Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Monica Dumitraşcu în Dosarul nr. 5.206/303/2013 (721/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.176D/2016. 2. La apelul nominal, pentru autoarea excepţiei, răspunde apărătorul ales, Mihaela Soare, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autoarei excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Susţine astfel că dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal încalcă principiul legalităţii, întrucât sintagma „măsuri de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii“ este neclară şi imprevizibilă. Chiar dacă în anumite domenii, cum ar fi cel rutier şi cel al construcţiilor, există norme legale cu privire la desfăşurarea activităţilor specifice, în alte domenii - aşa cum este cel medical - aplicarea legii ajunge să se facă prin analogie, întrucât noţiunea de „măsuri de prevedere“ nu se bucură de o definiţie în legea penală. Referitor la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale apreciază că soluţiile şi considerentele deciziilor nr. 861 din 10 iulie 2008, nr. 598 din 12 iunie 2012 şi nr. 772 din 15 decembrie 2016 nu sunt aplicabile în prezenta cauză. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la incidenţa în domeniul rutier a acestei forme agravate a infracţiunii de ucidere din culpă. Totodată, arată că dispoziţiile de lege criticate au aplicabilitate generală şi vizează culpa profesională, care, în domeniul medical, îmbracă forma culpei medicale. Aşa cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, normele juridice trebuie să aibă o formulare generală, interpretarea şi aplicarea lor depinzând de practică. Or, persoanele care desfăşoară activităţi medicale sunt profesionişti care au obligaţia de a cunoaşte prescripţiile din domeniu. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 9 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.206/303/2013 (721/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Monica Dumitraşcu cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de ucidere din culpă, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, respectiv de cele ale art. 192 alin. (2) din Codul penal. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că textele de lege criticate - care reglementează varianta agravată a uciderii din culpă săvârşite ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi - încalcă principiul legalităţii, egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil, legalitatea pedepsei, precum şi dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Astfel, arată că normele criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece, din modul de definire a acestei variante agravate a infracţiunii de ucidere din culpă, nu poate fi determinată cu exactitate conduita care constituie elementul material al respectivei modalităţi normative a infracţiunii în discuţie. Incriminarea criticată are un caracter general, astfel că acţiunile şi inacţiunile - raportate la activităţile pe care le desfăşoară un practicant al unei profesii sau meserii - pot fi menţionate în cuprinsul altor acte normative decât legea penală sau în fişa postului ori pot fi situaţii de fapt, nereglementate în scris. Aşadar, dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal au un caracter ambiguu, existând posibilitatea ca activitatea avută în vedere să fie reglementată de către o altă autoritate decât cea legislativă. Faptul că legiuitorul nu a reglementat, în mod expres, prin dispoziţiile de lege criticate, măsurile de prevedere concrete - a căror încălcare de către persoana care exercită o profesie sau o meserie are drept consecinţă aplicarea unei pedepse penale - creează premisele unor interpretări subiective şi ale unor abuzuri. Consideră că în modul de interpretare de către procurori a sintagmei „nerespectarea măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii“ există o modalitate ideală, perfectă de îndeplinire a unui act, cunoscută doar de către procurorul de caz - care ar putea să nu fie împărtăşită de judecătorul cauzei - şi care nu este cunoscută de persoana care trebuie să respecte acele măsuri de prevedere. Ca atare, aceasta din urmă nu cunoaşte conduita ideală căreia ar trebui să i se conformeze, dar, cu toate acestea, este trasă la răspundere penală pentru o faptă pedepsită extrem de grav. Apreciază că lipsa de corelare între prevederi reglementate în legi speciale este de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestora. Susţine că viciile de redactare a normei criticate determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece reţinerea existenţei infracţiunii este făcută de instanţă în mod arbitrar, în funcţie de aprecieri subiective. Totodată, textele de lege criticate determină şi încălcarea principiului nediscriminării, deoarece acelaşi act poate fi interpretat de un procuror ca fiind corespunzător, iar de un altul ca defectuos. De asemenea, arată că, potrivit reglementării actuale, având în vedere că nu există criterii obiective de diferenţiere, nerespectarea măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii poate constitui şi abatere disciplinară, precum şi faptă ilicită, care atrage răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, este posibil ca o persoană care încalcă reguli de conduită stabilite prin lege să nu răspundă penal, iar o persoană care nu respectă anumite măsuri de prevedere - indiferent dacă sunt prevăzute şi unde sunt prevăzute - să răspundă penal. Invocă în acest sens şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile de lege criticate sunt clare, accesibile şi previzibile. Invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre care şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o suficientă precizie a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 146 din 12 martie 2015). Desigur, este dificil să se adopte legi redactate cu o precizie absolută, dar şi cu o anume supleţe, însă caracterul mult prea general şi, uneori, chiar eliptic nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii. Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 52 şi 55, şi Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Aşadar, previzibilitatea unei norme presupune ca destinatarul acesteia să aibă posibilitatea de a-şi reprezenta aspectele în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Curtea Constituţională a precizat în jurisprudenţa sa că dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra predictibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, paragraful 14). Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică, revenind legiuitorului competenţa de a reglementa conţinutul infracţiunilor şi tratamentul sancţionator aplicabil acestora. Faptul că nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi constituie un element agravant al infracţiunii de ucidere din culpă nu este de natură a transforma textul de lege criticat într-unul lipsit de previzibilitate. Conţinutul incriminării criticate este stabilit prin texte de lege clare, accesibile şi previzibile, chiar dacă acestea fac trimitere la respectarea unor reguli din afara sferei ilicitului penal. Norma de incriminare se referă la regulile de exercitare a unei profesii sau meserii ori de efectuare a anumitor activităţi, reguli pe care cei care desfăşoară activităţile respective au obligaţia de a le cunoaşte şi de a le respecta, neputându-se prevala de faptul că aceste reguli nu sunt cuprinse în norme de natură penală. 10. Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 861 din 10 iulie 2008, nr. 598 din 12 iunie 2012 şi nr. 772 din 15 decembrie 2016, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969, arată că instituirea unui tratament penal mai sever pentru anumite infracţiuni, apreciate de legiuitor ca fiind fapte cu un grad de pericol social ridicat, nu contravine, sub niciun aspect, principiului egalităţii în drepturi. Normele criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestora, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare. Referitor la prevederile art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal, arată că acestea nu încalcă principiul legalităţii pedepsei, consacrat de dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, instanţa de judecată fiind aceea care, în baza probelor administrate, hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului. În plus, orice persoană beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în conformitate cu art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) din Codul penal. Deşi Codul penal din 1969 a fost abrogat prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, prevederile art. 178 alin. 2 din Codul penal anterior produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, sub aspectul alegerii legii penale mai favorabile. Ca atare, în acord cu jurisprudenţa sa, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), Curtea se va pronunţa asupra prevederilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969. Din notele scrise, depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta priveşte, în realitate, numai dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor prevederi de lege, care au următorul cuprins: - Art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969: „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.“; – Art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal: „(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“ 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 124 alin. (3) referitor la independenţa justiţiei, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că uciderea din culpă prevăzută de art. 192 din Codul penal are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală din art. 178 din Codul penal din 1969. Uciderea din culpă este o formă a omorului, cu deosebirea că diferă poziţia psihică a autorului faptei, în sensul că, în loc de intenţie, fapta este comisă din culpă - fie culpă simplă, fie culpă cu prevedere. Pericolul social al unei fapte săvârşite din culpă este întotdeauna mai redus decât acela al unei fapte similare săvârşite cu intenţie, această evaluare diferenţiată fiind valabilă şi în cazul omuciderii. Deşi uciderea din culpă prezintă, în mod evident, un grad de pericol social mai redus decât omuciderea săvârşită cu intenţie, posibilitatea săvârşirii respectivei fapte din culpă constituie o gravă ameninţare pentru viaţa oamenilor şi pentru securitatea relaţiilor sociale. Astfel, legiuitorul, incriminând uciderea din culpă, a urmărit crearea unei acţiuni inhibitoare pentru conştiinţa oamenilor, de natură să îi oblige la cântărire, la chibzuire atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om. Legea penală asigură, în acest mod, ocrotirea membrilor societăţii, ocrotire care în prezent capătă o importanţă din ce în ce mai mare, având în vedere că activităţile în cadrul cărora se pot săvârşi, din culpă, fapte cauzatoare de moarte sporesc numeric în acelaşi ritm cu progresul tehnic. Asemenea fapte sunt destul de frecvente şi prezintă un pericol social evident - chiar dacă acesta este mai redus decât în cazul omorului intenţionat -, punând în pericol viaţa oamenilor ca urmare a neatenţiei sau uşurinţei în folosirea mijloacelor susceptibile să producă moartea. Întrucât legea penală nu distinge între diferitele grade de culpă, cea mai uşoară dintre ele atrage răspunderea penală a autorului faptei, urmând ca la individualizarea pedepsei să se ţină cont de gravitatea culpei. 16. Curtea reţine că modalitatea agravată a acestei infracţiuni reglementate de dispoziţiile art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal este formulată în sensul că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Alin. 2 al art. 178 din Codul penal din 1969 prevedea aceeaşi pedeapsă pentru uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi, conţinutul normelor de incriminare din cele două legi penale succesive fiind, practic, identic. Potrivit textului art. 192 alin. (2) fraza a doua din Codul penal, atunci când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Această soluţie a fost adoptată de practica judiciară şi în condiţiile reglementării anterioare, chiar dacă nu era prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 178 din Codul penal din 1969. 