angajarea într-o funcţie, prin declaraţii mincinoase în vederea încasării alocaţiei de stat pentru copii ori prin prezentarea de acte de vechime în muncă false în scopul obţinerii pensiei sau a ajutorului social, când încasarea sumelor se face în mod periodic“, s-a arătat că Tribunalul Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 5/1972 a decis că este o infracţiune continuată şi termenul de prescripţie curge de la data încasării ultimei sume necuvenite: „În cazul înşelăciunii în paguba avutului obştesc săvârşită în una dintre modalităţile analizate, când încasarea sumelor necuvenite s-a făcut în mod periodic, infracţiunea este continuată. În asemenea cazuri, autorul concepe un plan unitar pentru inducerea în eroare a persoanei vătămate în vederea obţinerii plăţii periodice a sumelor de bani necuvenite, astfel că în momentul luării hotărârii a avut reprezentarea, în concret, a activităţii infracţionale, în ansamblul ei, existând deci unitate de rezoluţie. Fiecare încasare a sumei necuvenite constituie continuarea activităţii iniţiale de inducere în eroare a celui care face plata, întrucât de fiecare dată autorul, prin pretinderea plăţii şi reticenţa sa în a declara că sumele aferente acestor plăţi nu i se cuvin, săvârşeşte o faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în paguba avutului obştesc. Această concluzie se impune, deoarece dispoziţiile art. 215 din Codul penal (anterior n.n.) cer pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune îndeplinirea următoarelor condiţii: inducerea în eroare în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi cauzarea unei pagube. În modalităţile sus-arătate de săvârşire a infracţiunii de înşelăciune în paguba avutului obştesc, inducerea în eroare are loc cu ocazia prezentării, de către infractor, a actelor de studii sau de vechime în muncă false ori a declaraţiei mincinoase, precum şi de fiecare dată, prin pretinderea plăţii şi reticenţa sa în a declara că nu i se cuvine, atunci când încasează primul salariu, alocaţia de stat pentru copii, pensia sau ajutorul social, cât şi ulterior, ori de câte ori primeşte sumele necuvenite. Ca atare, cu ocazia încasării periodice a fiecărei sume necuvenite se săvârşesc, pe baza aceleiaşi rezoluţii, fapte de înşelăciune în paguba avutului obştesc, deoarece de fiecare dată se realizează condiţiile existenţei infracţiunii. În consecinţă, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data încasării ultimei sume necuvenite.“ Din examinarea practicii judiciare invocate procurorul general a susţinut că decizia Tribunalului Suprem sus-menţionată este în general ignorată. În susţinerea punctului de vedere s-a arătat că, pe de o parte, este greu de acceptat că autorul pretinde plata de fiecare dată când încasează alocaţia/pensia/ajutorul social, întrucât, în cele mai multe cazuri, banii sunt depuşi într-un cont, neexistând nicio pretindere. Pe de altă parte, s-ar putea argumenta că autorul infracţiunii (fie că este funcţionarul abuziv, fie că este autorul infracţiunii de înşelăciune) săvârşeşte infracţiunea prin omisiune la fiecare plată succesivă (prin neluarea măsurilor pentru împiedicarea acesteia), întrucât el a creat prin acţiunea sa anterioară (acţiunea de inducere în eroare, actul nelegal întocmit) o stare de pericol pentru valoarea protejată, stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. Ar fi astfel îndeplinite condiţiile infracţiunii comisive prin omisiune, reglementate de art. 17 lit. b) din Codul penal. Acceptarea acestui argument ar însemna însă impunerea unei obligaţii pentru autorul infracţiunii de a aduce la cunoştinţă activitatea sa infracţională anterioară. Referindu-se la infracţiunile progresive, s-a arătat că sunt progresive acele infracţiuni al căror element material se amplifică treptat, fie ca urmare a unor procese interne autonome, fie prin adăugarea unor acte materiale. (Constantin Duvac, George Antoniu, Tudorel Toader - coordonatori, Explicaţiile Noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pagina 350.) În cazul infracţiunilor ce fac obiectul prezentei sesizări, rezultatul nu se amplifică prin adăugarea unor acte materiale. De asemenea, amplificarea rezultatului nu este rezultatul unor procese interne (naturale) autonome (spre exemplu, suferinţa fizică produsă prin infracţiunea de lovire se agravează), ci este rezultatul unor împrejurări externe - spre exemplu, executarea succesivă a unor contracte. Spre deosebire de acestea, în cazul infracţiunii progresive făptuitorul nu poate face nimic pentru a împiedica amplificarea rezultatului, ceea ce nu este cazul infracţiunilor la care rezultatul se amplifică prin executarea succesivă a unor contracte (abuz în serviciu, conflict de interese). În cazul acestor din urmă infracţiuni, spre deosebire de cazul infracţiunilor progresive, făptuitorul poate alege/poate controla perioada de timp când se produce rezultatul chiar în momentul în care acţionează nelegal. Potrivit altor autori: „infracţiunea progresivă este acea formă a unităţii legale de infracţiune în cazul căreia, după atingerea momentului consumativ specific unei anumite infracţiuni, are loc, fără o nouă intervenţie a autorului, o amplificare în timp a urmării produse, ce atrage o încadrare juridică mai gravă“. (Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, pagina 83.) Or, în cazul infracţiunilor indicate nu este neapărat necesar să se producă o încadrare mai gravă sau, după caz, nu este posibil (conflictul de interese) ori nu a fost posibil o perioadă de timp (în cazul înşelăciunii, între data intrării în vigoare a noului Cod penal şi data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016). Totodată, infracţiunea progresivă se comite adesea cu praeterintenţie, pe când infracţiunile ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt infracţiuni intenţionate. Prin urmare, s-a concluzionat că în speţă nu sunt incidente prevederile privind infracţiunea progresivă. Infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare. (Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pagina 252.) În cazul infracţiunilor continue urmarea este concomitentă cu acţiunea. Or, în cazul infracţiunilor de conflict de interese, abuz în serviciu, înşelăciune, activitatea infracţională, acţiunea (verbum regens) ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii nu se desfăşoară continuu, fără întrerupere, ci este o activitate instantanee. În cazul infracţiunilor arătate, rezultatul activităţii infracţionale este cel care se prelungeşte în timp. Rezultatul (paguba, folosul) este ulterior acţiunii. Nu sunt aplicabile, aşadar, nici dispoziţiile privind curgerea termenului de prescripţie în cazul infracţiunilor continue. Rezultă că, în ipoteza în care nu se acceptă teza infracţiunii comisive săvârşite prin omisiune (infracţiunea continuată), infracţiunile arătate mai sus sunt infracţiuni simple. Cu referire la inaplicabilitatea Deciziei de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, procurorul general a arătat că, în cuprinsul deciziei, la pct. 1 se menţionează: „În cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.“ Această decizie nu este însă una de aplicabilitate generală, ci se referă la situaţia infracţiunilor progresive, care nu beneficiau de o reglementare expresă anterior intrării în vigoare a noului Cod penal. Astfel, în cuprinsul deciziei, Tribunalul Suprem se referă la lipsa prevederii în legea penală a ceea ce se înţelege prin „data săvârşirii infracţiunii“, art. 144 din vechiul Cod penal nefiind lămuritor. Decizia face referire la curgerea termenului de prescripţie pentru infracţiunile continue şi cele continuate, arătându-se că ele „se consideră săvârşite, în sensul art. 122 alin. (2), la data epuizării laturii obiective a acestora, indiferent de data producerii rezultatului“, precizând că: „Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul infracţiunilor ce se comit instantaneu, de regulă printr-un singur act de executare, cum sunt cele contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, data săvârşirii acestora neputând fi decât aceea a executării acţiunii ce constituie latura lor obiectivă, iar termenul de prescripţie urmând a se socoti de la această dată.