Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Mihai Sabaiduc în Dosarul nr. 1.053/1/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 791D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, avocatul Dan Lupaşcu, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, arată că, în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie, instanţa nu a analizat toate motivele de apel şi a pronunţat o decizie ce conţine multiple erori de judecată, iar noul Cod de procedură penală nu permite remedierea acestora nici pe calea recursului în casaţie şi nici pe calea revizuirii sau a contestaţiei în anulare. Subliniază că prin dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 legiuitorul a abrogat, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, nu mai puţin de nouă din cele paisprezece cazuri de casare stabilite de prevederile art. 438 alin. (1) din cod, astfel încât recursul în casaţie a devenit o cale de atac aproape lipsită de conţinut. Consideră că, în acest mod, legiuitorul aduce atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, întrucât dreptatea şi celelalte valori supreme ale statului de drept nu sunt asigurate, iar supremaţia Constituţiei nu este respectată. De asemenea, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1)-(3), pentru argumente bazate pe comparaţia între reglementarea recursului în casaţie în materie penală şi reglementarea recursului în materie civilă, care, în esenţă, reprezintă aceeaşi cale extraordinară de atac. Arată că legiuitorul are competenţa de a legifera, dar nu în mod abuziv. În ceea ce priveşte argumentele care ar justifica soluţia legislativă criticată referitoare la exceptarea de la atacarea cu recurs în casaţie a hotărârilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor şi la reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, şi anume specificul respectivei căi extraordinare de atac, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi necesitatea prezervării securităţii juridice, consideră că acestea nu rezistă la o analiză mai atentă. Astfel, specificul căii extraordinare de atac a recursului nu poate justifica existenţa unor diferenţe majore de reglementare între materia civilă şi cea penală, dimpotrivă. De asemenea, susţine că atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi Curtea Constituţională sunt supraaglomerate, şi nu de astăzi. Or, nu s-a pus problema limitării competenţelor acesteia din urmă. Cu privire la securitatea juridică, arată că hotărârea definitivă nu este sacrosanctă în cazul în care conţine erori de judecată, întrucât justiţiabilul se află într-o situaţie de insecuritate juridică, ce nu trebuie conservată, ci înlăturată. Totodată, invocă Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că abrogarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală din 1968 - care reglementau un motiv de casare - este neconstituţională. De asemenea, în aceeaşi materie, prin Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, Curtea a constatat ca fiind neconstituţională şi modificarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 12 din vechiul Cod de procedură penală. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, referitor la prevederile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, întrucât acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia, având în vedere că instanţa de control judiciar, soluţionând apelul, nu a dispus trimiterea spre rejudecare cu privire la autorul excepţiei, ci referitor la un alt inculpat. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015 şi nr. 149 din 14 martie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 21 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.053/1/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de Mihai Sabaiduc cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă principiile fundamentale privind statul de drept, obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât restrâng sfera hotărârilor penale ce pot fi supuse casării, atât prin exceptarea de la atacarea cu recurs în casaţie a hotărârilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, cât şi prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie. Consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate, întrucât nu fac distincţie între deciziile prin care s-a dispus rejudecarea în totalitate şi cele prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor doar în parte, generând „riscul ca o hotărâre desfiinţată parţial în apel să nu poată fi atacată cu recurs în casaţie în partea care a rămas definitivă“. De asemenea, arată că eliminarea posibilităţii criticării pe calea recursului în casaţie a unei hotărâri judecătoreşti prin care instanţa de apel a omis să examineze toate motivele invocate închide pentru partea interesată calea valorificării efective a dreptului încălcat. Astfel, „în configuraţia actuală a cazurilor, recursul în casaţie a devenit o cale de atac aproape lipsită de conţinut, inaptă să atingă obiectivul defipt prin lege“. Or, această cale extraordinară de atac nu este un scop în sine, ci un mijloc de înlăturare a ilegalităţilor, instanţa de casare judecând exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului. Totodată, consideră că natura şi finalitatea recursului în casaţie şi ale recursului în materie civilă sunt aceleaşi, şi anume să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Comparând însă conţinutul reglementării acestei căi extraordinare de atac în legea penală şi legea civilă, autorul excepţiei remarcă „existenţa unor diferenţe majore, în detrimentul penalului“, ceea ce înseamnă că „standardul de protecţie a dreptului de acces la justiţie şi la înfăptuirea dreptăţii este net superior în procesul civil, deşi consecinţele unei hotărâri penale nelegale sunt mult mai dramatice decât cele ale unei hotărâri civile nelegale“. Invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul egalităţii în faţa legii, şi anume considerentele deciziilor nr. 270 din 23 aprilie 2015 şi nr. 368 din 30 mai 2017. Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, Marckx împotriva Belgiei, Rasmussen împotriva Danemarcei, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, Gaygusuz împotriva Austriei, Larkos împotriva Ciprului, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei). 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, arată că excluderea deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzei de la posibilitatea declarării recursului în casaţie se încadrează în ordinea firească pe care o ocupă această cale extraordinară de atac în sistemul procesual penal român. Este logic ca o cale extraordinară de atac să se exercite numai împotriva unei hotărâri prin care s-a statuat în mod definitiv cu privire la un raport juridic penal. Or, în cazul deciziilor de trimitere spre rejudecare pronunţate de instanţele de apel (curţi de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), cauza penală dedusă judecăţii nu a fost definitiv judecată şi, prin urmare, este absurdă recunoaşterea unei căi extraordinare de atac. În cazul în care rejudecarea este dispusă doar parţial, cu privire doar la anumiţi inculpaţi - aşa cum este cazul şi în speţă -, este evident că norma de excludere a căii extraordinare de atac nu este aplicabilă pentru inculpatul faţă de care cauza este judecată în mod definitiv. Aceste decizii de rejudecare parţială sunt atacabile cu recurs în casaţie de către inculpatul/inculpaţii faţă de care raportul juridic de drept penal s-a definitivat, iar textul nu este susceptibil de o altă interpretare. