Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Sorin Guluţă în Dosarul nr. 42.160/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 941D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune, în principal, concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, consideră că autorul excepţiei nu pune în discuţie conformitatea cu Constituţia a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală, ci propune o interpretare greşită a textelor de lege criticate, pe fondul lipsei de corelare cu ansamblul normelor în materie, având în vedere că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală îi acordă, în realitate, autorului excepţiei beneficiul pe care acesta susţine că nu l-ar avea. În subsidiar, reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate se corelează între ele şi permit aplicarea beneficiului în toate situaţiile în care, în final, instanţa reţine faptele astfel cum sunt recunoscute de inculpat, chiar dacă acesta nu a recunoscut situaţia de fapt susţinută de procuror. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 5 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 42.160/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Constantin Sorin Guluţă cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în faţa legii, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. În acest sens, arată că doreşte să recunoască faptele reţinute în sarcina sa pentru a nu pierde beneficiul prevăzut de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, însă, în acelaşi timp, solicită să fie administrate şi alte mijloace de probă, respectiv o expertiză contabilă, întrucât urmărirea penală nu este completă. Or, potrivit textelor de lege criticate, procedura simplificată de judecată se desfăşoară pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi pe baza înscrisurilor depuse de către inculpat, fără a fi permisă administrarea altor mijloace de probă, cu excepţia situaţiei în care se schimbă încadrarea juridică, ceea ce încalcă dreptul la apărare şi la un proces echitabil. De asemenea, consideră că dispoziţiile de lege criticate creează discriminare între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, întrucât este posibil ca pentru un inculpat urmărirea penală să fie completă şi să nu mai fie nevoie decât de administrarea unor înscrisuri, în timp ce pentru un alt inculpat urmărirea penală poate să nu fie completă şi atunci ar trebui administrate şi alte mijloace de probă. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că, raportat la criticile invocate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece inculpatul care recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu inculpatul care nu recunoaşte integral faptele, ceea ce determină un tratament diferit al acestora. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 484 din 23 iunie 2015. Pe de altă parte, instanţa subliniază că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, prevăd posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă pentru inculpatul care, deşi a solicitat aplicarea procedurii simplificate, a tăgăduit o parte din situaţia de fapt, în cazul în care în urma evaluării probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi al judecăţii instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt precum cea recunoscută de inculpat. Nu în ultimul rând, instanţa consideră că procedura simplificată statuată de textele de lege criticate vizează o procedură specială de justiţie negociată, care nu se aplică inculpaţilor ope legis sau ca regulă generală, ci, din contră, a fost concepută pentru a fi lăsată la latitudinea inculpatului, atunci când acesta apreciază că acuzaţia formulată împotriva sa corespunde probatoriului administrat în cauză - cu care este de acord - şi doreşte să pledeze vinovat. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală. Prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală au fost modificate prin dispoziţiile art. II pct. 98 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, iar prevederile art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală au fost modificate prin dispoziţiile art. 102 pct. 241 şi 242 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Referitor la prevederile art. 377 din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi ale art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei. Dispoziţiile art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală au următorul cuprins: - Art. 374 alin. (4): „(4) În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10).“; – Art. 375 alin. (2): „(2) Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.“; – Art. 377: "(1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanţa administrează proba cu înscrisurile încuviinţate.(2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asupra cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen.(3) Dispoziţiile art. 383 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.(4) Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispoziţiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.(5) Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicându-se în mod corespunzător." 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi a prevederilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate, de exemplu, prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, şi Decizia nr. 251 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 27 iunie 2019. 13. Astfel, prin deciziile mai sus menţionate, Curtea a reţinut că procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 (care au fost introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010), cu titlul de derogare de la dreptul comun, derogare ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului (Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, paragraful 12, Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, paragraful 16, şi Decizia nr. 251 din 23 aprilie 2019, paragraful 33, decizii citate anterior). 14. În continuare, Curtea a constatat că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Aşadar, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. Având în vedere riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului pentru a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentată. Astfel, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun (Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, paragraful 13, Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, paragraful 17, şi Decizia nr. 251 din 23 aprilie 2019, paragrafele 34 şi 35, decizii citate anterior). 15. De asemenea, Curtea a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală, în cursul cercetării judecătoreşti simplificate, poate fi administrată proba cu înscrisuri în suplimentarea probatoriului din faza de urmărire penală. Doctrina a relevat faptul că, dacă până în prezent în procedura simplificată de judecată puteau fi administrate doar înscrisuri în circumstanţiere, potrivit actualei reglementări, pot fi administrate atât înscrisuri în circumstanţiere, cât şi pentru soluţionarea acţiunilor penală şi civilă. Totodată, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală, dacă, după admiterea cererii inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată, instanţa constată că pentru stabilirea încadrării juridice este necesară administrarea altor probe, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, constată acelaşi lucru, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, instanţa de judecată este obligată să dispună efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii comune. Pentru toate aceste motive, Curtea a statuat că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituţie (Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, precitată, paragrafele 19 şi 20). 16. Astfel, Curtea a constatat, în jurisprudenţa sa, că soluţionarea cauzelor penale, inclusiv prin aplicarea dispoziţiilor ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, are la bază principiul aflării adevărului, prevăzut de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, potrivit căruia instanţa de judecată este obligată să verifice faptele reţinute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului şi probele administrate în cursul urmăririi penale. O interpretare contrară ar da posibilitatea condamnării unei persoane nevinovate, care, din raţiuni exterioare ideii de înfăptuire a justiţiei, a recunoscut fapte pe care nu le-a comis (Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, şi Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, precitată, paragraful 18). 17. De asemenea, Curtea nu a reţinut nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, inculpatul care nu recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa nu se află în aceeaşi situaţie cu cel care recunoaşte integral învinuirea, motiv pentru care instanţa - care are obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana inculpatului - în primul caz va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel de-al doilea caz va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale (Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, precitată, paragraful 15). 18. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015, Decizia nr. 275 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016, Decizia nr. 723 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, şi Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017. 19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 20. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Sorin Guluţă în Dosarul nr. 42.160/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