“ Decizia analizează şi celelalte instituţii, arătându-se că legea penală mai favorabilă, prescripţia răspunderii penale, amnistia şi graţierea se raportează la data actului de executare, chiar dacă rezultatul s-a produs ulterior. În fiecare dintre aceste cazuri Tribunalul Suprem exemplifică aplicarea instituţiei respective şi de fiecare dată exemplul se referă la infracţiunile contra persoanei (atunci când sunt infracţiuni progresive). De asemenea, în doctrină a arătat că soluţia Tribunalului Suprem se referea doar la situaţia infracţiunilor progresive, aceasta fiind şi concluzia care se desprinde din Expunerea de motive a noului Cod penal. Referindu-se la data săvârşirii infracţiunii de la care începe să curgă termenul de prescripţie, procurorul general a arătat că prin data săvârşirii infracţiunii se înţelege data finalizării urmării imediate a infracţiunii, respectiv data producerii definitive a pagubei sau data realizării definitive a folosului patrimonial. Prin data săvârşirii infracţiunii nu se poate înţelege data acţiunii/inacţiunii. În susţinerea acestui punct de vedere, procurorul general a făcut trimitere la dispoziţiile art. 154 alin. (2) din Codul penal care se referă la data săvârşirii infracţiunii, precizând că este necesar să fie vorba de o infracţiune ca să curgă termenele de prescripţie, aşadar latura obiectivă să fie completă. Prin excepţie, în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul celor progresive de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii. În susţinerea acestui raţionament s-a arătat că, dacă prin data săvârşirii infracţiunii s-ar fi înţeles data săvârşirii/încetării acţiunii sau inacţiunii, cele două ipoteze [art. 154 alin. (2) teza I din Codul penal, pe de o parte, şi art. 154 alin. (2) teza a II-a şi alin. (3) din Codul penal, pe de altă parte] nu ar fi avut nevoie de reglementare distinctă, întrucât ele s-ar fi referit la acelaşi lucru. Ar fi fost suficient un singur text care să facă referire la data acţiunii. Aşadar, prin data săvârşirii infracţiunii nu se poate înţelege data acţiunii sau inacţiunii, ci data la care s-a realizat în mod complet latura obiectivă, respectiv s-a produs paguba sau folosul patrimonial. Totodată, procurorul general a susţinut că prin data săvârşirii infracţiunii nu se poate înţelege doar data consumării (data realizării primului folos patrimonial sau data la care s-a produs prima pagubă dintre cele succesive), ci data producerii tuturor efectelor - data la care s-a finalizat urmarea imediată a infracţiunii. În argumentare s-a arătat că fiecare pagubă sau folos coroborat cu acţiunea iniţială a făptuitorului face să fie întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Prin urmare, întrucât termenul de prescripţie curge de la data săvârşirii infracţiunii, nu există vreun temei pentru ca elemente ale infracţiunii să nu fie incluse în conţinutul acesteia. S-a concluzionat în sensul că data producerii ultimei componente a pagubei este data săvârşirii infracţiunii. Sub un alt aspect s-a precizat că, de cele mai multe ori, legea leagă momentul curgerii termenului de prescripţie de momentul epuizării urmării infracţiunii, momentul producerii rezultatului final (infracţiunea continuată, infracţiunea continuă, infracţiunea de obicei), întrucât acţiunea şi rezultatul sunt îndeobşte concomitente. Singura excepţie o constituie infracţiunile progresive, în cazul cărora făptuitorul, odată ce a săvârşit actul, nu ar mai putea împiedica producerea rezultatului. Or, în cazul infracţiunilor simple arătate, executarea succesivă a contractului şi obţinerea folosului patrimonial/producerea pagubei au fost prevăzute şi urmărite de inculpaţi în momentul îndeplinirii actului nelegal sau în momentul inducerii în eroare. Prin urmare, pentru identitate de raţiune, s-a concluzionat că şi în cazul infracţiunilor cu executare imediată, dar în cazul cărora paguba/folosul patrimonial se realizează într-un anumit interval de timp, momentul finalizării urmării imediate este momentul de început al curgerii termenului de prescripţie. 4. Opinia specialiştilor consultaţi 4.1. Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca - Facultatea de Drept - Catedra de drept penal, în punctul de vedere comunicat, a arătat că rezolvarea problemei de drept ce face obiectul prezentei cauze depinde de corecta stabilire a naturii juridice a infracţiunilor în cauză. S-a opinat că infracţiunile analizate în cauză reprezintă o specie a infracţiunii progresive şi urmează regimul prevăzut de art. 154 alin. (3) din Codul penal în privinţa momentului iniţial al termenului de prescripţie. În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că în cazul acestor infracţiuni actul de executare nu se prelungeşte în timp (ceea ce exclude apartenenţa lor la categoria infracţiunilor continue), dar, ulterior consumării, urmarea infracţiunii cunoaşte o amplificare, în absenţa unei noi acţiuni tipice comise de subiectul activ. Această caracteristică este necesară şi suficientă pentru calificarea infracţiunii în discuţie ca aparţinând categoriei infracţiunilor progresive, iar elementele care par să o diferenţieze de o infracţiune progresivă „clasică“ sunt doar rezultatul unor aparenţe. În susţinerea punctului de vedere s-a precizat că, în mod obişnuit, în doctrină se asociază infracţiunii progresive o modificare de încadrare juridică, atrasă de agravarea rezultatului. În acest context s-a subliniat că respectiva modificare a încadrării juridice nu este de esenţa infracţiunii progresive, ci un element prin prisma căruia se relevă importanţa practică a acestei categorii de infracţiuni. Astfel, calificarea juridică mai severă, atrasă de rezultatul final mai grav absoarbe calificarea iniţială a faptei, fiind în prezenţa unei unităţi de infracţiune. Această problemă nu se pune atunci când încadrarea iniţială este identică cu încadrarea realizată pe baza rezultatului mai grav. Prin urmare, s-a concluzionat, sub aspectul naturii juridice, că o infracţiune este sau nu progresivă în funcţie de agravarea în timp a urmării iniţiale - în absenţa unei noi intervenţii a agentului - şi nu în funcţie de modificarea încadrării juridice ca efect al agravării. Totodată, s-a arătat că un alt aspect întâlnit în mod frecvent în cazul infracţiunilor progresive este absenţa unui control al autorului asupra agravării rezultatului iniţial. S-a opinat că aceasta nu este o trăsătură de esenţa infracţiunii progresive, putând fi întâlnite ipoteze de infracţiuni progresive în care acest control există. Aşadar, s-a concluzionat în sensul că nu se poate pune semnul egalităţii între condiţia ca autorul să nu mai comită o acţiune tipică ulterior momentului producerii primei urmări şi absenţa oricărei posibilităţi a acestuia de a influenţa cursul cauzal pe perioada agravării urmării iniţiale. Această din urmă posibilitate există sau nu în funcţie de circumstanţele concrete şi nu este de natură a influenţa calificarea infracţiunii ca progresivă. În plus, nici în cazul infracţiunilor care fac obiectul sesizării în prezenta cauză nu există întotdeauna un astfel de control al autorului. Aşa de pildă, după încheierea actului prejudiciabil pentru o instituţie publică, funcţionarul îşi încetează activitatea cu respectiva instituţie, astfel că în perioada în care se fac plăţile succesive pe baza respectivului act el nu mai avea nicio posibilitate de a interveni pentru sistarea lor. Pentru toate aceste considerente s-a susţinut că