17. Curtea constată că, în modalitatea normativă agravată prevăzută de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi, respectiv, de cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal, uciderea din culpă este caracterizată prin cauza care a condus la atitudinea vinovată a autorului faptei, şi anume nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. Această agravantă priveşte deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Existenţa acestei forme agravate a infracţiunii de ucidere din culpă necesită îndeplinirea următoarelor cerinţe cumulative: autorul faptei să fie un profesionist (inginer, medic, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaş (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.) sau să efectueze o anumită activitate (conducător de vehicul, vânător etc.); pentru exerciţiul respectivei profesii sau meserii ori pentru efectuarea respectivei activităţi să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere; fapta să fie urmarea nerespectării acelor dispoziţii legale sau măsuri de prevedere. 18. Totodată, Curtea observă că textele de lege criticate se referă la caracterul activităţii în legătură cu care este săvârşită fapta, iar nu la îndeletnicirea ca atare a făptuitorului. Astfel, profesionistul sau meseriaşul care nu săvârşeşte fapta în exerciţiul profesiei sau al meseriei proprii ori în exerciţiul altei profesii sau meserii răspunde pentru varianta simplă a infracţiunii, în schimb cel care nu are nicio profesie sau meserie, dar se manifestă într-un sector de activitatea specific şi, din uşurinţă sau neprevedere, ucide o persoană, răspunde pentru varianta agravată analizată. 19. Curtea constată că sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate în care se implică o persoană şi care este caracterizat prin anumite cunoştinţe şi o anumită manualitate. Dispoziţiile legale şi măsurile de prevedere care guvernează un domeniu de activitate sau altul permit identificarea situaţiilor în care exerciţiul unor profesii sau al unor meserii ori efectuarea unor anumite activităţi poate cauza moartea unor persoane, atrăgând astfel atenţia celor care le efectuează să lucreze cu toată prudenţa. 20. Aşadar, prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să determine la prudenţă pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi pentru care există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenţie în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii uneia sau a mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenţie faţă de viaţa celor din jur, legiuitorul - preocupat să ocrotească viaţa persoanei - îi obligă pe destinatarii textului de lege criticat să manifeste atenţie şi chibzuinţă în relaţiile sociale ori de câte ori exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi care ar putea provoca moartea unei persoane. 21. În practică, uciderea din culpă în această modalitate agravată este mai frecventă în domeniul medical, în cel al circulaţiei pe drumurile publice şi în cel al construcţiilor. Astfel, referitor la activitatea medicală, Curtea constată că, în practica instanţelor, se reţine existenţa culpei profesionale atunci când se comit acte de neglijenţă sau din neatenţie (de exemplu, a fost angajată răspunderea penală în următoarele cazuri: al chirurgului care, cu ocazia efectuării operaţiei, a uitat o compresă şi un instrument în corpul pacientului, ceea ce a condus la decesul acestuia; al medicului care a administrat unui copil ser antitetanic în cantitate mare şi fără să ţină seama de antecedentele medicale ale copilului; al medicului care, fiind anunţat telefonic despre situaţia gravă a bolnavului, nu s-a deplasat la spital, ci doar a dat explicaţii telefonice asistentei, iar, ulterior, bolnavul nu a mai putut fi salvat). Aşadar, persoanele care exercită profesii din domeniul medical au calitatea de profesionişti, fiind persoane avizate şi diligente, ce au reprezentarea efectelor şi a riscurilor pe care le implică actul medical. 22. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia sintagma „măsuri de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii“ nu îndeplineşte cerinţele cu privire la calitatea legii, şi anume claritatea şi previzibilitatea, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, măsurile de prevedere a căror încălcare - de către persoana care exercită o profesie sau o meserie - atrage incidenţa dispoziţiilor de lege criticate, ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că destinatarii normei penale nu şi-ar putea conforma conduita prescripţiilor acesteia. 23. Curtea constată că, prin natura ei, varianta agravată a infracţiunii de ucidere din culpă - prevăzută de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi, respectiv, de cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din noul Cod penal - nu permite o enumerare exhaustivă a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau al unei meserii a căror nerespectare este susceptibilă să provoace moartea unei persoane, interpretarea fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei - consacrat de prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie - impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale. 24. Întrucât dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din noul Cod penal au o formulare clară şi previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, respectiv de prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 25. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în jurisprudenţa sa, că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni - instituie şi cerinţa ca legea penală să nu fie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Aşadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 26. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 27. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 28. În altă ordine de idei, referitor la pretinsa încălcare a principiului egalităţii în drepturi, reglementat de prevederile art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că normele criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestora, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare. 29. În ceea ce priveşte critica autoarei excepţiei raportată la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că prevederile invocate nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate fiind o normă de drept penal substanţial, şi anume o normă de incriminare, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor procesului echitabil. 30. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 124 alin. (3) referitor la independenţa justiţiei nu sunt aplicabile în prezenta cauză. 31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Monica Dumitraşcu în Dosarul nr. 5.206/303/2013 (721/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 iulie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