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, arată că - aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională, de exemplu, prin deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015 şi nr. 743 din 13 decembrie 2016 -, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac, astfel că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă niciuna dintre prevederile constituţionale invocate. Consideră că ţine de viziunea asupra politicii penale împrejurarea că legiuitorul a exclus dintre motivele recursului în casaţie cazul prevăzut - în forma iniţială a Codului de procedură penală - de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 14 din acest cod, şi anume acela în care „instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel“, respectiv că nu l-a preluat identic dintre cazurile de recurs - cale ordinară de atac - reglementate în Codul de procedură penală din 1968 pe acela „când s-a făcut o greşită aplicare a legii“. Astfel, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, dublată însă de suplimentarea cazurilor de contestaţie în anulare şi de revizuire, legiuitorul a urmărit ca doar anumite încălcări ale legii, şi anume cele mai importante şi care sunt determinate de chestiuni obiective, să poată să fie luate în considerare, cu excluderea de sub incidenţa căii extraordinare de atac a acelor situaţii în care analiza unei eventuale aplicări greşite a legii ar implica aprecieri privind probele administrate sau raţionamentele logico-juridice ale instanţelor inferioare. Consideră că o astfel de viziune este corectă şi nu încalcă prevederile art. 16 din Legea fundamentală, prin comparaţie cu situaţia persoanelor care pot declara recurs în materie civilă, şi nici dispoziţiile art. 21 din Constituţie, prin prisma aplicabilităţii prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală: „(1) Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.“; – Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: „Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, se modifică şi se completează după cum urmează: [...] 267. La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă.“ 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie, respectiv ale art. 21 referitor la nediscriminare şi ale art. 47 paragraful 2 privind dreptul la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 şi 13 din Convenţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 14. Astfel, prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 13 iunie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. În acest sens, Curtea a reţinut, prin decizia citată, paragraful 15, că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise prin deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, precum şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. 15. Referitor la dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, prin decizia mai sus menţionată, paragrafele 19-21, Curtea a observat că pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie numai hotărârile penale definitive. Prevederile de lege criticate exceptează de la recursul în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - ca instanţe de apel - prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. 16. Aşa fiind, Curtea a constatat că pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - a unor hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fără a se aduce vreo atingere principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau niciun grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 24). 17. Având în vedere cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, anterior citată, paragraful 22, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. Distinct de cele reţinute prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, precitată, referitor la exceptarea, prin dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, de la posibilitatea folosirii căii extraordinare de atac a recursului în casaţie a deciziilor - pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel - prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, Curtea constată că soluţia legislativă criticată este pe deplin justificată de natura instituţiei recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac, având în vedere că o astfel de cale de atac se poate exercita numai împotriva unei hotărâri prin care o instanţă de judecată a statuat în mod definitiv cu privire la un proces penal. Or, în cazul deciziilor pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, litigiul penal nu a fost definitiv judecat şi, prin urmare, nu poate fi recunoscută o cale extraordinară de atac. 19. De asemenea, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiată şi critica autorului excepţiei potrivit căreia dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate, prin aceea că nu fac distincţie între deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzei în totalitate şi cele prin care s-a dispus doar în parte, pe motiv că ar genera „riscul ca o hotărâre desfiinţată parţial în apel să nu poată fi atacată cu recurs în casaţie în partea care a rămas definitivă“. Astfel, în cazul în care curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, dispun rejudecarea unei cauze doar parţial, cu privire numai la anumiţi inculpaţi, este evident că norma de excludere a căii extraordinare de atac nu este aplicabilă cu privire la inculpatul faţă de care cauza este judecată în mod definitiv. Aşadar, deciziile prin care se dispune o rejudecare parţială sunt atacabile cu recurs în casaţie de către inculpatul/inculpaţii cu privire la care raportul juridic de drept procesual penal s-a definitivat. Curtea apreciază că textul de lege criticat nu încalcă principiul statului de drept şi cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală având o formulare clară şi previzibilă, care nu aduce nicio atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Legea fundamentală. 20. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, tot prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, mai sus menţionată, paragraful 15, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. Mai mult, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. Astfel, raportând prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 la scopul recursului în casaţie, Curtea a statuat că restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate - aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile - şi de natura acesteia, de cale extraordinară de atac. Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie - prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac. 21. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, Decizia nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, şi Decizia nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017. 22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 23. Având în vedere cele mai sus arătate, dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 nu încalcă nici celelalte prevederi din Constituţie şi din actele normative internaţionale invocate de autorul excepţiei. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Sabaiduc în Dosarul nr. 1.053/1/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