infracţiunile în discuţie apar ca fiind infracţiuni progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul lor curge de la data ultimului act de executare, potrivit art. 154 alin. (3) din Codul penal. Totodată, pornind de la natura şi raţiunea instituţiei prescripţiei răspunderii penale, deoarece prescripţia sancţionează pasivitatea statului în valorificarea dreptului său de a-l trage la răspundere penală pe autorul unei infracţiuni - jus puniendi, această sancţiune nu poate opera decât în prezenţa unei asemenea pasivităţi, cu alte cuvinte atunci când autorităţile judiciare ar fi putut interveni pentru tragerea la răspundere penală a autorului şi nu au făcut acest lucru. Aşadar, termenul de prescripţie nu poate curge decât din momentul în care autorul a comis o infracţiune, susceptibilă de a atrage răspunderea penală. În contextul analizei arătate s-a concluzionat în sensul că termenul de prescripţie curge de la data acţiunii în măsura în care această acţiune întruneşte cel puţin trăsăturile unei tentative incriminate, de pildă, în cazul infracţiunilor de înşelăciune (art. 244 din Codul penal) sau abuz în serviciu prevăzut de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, a căror tentativă este incriminată. În schimb, în cazul unei infracţiuni de uzurpare a funcţiei (art. 300 din Codul penal), folosirea funcţiei pentru favorizarea altei persoane (art. 301 din Codul penal) sau abuz în serviciu (art. 297 din Codul penal), în absenţa incriminării tentativei, tipicitatea faptei este realizată doar din momentul producerii uneia din urmările prevăzute de lege, astfel că anterior acestui moment nu se poate vorbi de răspundere penală şi de prescrierea ei. S-a apreciat că această interpretare este susţinută şi de formularea art. 154 alin. (2) din Codul penal, care menţionează ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie data săvârşirii infracţiunii. Or, potrivit art. 174 din Codul penal, prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege comiterea cel puţin a unei tentative de către autor. La rândul ei, referirea din art. 154 alin. (3) din Codul penal la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii are ca premisă existenţa la acea dată a unei fapte tipice, susceptibile de o anumită încadrare juridică, în măsura în care la acel moment nu putem reţine nici măcar tipicitatea unei tentative, lipseşte prima încadrare juridică, în raport cu care să fie analizată apoi agravarea urmării. În consecinţă, într-o astfel de situaţie, prescripţia va începe să curgă doar de la momentul la care se realizează tipicitatea unei fapte, adică de la momentul producerii primei urmări. Prin urmare, data săvârşirii infracţiunii, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp (spre exemplu: abuz în serviciu, folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane) este data ultimului act de executare, în măsura în care acţiunea sau inacţiunea corespunde cel puţin unei tentative incriminate. În măsura în care tentativa infracţiunii respective nu este incriminată, termenul de prescripţie curge de la data consumării infracţiunii (data primei urmări tipice). 4.2. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi - Facultatea de Drept în punctul de vedere a comunicat, în esenţă, că termenul de prescripţie a răspunderii penale apte a fi angajate în sarcina unei persoane, pentru o infracţiune pe care a săvârşit-o, va începe să fie calculat, în mod obligatoriu (ca regulă), din primul moment în care conduita efectiv adoptată de respectiva persoană poate fi calificată/încadrată juridic drept ilicit penal (curgerea termenului în cauză vizând să producă, astfel, drept efect, tocmai înlăturarea răspunderii penale care poate fi angajată în sarcina subiectului activ al infracţiunii, ca urmare a săvârşirii acesteia). În acest sens s-a făcut referire la dispoziţiile art. 154 alin. (2) din Codul penal teza I care prevăd că termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. Prin excepţie de la această regulă, legiuitorul a dispus expres [art. 154 alin. (2) tezele II-IV din Codul penal] faptul că, în unele cazuri limitativ enumerate, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este amânată până la un moment ulterior, precis stabilit. Este ipoteza infracţiunilor continue, a celor continuate şi a celor, de obicei, în cazul cărora data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul epuizării (şi, după caz: data încetării acţiunii sau inacţiunii; data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni; data săvârşirii ultimului act). Stabilit fiind că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru o infracţiune începe să curgă (ca regulă) de la data săvârşirii infracţiunii, s-a apreciat că se impune identificarea momentului la care o infracţiune se consideră a fi săvârşită. Astfel, conform dispoziţiilor art. 174 din Codul penal: „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.“ Aşadar, momentul la care se consideră săvârşită o infracţiune (implicit momentul de la care începe să curgă, ca regulă, termenul de prescripţie a răspunderii penale raportat la aceasta) este primul moment de la care fapta concret comisă dobândeşte relevanţă penală, după caz: momentul consumării sau chiar şi momentul de la care se poate reţine comiterea tentativei respectivei infracţiuni. În acest ultim caz, desigur, sunt avute în vedere doar ipotezele incriminărilor în raport cu care tentativa este posibilă şi (în plus) relevantă penal (incriminată/pedepsibilă) - în art. 174 din Codul penal legiuitorul se referă la „(...) faptele pe care legea le pedepseşte ca tentativă“. Prin urmare, în acest punct, s-a concluzionat: - în cazul infracţiunilor la care tentativa nu este posibilă sau la care tentativa, deşi este posibilă, nu este relevantă penal (nu este incriminată/pedepsibilă), termenul de prescripţie a răspunderii penale va începe să curgă de la momentul consumării (primul moment de la care fapta concret săvârşită devine relevantă penal ca infracţiune), dacă respectiva infracţiune nu se integrează între cele la care, prin excepţie (în baza unei dispoziţii legale exprese), data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este amânată până la un moment ulterior [anume: infracţiune continuă, continuată sau de obicei - art. 154 alin. (2) din Codul penal]; – în cazul infracţiunilor la care tentativa este posibilă şi relevantă penal (incriminată/pedepsibilă), termenul de prescripţie a răspunderii penale va începe să curgă de la momentul configurării faptei concret săvârşite drept tentativă (primul moment de la care fapta efectiv comisă devine relevantă penal ca infracţiune) - moment care poate coincide sau nu (din punct de vedere temporal) cu data consumării faptei. Referitor la clasificarea formelor unităţii de infracţiune s-au menţionat formele aparţinând unităţii infracţionale naturale (respectiv: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată) şi forme aparţinând unităţii infracţionale legale (respectiv: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă). Separat însă de această departajare de principiu s-a susţinut că unele dintre aceste forme de unitate infracţională se raportează la norme de incriminare care se califică ca atare în respectivele forme de unitate infracţională încă de la un nivel abstract de referinţă (prin simpla consultare a normei de incriminare, separat de luarea în considerare a anumitor situaţii particulare/cazuri determinate din speţe concrete), altele se conturează exclusiv în urma manierei faptice concrete în care s-au săvârşit anumite fapte incriminate, în speţe punctual determinate. În prima categorie (forme de unitate infracţională originare/primare/care se conturează la nivel abstract) s-au menţionat: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă, infracţiunea complexă şi infracţiunea de obicei. În a doua categorie (forme de unitate infracţională secundare/derivate/care se conturează exclusiv în urma analizei modului de săvârşire a unei infracţiuni la nivel concret) s-au menţionat: infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea deviată. Sub acest aspect s-a concluzionat în sensul că o normă de incriminare descrie, la bază, o activitate care poate fi încadrată, după caz, ori ca infracţiune continuă ori ca infracţiune complexă ori ca infracţiune de obicei ori (în ipoteza în care niciuna dintre aceste alternative nu poate fi reţinută) ca infracţiune simplă. Ulterior săvârşirii sale concrete, într-o anumită speţă determinată, o infracţiune poate fi calificată doar în una dintre aceste forme (caz în care şi pe plan concret se menţine exclusiv încadrarea faptei în acea formă de unitate infracţională care se configura încă de la nivelul planului abstract) sau poate ajunge să se manifeste corespunzător vreuneia dintre formele de unitate infracţională din a doua categorie (continuată, progresivă sau deviată). Cu titlu de exemplu s-a arătat că o infracţiune continuă se poate comite şi în formă continuată, la fel cum o infracţiune complexă se poate săvârşi, la rândul ei, în formă continuată (sau poate exemplifica un caz de infracţiune deviată) ori poate ajunge să se manifeste în mod progresiv (o tâlhărie care a dus la moartea victimei, în condiţiile în care decesul persoanei vătămate se produce la o oarecare perioadă de timp ulterior producerii actului de violenţă în scopul sustragerii bunului). De asemenea, în mod similar, o infracţiune care este, la origine, simplă poate ajunge să se comită, în concret, în formă continuată (spre exemplu, un furt în varianta-tip - care este, în abstract, o infracţiune simplă - poate fi comis în mod continuat) sau poate ajunge să se manifeste deviat sau progresiv (de pildă: o lovire/vătămare corporală - care este, în abstract, o infracţiune simplă - poate ajunge să se transforme în lovire cauzatoare de moarte, dacă victima decedează la o oarecare perioadă de timp după realizarea actului de lovire/vătămare corporală, fiind întrunite imperativele de natură subiectivă presupuse de această încadrare juridică; sau o acţiune de omor - corespunzătoare infracţiunii simple de omor, forma-tip - care iniţial nu a produs instantaneu decesul, atrăgând încadrarea juridică iniţială de tentativă de omor a faptei comise, poate deveni progresivă dacă, după trecerea unei anumite perioade de timp, conduce - cu menţinerea legăturii cauzale - la producerea decesului, cu urmarea reîncadrării juridice a faptei ca infracţiune consumată de omor). Totodată, o infracţiune (care la origine este fie simplă, fie continuă, fie complexă, fie, teoretic, chiar şi de obicei) poate ajunge să se manifeste în formă progresivă atunci când, după încetarea săvârşirii elementului material (acţiune sau inacţiune) şi apariţia unei prime urmări imediate, relevante penal (corespunzătoare unei anumite încadrări juridice determinate), rezultatul (urmarea imediată) se amplifică, în timp, singur(ă)/în mod progresiv (fără o nouă intervenţie determinantă, sub formă de activitate relevantă penal, din partea subiectului activ). Împrejurarea că în urma acestei amplificări progresive a rezultatului se ajunge (de regulă) la o reîncadrare juridică a faptei comise (într-o altă infracţiune sau într-o formă mai gravă a aceleiaşi infracţiuni) a fost apreciat un aspect de ordin secundar, neesenţial, al definirii infracţiunii progresive, o chestiune care nu este de esenţa infracţiunii progresive, ci doar o consecinţă adeseori produsă în cazul acestui tip de unitate infracţională (este de evidenţiat diferenţa dintre o consecinţă adeseori întâlnită - producerea unui rezultat mai grav care atrage o nouă încadrare juridică a faptei progresive - şi o cerinţă esenţială obligatorie de care depinde însăşi calificarea faptei comise drept infracţiune progresivă). În susţinerea acestui punct de vedere s-a făcut trimitere, cu titlu de exemplu, la o infracţiune simplă (aşadar, instantanee), precum este (de principiu) înşelăciunea sau abuzul în serviciu, care ajunge să producă urmări care se amplifică progresiv (de pildă, un prejudiciu cu acumulare succesivă), şi s-a susţinut că respectiva infracţiune urmează a fi calificată drept progresivă (originar este o infracţiune simplă - în abstract - care a ajuns să se comită în formă progresivă - în concret). Această soluţie, s-a apreciat, se menţine indiferent dacă, prin acumulare progresivă, urmarea (prejudiciul) ajunge (în unele cauze) sau nu (în alte cauze) să depăşească plafonul de la care se poate aprecia că s-au produs consecinţe deosebit de grave (ceea ce ar atrage o reîncadrare juridică a faptelor comise, prin aplicarea dispoziţiilor art. 256^1 din Codul penal sau art. 309 din Codul penal). Altfel, calificarea infracţiunii comise drept progresivă (sau nu) - aşadar încadrarea acesteia din punct de vedere (inclusiv) teoretic/ştiinţific/obiectiv în una sau alta dintre formele unităţii de infracţiune - ar depinde de aspecte conjuncturale (posibil chiar arbitrare), precum: reglementarea (sau nu) de către legiuitor, la un anumit moment dat, a unei forme/variante agravate a anumitor infracţiuni, constând (de pildă) în producerea de consecinţe deosebit de grave, ori modificarea conceptului legal de consecinţe deosebit de grave etc. De regulă, motivul pentru care doctrina consideră că o infracţiune progresivă este aceea care, ulterior producerii unei urmări iniţiale (şi încetării săvârşirii elementului material), conduce la amplificarea urmării până la producerea unui rezultat mai grav, corespunzător unei noi încadrări juridice a infracţiunii, se datorează faptului că adeseori (sub aspect statistic) infracţiunile cu desfăşurare progresivă conduc la asemenea consecinţe, precum şi împrejurării că lipsa unei modificări a încadrării juridice a infracţiunii, ca efect al amplificării progresive a rezultatului, ar părea să nu implice efecte/consecinţe relevante juridic. O asemenea situaţie ar implica, aşadar, aparent, o lipsă de interes în aprecierea infracţiunii ca fiind una progresivă, calificarea acesteia potrivit formei de unitate infracţională originară sub care s-a manifestat (infracţiune simplă, de pildă) fiind de natură să asigure, în principiu, aceleaşi consecinţe juridice ca şi cele implicate de calificarea ei ca infracţiune progresivă. În acest sens s-a susţinut că, potrivit art. 154 alin. (3) din Codul penal, termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii progresive nu începe să curgă (precum în cazul celorlalte infracţiuni de durată: continue, continuate, de obicei) de la momentul final (al epuizării), ci, în mod similar (şi) infracţiunii simple, de la data săvârşirii infracţiunii (înţeleasă în sensul ante-indicat de moment de la care fapta comisă prezintă relevanţă infracţională). Singura diferenţă între ipoteza infracţiunii simple şi aceea a infracţiunii progresive ar fi eventuala redimensionare a duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunii progresive, corespunzător încadrării juridice finale a faptei, dar (desigur) numai în măsura în care o asemenea recalificare juridică ar fi incidentă şi numai dacă, în considerarea ei, termenul de prescripţie atras ar fi de durată diferită faţă de termenul de prescripţie iniţial avut în vedere (cel indicat de încadrarea juridică iniţială a infracţiunii comise, anterior amplificării progresive a urmării acesteia). Astfel, o infracţiune simplă (spre exemplu: abuzul în serviciu, folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane) nu implică, per se (intrinsec, în mod obligatoriu), o latură obiectivă care presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp. Asemenea infracţiuni pot însă să ajungă să implice o asemenea evoluţie/amplificare, în timp, a urmării iniţiale. În acest caz, deşi în abstract sunt apte de calificare drept infracţiuni simple, în speţele determinate în care urmează a fi judecate, ele urmează a fi efectiv apreciate drept infracţiuni progresive. Prin urmare, în ceea ce priveşte data de la care începe să curgă, în cazul lor, termenul de prescripţie a răspunderii penale, s-a apreciat că este cea indicată potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (3) din Codul penal, anume: data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, iar nu momentul finalizării procesului de amplificare (progresivă) a rezultatului. În acest punct s-a subliniat că poate exista o singură ipoteză generică în cazul căreia, în prezenţa unei infracţiuni progresive (în calificarea/definirea acesteia potrivit celor expuse anterior), data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale nu ar putea fi (în mod obiectiv) momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii [aşa cum prevede, expres, art. 154 alin. (3) din Codul penal], respectiv ipoteza în care infracţiunea comisă (în formă progresivă) ar fi o infracţiune (de rezultat sau de pericol concret) în cazul căreia tentativa să nu fie incriminată (relevantă penal/pedepsibilă), de pildă, abuzul în serviciu, dar numai atunci când urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) s-ar produce la o oarecare distanţă, în timp, de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material. Într-o asemenea ipoteză, în pofida dispoziţiei legale exprese, s-a opinat că termenul de prescripţie a răspunderii penale nu ar putea începe să curgă de la momentul desfăşurării/finalizării acţiunii (sau inacţiunii), deoarece activitatea comisă ar deveni (pentru prima dată) relevantă penal (tipică, încadrabilă într-o normă de incriminare) abia la data apariţiei urmării, consecutiv desfăşurării elementului material. O apreciere contrară ar implica să se admită posibilitatea ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să înceapă a curge anterior momentului de la care fapta săvârşită poate fi apreciată drept infracţiune (anterior dobândirii unei - cel puţin - prime relevanţe penale a acesteia), ceea ce este absurd. Prin urmare, s-a concluzionat că, în situaţia în care infracţiunea comisă (în formă progresivă) este o infracţiune (de rezultat sau de pericol concret) în cazul căreia tentativa nu este incriminată (relevantă penal/pedepsibilă), dacă urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă, în timp, faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune). Ca observaţie, s-a subliniat că instanţa nu poate fi împiedicată nici să judece fapta comisă, nici să pronunţe o hotărâre definitivă cu privire la aceasta, pe considerentul că până la data judecăţii nu s-a finalizat integral procesul de amplificare a urmării imediate (de pildă, că nu s-a produs încă definitiv paguba/prejudiciul final), pe motiv că procesul de amplificare (progresivă) a urmării imediate a infracţiunii este încă în curs de desfăşurare, apreciindu-se că o asemenea perspectivă nu are niciun temei legal şi ar conduce, în plus, la blocarea (potenţial) sine die a desfăşurării procedurilor de tragere la răspundere penală a infractorului. Or, din moment ce este posibilă tragerea la răspundere penală a unei persoane (pentru o infracţiune care nu se încadrează în rândul celor expres şi limitativ prevăzute de legiuitor ca excepţii de la regula datei de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii penale, anume: infracţiunea continuă, cea continuată şi cea de obicei), rezultă că se impune a se admite, totodată, că în beneficiul acelei persoane a început să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, care, prin împlinire, ar conduce la înlăturarea răspunderii penale a acelei persoane. A aprecia altfel ar însemna extinderea excepţiilor legale strict determinate în materie de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale [art. 154 alin. (2) tezele II-IV din Codul penal], prin analogie in mala partem şi asupra altor situaţii, ceea ce este, de principiu, un procedeu interzis. În concluzie s-a susţinut că: data săvârşirii infracţiunii (implicit data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale) în cazul infracţiunilor care sunt la origine (în abstract) simple, dar a căror latură obiectivă a implicat producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp este reprezentată (după caz) de: - data actului de executare, atunci când infracţiunea face parte din categoria celor în cazul cărora tentativa este incriminată (relevantă penal, pedepsibilă) - indiferent de momentul la care s-a produs consumarea, precum şi indiferent de împrejurarea că infracţiunea s-a epuizat sau nu până la momentul judecării (indiferent de momentul epuizării); – data consumării (a apariţiei primei urmări imediate relevante penal, care permite încadrarea faptei comise drept infracţiune), atunci când infracţiunea face parte din categoria celor în cazul cărora tentativa nu este incriminată (relevantă penal, pedepsibilă) - indiferent de împrejurarea că infracţiunea s-a epuizat sau nu până la momentul judecării (indiferent de momentul epuizării). Cu alte cuvinte, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este reprezentată, ca regulă (aşadar: în cazul infracţiunilor simple, al infracţiunilor deviate, al infracţiunilor complexe şi al infracţiunilor progresive), de primul moment cu începere de la care activitatea concret săvârşită prezintă relevanţă penală (infracţională), fapta comisă fiind aptă de încadrare juridică drept infracţiune, iar persoana care a săvârşit-o fiind pasibilă de tragere la răspundere penală pentru aceasta. Numai în cazul în care activitatea infracţională concret săvârşită poate fi calificată drept infracţiune continuă sau ca infracţiune continuată ori ca infracţiune de obicei, prin excepţie [expres prevăzută de lege - art. 154 alin. (2) tezele II-IV din Codul penal] de la această regulă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este amânat până la momentul epuizării (după caz: data încetării acţiunii/inacţiunii; data ultimei acţiuni/inacţiuni; data ultimului act). 4.3. Direcţia legislaţie, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere comunicat, în esenţă, a arătat: Prin excluderea întrunirii condiţiilor ce caracterizează infracţiunile continue, continuate sau progresive, se desprinde concluzia că infracţiunile examinate în cauza de faţă constituie infracţiuni simple. Astfel, infracţiunea continuă implică o continuitate la nivelul acţiunii sau al inacţiunii care constituie elementul material al laturii obiective, în timp ce în cazul infracţiunilor care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive nu există o continuitate a acţiunii ori a inacţiunii care reprezintă elementul material. Infracţiunea continuată presupune, potrivit art. 35 alin. (1) din Codul penal, săvârşirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunea continuată, cauză de majorare a pedepsei, implică o reiterare a acţiunii sau a inacţiunii, spre deosebite de infracţiunile examinate, care presupun numai o producere succesivă a pagubei ori o obţinere succesivă a folosului patrimonial. Totodată, infracţiunea progresivă este definită ca fiind infracţiunea a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Deşi infracţiunile care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive, într-un interval de timp, prezintă asemănări cu infracţiunile progresive, prin amplificarea urmării produse, totuşi ele nu implică încadrarea juridică într-o infracţiune mai gravă, ci, cel mult, reţinerea dispoziţiilor legale privitoare la faptele care au produs consecinţe deosebit de grave (art. 256^1 din Codul penal pentru infracţiunea de înşelăciune şi art. 309 din Codul penal pentru infracţiunea de abuz în serviciu). Cu referire la momentul consumării infracţiunii s-a arătat că doctrina reţine: - o infracţiune-tip se consideră consumată atunci când toate condiţiile din conţinutul incriminării sunt întrunite, adică atunci când fapta, în obiectivitatea sa concretă, corespunde perfect obiectivităţii juridice din textul incriminator; – infracţiunea fapt consumat se realizează atunci când activitatea infracţională prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia. Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta săvârşită produce rezultatul tipic, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în forma-tip; – consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidenţă între fapta concret săvârşită de autor şi modelul-tip descris în norma de incriminare. Atât în cazul infracţiunii de înşelăciune, cât şi în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu şi de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane, producerea primei pagube/obţinerea primului folos patrimonial determină consumarea infracţiunii, întrucât în momentul producerii primei pagube sau al obţinerii primului folos patrimonial sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică. În acest moment, fapta săvârşită produce rezultatul tipic, cerut de norma de incriminare, pentru existenţa infracţiunii în forma-tip, consumându-se. Totodată, faptele de înşelăciune şi de abuz în serviciu întrunesc condiţiile din conţinutul incriminărilor şi corespund perfect obiectivităţii juridice din textul art. 244 din Codul penal şi al art. 297 din Codul penal în momentul producerii primei pagube, iar fapta de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane întruneşte condiţiile din conţinutul incriminării şi corespunde perfect obiectivităţii juridice din textul art. 301 din Codul penal în momentul obţinerii primului folos patrimonial. În consecinţă, în momentul producerii primei pagube/obţinerii primului folos patrimonial, infracţiunile se consumă, realizându-se şi modelul-tip descris în normele de incriminare. Prin urmare, a admite că infracţiunea nu se consumă în momentul producerii primei pagube înseamnă a admite, de exemplu, în cazul infracţiunii de înşelăciune, că infracţiunea a rămas în faza tentativei, contrar normei de incriminare a înşelăciunii. Totodată, a accepta că infracţiunea se consumă în momentul producerii primei pagube nu înseamnă însă a nu lua în considerare pentru stabilirea prejudiciului pagubele produse succesiv în momente subsecvente consumării infracţiunii, ci numai a accepta că în momentul producerii primei pagube a fost atins momentul consumării, întrucât fapta concretă corespunde, din acest moment, în mod integral, tiparului descris în norma de incriminare. Aşadar, cu excepţia tentativei, momentul „săvârşirii infracţiunii“, la care se referă dispoziţiile art. 154 alin. (2) teza I din Codul penal, este reprezentat de momentul consumării infracţiunii, inclus de legiuitor în definiţia expresiei „săvârşirea unei infracţiuni“. În consecinţă, în cazul infracţiunilor de înşelăciune (art. 244 din Codul penal), de abuz în serviciu (art. 297 din Codul penal) şi de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane (art. 301 din Codul penal), prin care se produc pagube/se obţin foloase patrimoniale succesiv, caracterizate ca infracţiuni simple (pct. 3 lit. a din punctul de vedere), termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la momentul consumării infracţiunii, identificat ca fiind momentul producerii primei pagube sau al obţinerii primului folos patrimonial (pct. 3 lit. b din punctul de vedere). În consecinţă, calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale de la data producerii primei pagube/obţinerii primului folos patrimonial ţine seama şi de dispoziţiile art. 154 alin. (2) din Codul penal, teza referitoare la infracţiunea continuată, precum şi de dispoziţiile art. 154 alin. (3) din Codul penal. Cu privire la infracţiunea continuată s-a arătat că legiuitorul stabileşte, în cuprinsul dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Codul penal, că termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. În condiţiile în care infracţiunea continuată constituie o cauză de majorare a pedepsei, nu se poate reţine că regimul prescripţiei răspunderii penale (inclusiv sub aspectul momentului care determină curgerea termenului de prescripţie) aplicabil infracţiunii continuate ar putea fi mai favorabil decât regimul prescripţiei răspunderii penale aplicabil infracţiunii simple. Or, a calcula termenul de prescripţie a răspunderii penale de la data producerii ultimei pagube sau a obţinerii ultimului folos patrimonial în cazul infracţiunii simple înseamnă a admite că legiuitorul a conceput un regim mai favorabil din punctul de vedere al prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunii continuate în raport cu infracţiunea simplă, concluzie dificil de admis. De asemenea, cu privire la infracţiunea progresivă, s-a precizat că legiuitorul prevede, în dispoziţiile art. 154 alin. (3) din Codul penal, că termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. Şi în acest caz, în condiţiile în care infracţiunea progresivă implică încadrarea juridică într-o infracţiune mai gravă, este greu de acceptat că regimul prescripţiei răspunderii penale (sub aspectul momentului care determină curgerea termenului de prescripţie) aplicabil infracţiunii progresive ar putea fi mai favorabil decât regimul prescripţiei răspunderii penale aplicabil infracţiunii simple. Prin urmare, a calcula termenul de prescripţie a răspunderii penale de la data producerii ultimei pagube sau a obţinerii ultimului folos patrimonial în cazul infracţiunii simple înseamnă a accepta că legiuitorul a reglementat un regim mai favorabil din punctul de vedere al prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunii progresive în raport cu infracţiunea simplă, deşi infracţiunea progresivă presupune încadrarea juridică într-o infracţiune mai gravă. 5. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză privind sesizarea referitoare la data săvârşirii infracţiunii, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil. Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorul-raportor a apreciat că, indiferent de natura juridică a infracţiunilor care fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, respectiv dacă sunt infracţiuni simple (în mod abstract) sau asimilate infracţiunilor progresive, în cazul infracţiunilor a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, data consumării şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi alta decât momentul apariţiei primei pagube/obţinerii primului folos patrimonial sau a primei urmări imediate relevante penal, acest moment fiind cel care permite încadrarea faptei comise drept infracţiune. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale aplicabile în materie, reţine următoarele: 6.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 471 din Codul de procedură penală: "(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti." Art. 472 din Codul de procedură penală, sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, stabileşte că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale sus-citate, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că această primă condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. Ca urmare a verificării jurisprudenţei ataşate actului de sesizare, care ar trebui să releve soluţionarea în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive a problemei de drept care face obiectul judecăţii, se constată că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală, respectiv dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere. 6.2. Dispoziţiile legale relevante pentru lămurirea problemei de drept (data de început a curgerii termenului de prescripţie): "ART. 154 din Codul penal (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. (2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act. (3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. (4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, al celor de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile, precum şi al infracţiunii de pornografie infantilă, săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului." "ART. 174 din Codul Penal Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice." 6.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine următoarele: Problema de drept ridicată în recursul în interesul legii, cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, implică stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor simple (constând într-o singură acţiune sau inacţiune) a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv dacă aceasta este data actului de executare sau data finalizării producerii pagubei/realizării folosului, ulterioară actului de executare. Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru o infracţiune începe să curgă (ca regulă) de la data săvârşirii infracţiunii, astfel încât se impune identificarea momentului la care se consideră a fi săvârşită o infracţiune. În acest sens, conform dispoziţiilor art. 174 din Codul penal, legea stabileşte că: „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.“ Referitor la momentul consumării infracţiunii, s-a arătat că: „o infracţiune tip se consideră consumată atunci când toate condiţiile din conţinutul incriminării sunt întrunite, adică atunci când fapta, în obiectivitatea sa concretă, corespunde perfect obiectivităţii juridice din textul incriminator“ (Vintilă Dongoroz, Drept penal, Reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 241); „infracţiunea fapt consumat se realizează atunci când activitatea infracţională prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia. Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta săvârşită produce rezultatul tipic, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în forma tip“ (Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 438); „consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidenţă între fapta concret săvârşită de autor şi modelul-tip descris în norma de incriminare“ (Florin Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, volumul I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 666). Aşadar, data la care se consideră săvârşită o infracţiune (implicit momentul de la care începe să curgă, ca regulă, termenul de prescripţie a răspunderii penale raportat la aceasta) este data de la care fapta concret comisă dobândeşte relevanţă penală, după caz: momentul consumării sau chiar şi momentul de la care se poate reţine comiterea tentativei respectivei infracţiuni. În acest ultim caz, desigur, sunt avute în vedere doar ipotezele incriminărilor în raport cu care tentativa este posibilă şi (în plus) relevantă penal (incriminată/pedepsibilă) - căci în art. 174 din Codul penal legiuitorul se referă la „(...) faptele pe care legea le pedepseşte (...) ca tentativă“. Totodată, art. 154 din Codul penal prevede termenele de prescripţie a răspunderii penale, stabilind că aceste termene încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii: - în cazul infracţiunilor continue, termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii; – în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act; – în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. După cum se poate observa, momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este în directă legătură cu calificarea concretă a faptei, deci cu stabilirea naturii juridice a infracţiunii ca fiind simplă, continuă, continuată sau progresivă. Obiectul prezentului recurs în interesul legii vizează exclusiv infracţiunile simple ce constau într-o singură acţiune sau inacţiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp. Drept urmare, pentru a stabili data săvârşirii acestei infracţiuni, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere doar acest tip de infracţiune. În ceea ce priveşte calificarea infracţiunilor de înşelăciune comise prin mai multe acte materiale, la care se referă unele dintre hotărârile definitive ataşate prezentului recurs în interesul legii, aceasta a fost stabilită în funcţie de particularităţile fiecărei cauze în parte, nefiind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca în acest recurs în interesul legii să stabilească dacă, în speţele citate, încadrarea juridică a faptelor a fost sau nu corectă şi care dintre formele unităţii infracţionale ar fi trebuit reţinute. Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, va fi stabilită în urma analizei argumentelor logico-juridice care au determinat statuarea unei anumite date a începerii termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul altor forme ale unităţii de infracţiuni. În consecinţă, pentru identificarea datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii simple, Înalta Curte va analiza modul de reglementare a acestuia şi raţiunea pentru care legiuitorul a ales una sau alta dintre soluţiile prevăzute de cod în cazul altor forme ale unităţii infracţionale. Deosebirile existente între infracţiunea simplă şi infracţiunea continuă, continuată şi progresivă, chiar şi atunci când aceasta presupune producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, sunt evidente: a) infracţiunea simplă, sub raport obiectiv, se caracterizează printr-o activitate unică, ce produce rezultatul tipic şi nu cunoaşte un moment al epuizării distinct de cel al consumării, infracţiunea fapt epuizat fiind posibilă doar la infracţiunile continue, continuate, progresive şi la cele de obicei (V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 2000, pag. 244, reeditare curs 1939; V. Papadopol, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Bucureşti 1992, pag. 34; C. Bulai, Manual de drept penal, Bucureşti 1999, pag. fila 411, C. Mitrache, Drept penal român, Bucureşti 1994, pag. 109); b) infracţiunea continuă implică o continuitate la nivelul acţiunii sau al inacţiunii care constituie elementul material al laturii obiective, în timp ce în cazul infracţiunilor simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive nu există o asemenea continuitate. În cazul primei infracţiuni, subiectul însuşi lasă să continue actul de conduită. Tocmai în considerarea faptului că subiectul are posibilitatea de a pune capăt actului său de conduită, dar alege să lase să îi continue efectele, legiuitorul a stabilit, potrivit art. 154 alin. (3) din Codul penal, că, în cazul infracţiunilor continue, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii; c) infracţiunea continuată presupune, potrivit art. 35 alin. (1) din Codul penal, săvârşirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunea continuată, cauză de majorare a pedepsei, implică o reiterare a acţiunii sau a inacţiunii, spre deosebire de infracţiunile examinate în prezentul recurs în interesul legii, care presupun numai o producere succesivă a pagubei ori o obţinere succesivă a folosului patrimonial. În considerarea repetării actului de conduită într-o formă care întruneşte toate elementele de tipicitate ale unei infracţiuni, conform art. 154 alin. (3) din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni; Spre deosebire de infracţiunea continuată, în cazul infracţiunilor simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive, nu există acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni săvârşite la diferite intervale de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. d) partea generală a Codului penal nu cuprinde nicio dispoziţie privitoare la infracţiunea progresivă. În partea specială a Codului penal sunt incriminate infracţiuni progresive, iar elementele de tipicitate ale acestei forme a unităţii infracţionale au fost identificate prin analiza conţinutului lor şi generalizarea elementelor comune. Astfel, infracţiunea progresivă este definită ca fiind infracţiunea a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. În acest caz, rezultatul infracţiunii se amplifică în timp, deşi actul de conduită al subiectului a încetat. Spre deosebire de infracţiunea continuă, la care subiectul, având posibilitatea să pună capăt conduitei sale, nu o face, în cazul infracţiunii progresive rezultatul se amplifică în timp, de regulă independent de voinţa subiectului. Elementul material al infracţiunii progresive este identic cu acela al infracţiunii de bază, constând în acţiunea sau inacţiunea constitutivă a acesteia. Pentru ca amplificarea rezultatului să dea naştere infracţiunii progresive este necesar, pe de o parte, ca posibilitatea amplificării urmărilor să rezulte din cuprinsul textului de incriminare şi, pe de altă parte, ca rezultatul amplificat să atribuie faptei care l-a produs o încadrare juridică deosebită, mai grea decât aceea pe care i-o conferea rezultatul iniţial. Potrivit art. 154 alin. (3) din Codul penal, în cazul infracţiunii progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, dar se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. În concluzie, faţă de cele ce precedă, prin dispoziţiile art. 154 din Codul penal, legiuitorul a stabilit data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cazul unor forme ale unităţii infracţionale, atât în raport cu conduita subiectului, cât şi cu întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii (data ultimului act de executare în cazul infracţiunilor continuate, data la care conduita a încetat în cazul infracţiunii continue şi data la care conduita a produs primul rezultat de natură să încadreze fapta în ilicitul penal, în cazul infracţiunii progresive). Deşi nu implică încadrarea juridică într-o altă infracţiune, mai gravă, infracţiunile simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive, într-un interval de timp, prezintă asemănări cu infracţiunile progresive, prin amplificarea urmării produse, care poate determina reţinerea unei forme agravate (cu titlu de exemplu, incidenţa dispoziţiilor legale privitoare la faptele care au produs consecinţe deosebit de grave - art. 256 din Codul penal pentru infracţiunea de înşelăciune şi art. 309 din Codul penal pentru infracţiunea de abuz în serviciu). Această perspectivă este apropiată de modul în care fostul Tribunal Suprem a înţeles să interpreteze noţiunea de „dată a săvârşirii infracţiunii“. Astfel, prin Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, s-a stabilit că, în cazul infracţiunilor cu urmări progresive ori ale căror consecinţe nu se produc imediat după executarea acţiunii sau inacţiunii de către autor, instanţele care au considerat că „data săvârşirii infracţiunii este aceea a producerii rezultatului, când elementele constitutive ale faptei penale sunt în întregime întrunite“, nu au interpretat corect legea, întrucât „fapta trebuie considerată săvârşită la data executării acţiunii sau inacţiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, indiferent de momentul producerii rezultatului“. Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că: „În cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.“ Este important de precizat aici că, spre deosebire de ipoteza avută în vedere de fostul Tribunal Suprem, care viza infracţiunile cu urmări progresive, în care exista o primă acţiune care permitea tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate şi, implicit, curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale de la data executării acţiunii sau inacţiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, în cazul infracţiunilor a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp şi pentru care nu este incriminată tentativa, data acţiunii sau inacţiunii nu se poate identifica cu data săvârşirii infracţiunii şi, în egală măsură, cu momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale, în condiţiile în care, la acest moment, nu există o infracţiune aflată cel puţin în faza unei tentative pedepsibile. În consecinţă, în cazul infracţiunilor de: abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din Codul penal, momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obţinut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip. Prin urmare, atunci când infracţiunea comisă este o infracţiune de rezultat sau de pericol concret, dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune). Momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi extins până la data producerii definitive a pagubei sau până la data realizării definitive a folosului patrimonial. În primul rând, astfel cum s-a arătat anterior, potrivit art. 154 din Codul penal, curgerea termenului de prescripţie este legată de data actului de conduită, or infracţiunea simplă nu cunoaşte un moment al epuizării, distinct de cel al consumării, infracţiunea fapt epuizat fiind posibilă doar la infracţiunile continue, continuate, progresive şi la cele din obicei. Pe de altă parte, având în vedere natura instituţiei prescripţiei penale, care presupune, în primul rând, un drept al unei persoane care a comis o infracţiune, aceasta beneficiind de posibilitatea de a nu mai fi trasă la răspundere penală dacă s-a împlinit un termen şi, în al doilea rând, faptul că această instituţie de drept penal instituie o obligaţie de rezultat în sarcina statului, reprezentat prin organele judiciare, de a stabili răspunderea penală şi de a aplica pedeapsa corespunzătoare celui care a săvârşit o infracţiune, într-un termen rezonabil, nu poate fi acceptat punctul de vedere, care propune calcularea termenului de prescripţie de la data producerii definitive a pagubei sau de la data realizării definitive a folosului patrimonial, întrucât acest lucru ar presupune prelungirea în mod excesiv, artificial şi nejustificat a termenului de prescripţie, după momentul la care a încetat actul de conduită care a dat naştere infracţiunii. În aceste condiţii, prin calcularea termenului de prescripţie de la data producerii definitive a pagubei sau de la data realizării definitive a folosului patrimonial, s-ar admite că în cazul infracţiunilor simple legiuitorul a dorit să instituie un tratament mai puţin favorabil decât cel aplicabil infracţiunii progresive (tip) care, în principiu, presupune schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune iniţială mai uşoară într-o infracţiune mai gravă. În altă ordine de idei, dacă s-ar accepta soluţia propusă de parchet, instanţa ar putea fi împiedicată să judece fapta comisă sau să pronunţe o hotărâre cu privire la aceasta, pe considerentul că până la data judecăţii nu s-a finalizat integral procesul de amplificare a urmării imediate (de pildă, că nu s-a produs încă definitiv paguba/prejudiciul final), cu alte cuvinte, pe motiv că procesul de amplificare (progresivă) a urmării imediate a infracţiunii este încă în curs de desfăşurare. În concluzie, se constată că, în cazul infracţiunilor ce constau într-o singură acţiune sau inacţiune şi a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi alta decât momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit, acest moment fiind cel care permite încadrarea faptei comise drept infracţiune. Prin urmare, având în vedere obiectul sesizării, în considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea art. 174, cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din Codul penal, se va stabili că: Prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii D E C I D E: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea art. 174, cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din Codul penal, stabileşte că: Prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2019. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ILIE IULIAN DRAGOMIR Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
